Studiu: Germania miracolelor – Wirtschaftswunder
| 29/12/2012 | Autor theophyle Categorii: GeoPolitica, International |
Daca ar fi un articol academic si nu unul generalist, l-as fi putut intitula “de la Zollverein la Wirtschaftswunder”. Nu este, dar totusi voi explica semnificatiile pentru a intelege drumul parcurs de Germania spre hegemonia actuala. Sunt germanofon, si un moderat gemanofil, am o admiratie fara rezerve fata de cultura emblematica, fata de geniul si harnicia acestui popor – nu uit si nu voi uita niciodata ca cele doua mari catastrofe ale secolului 20 au fost declansate si sustinute de Germania imperiala si Germania nazista.
Istoria Germaniei este una care a fost in mare parte dictata de dusmanii ei si mult mai putin de aliatii si prietenii pe care i-a avut. Strivita intre doua mari puteri Europene, Rusia si Franta la est si la vest si alte doua Marea Britanie in nord si Imperiul Austro-Ungar la sud, istoria Germaniei nu putea fi diferita cu mult decat a fost. Singura posibilitate de supravietuire a fost nationalismul dus la extreme, care pana la urma a devenit motorul unificator si dezbinator al entitatii politice numite atunci Germania Imperiala si astazi Germania Federala.
Daca as povesti cititorului contemporan ca la mijlocul secolului al XIX-lea “marfa nemteasca” era considerata ca cea mai proasta si mai ieftina din Europa m-ar crede cu greu, dar asta este purul adevar. Germania si-a inceput industrializarea exact cum a facut-o Japonia in anii ’30 ai secolului XX, Coreea si Taiwan in anii ‘50-60 ai aceluiasi secol si cum a facut-o si China la sfarsitul secolului XX. Toti acestia au inceput prin C&D (copy and development), trecand treptat la R&D (research & development) .
De la Napoleon la Zollverein
Primul dusman al Germaniei, care a ajutat-o enorm a fost Napoleon Bonaparte – ciudat, dar adevarat. Napoleon Bonaparte a fost factorul care a terminat feudalismul german si a declansat inceputurile capitalismului si revolutiei industriale in statele germane inainte de unificare. Razboaiele napoleonene au slabit puterea vechii oranduiri feudale (junkers), au fortat reforme institutionale care au abolit vechile legi feudale si au slabit restrictiile comerciale impuse de breslele mestesugaresti care impuneau monopoluri si limitau comertul liber.
Dupa Waterloo si restauratia Burbonilor in Franta, statele germane au fost de facto piete de desfacere a marfurilor engleze, franceze si austriece. Hegemonia comerciala a fost detinuta de Imperiul Habsburgic Austriac, in mare parte si cea politica. Mecanizarea agriculturii si introducerea unor culturi eficiente elibereaza o parte din populatia rurala spre marile orase, care devin incet centre industriale. Prima industrie majora care se dezvolta pe teritoriul Germaniei este industria de prelucrare, in special cea textila. Pentru a desface eficient noile marfuri produse pe teritoriul viitoarei Germanii a fost nevoie de abolirea taxelor vamale intre statele care alcatuiau Germania secolului al XIX-lea. Inainte de unificarea din 1871, a fost nevoie de un “tratat vamal”, deci exact acest Zollverein, pe care il pomenim de la inceputul articolului. Tratatul vamal instituit de Prusia si Saxonia in 1815 s-a extins pana la data unificarii din 1871 si aderarea (fortata) a Alsaciei si a Lorenei castigate de Prusia dupa razboiul Franco-Prusac si a condus inevitabil la unificarea politica din 1871. Interesant de mentionat ca aceasta unire politica s-a teminat 17 ani mai tarziu, in 1888, cu aderarea ultimelor doua orase-stat Hamburg and Bremen.
Coalitia “Roggen und Eisen” (secara si fier)
Dupa unificarea si creerea a ceea ce istoricii numesc “Bismarck Reich” incepe o masiva industrializare a Germaniei. Majoritatea primelor investitii sunt in 
infrastructura – cai ferate si drumuri, care vor unii majoritatea oraselor noului stat. Bismark forteaza o coalitie intre mariile domenii agricole din estul Germaniei cu noua industrie grea care s-a dezvoltat in Vestul Germaniei. Vechile centre universitare germane se axeaza pe instruirea noilor ingineri necesari industriei si a cadrelor auxiliare necesare dezvoltarii noului stat. La sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, apar noi colosi industriali, care vor fi baza economiei Germane moderne. Ceea ce a reusit industria britanica sa devina intr-o perioada de un secol si jumatate, cea germana a reusit in mai putin de jumatate de secol. Nationalismul german necesar unificarii se dezvolta intr-un nationalism extremist, care pana la urma va conduce ca ideologie preponderenta pana la jumatatea secolului al XX-lea. De la inceputurile secolului al XX-lea, industria germana pregateste Imperiul German pentru razboiul iminent care va izbucni in 1914. Povestea acestui razboi, ca majoritatea conflictelor violente din istoria omenirii, a fost de natura economica si s-a purtat intre puteri coloniale si puteri care au dorit sa ajunga puteri coloniale. Problema centrala au fost sursele ieftine de materii prime si piete de desfacere. Rezultatul a fost dezastruos pentru Germania, asa cum il cunoastem din istorie.
Republica de la Weimar si al III-lea Reich German.
Daca este un lucru pe care omenirea ar trebui sa-l invete este felul in care tratezi un dusman invins. Republica de la Weimar este motivul principal al celui de al II-lea Razboi Mondial, motivul secundar este bineinteles criza adanca in care a plonjat Germania incepand cu anul 1929. Despagubirile de razboi impuse Germaniei, impreuna cu saracia profunda a majoritatii populatiei, inclusiv pauperizarea accentuata a clasei mijlocii au propulsat doua ideologii extremiste la fel de nocive – comunismul si nazismul.
In confruntarea dintre ele, in Germania a castigat nazismul. Nu ma voi concentra de loc pe aspectele politice ale Germaniei Naziste, le urasc atat de profund ca nici nu-mi vine sa scriu despre aceasta sumbra perioada a istoriei pe care o desfasor in ochii vostri. Voi scrie insa despre economia din aceasta perioada, in special despre anii ’30. Contrar opiniei ca Hitler a scos Germania din criza, pot afirma ca nici pe departe.
Hitler insa a avut un mare noroc, asa cum au majoritatea dictatorilor la inceputul carierelor lor – si-a gasit un exceptional Ministru de Finante, de loc nazist, care a avut insa o viziune destul de precisa cum poate fi scoasa Germania din criza, numele lui a fost Hjalmar Schacht (1877 –1970). Respectivul Schacht ii ura pe nazisti din tot sufletul, a fost insa un bun german.
Schacht fost un exceptional economist german, bancher serios, politician liberal si co-fondator al Partidului Democrat German (Deutsche Demokratische Partei, DDP), partid care a pactizat cu nazistii si a fost dizolvat prin 1934-35. Schacht a fost Ministrul de Finante al Germaniei pana in 1937, cand a demisionat din cauza politicii rasiale a lui Hitler si acolitii lui si fost schimbat de Goering.
Desi economist liberal, Schacht a inteles ca un stat cu o economie furibunda ca Germania la inceputul anilor ’30 are nevoie de o sustinere serioasa si a adoptat o economie de tip Keynesian. De fapt si urmasii lui – Goering, Walther Funk si Albert Speer au fost toti keynesieni care au implementat asa numitul keynesianism militar. Care, veti fi surprinsi – nu a decededat si este implementat pana in zilele noastre in unele state, intre ele si prospere.
Truman, Marshall, Stalin si Wirtschaftswunder
Multi “dusmani” au ajutat Germania sa devina ceea ce este astazi. In primul rand Truman, care a inteles toate lectiile invatate la Weimar. Bineinteles a fost de mare ajutor tovarasul Stalin care a pus mana pe jumatate din Germania democratizand-o in stil bolsevic. Marshall a inteles ca cei 1,5 miliarde de USD la valoarea anilor ’50 sunt o investitie mult mai buna decat un noi razboi in Europa. Exact ceea ce trebuia pentru a pune pe picioare si in miscare o tara in ruine, creand in 10 ani un miracol economic – Wirtschaftswunder.
Povestea fratelui sarac
Germania este fara indoiala o tara democratica, cu institutii extrem de eficiente, care monitorizeaza si regleaza relatiile institutiilor statului German. Cercetatorul sau jurnalistul interesat poate primi aproape orice informatie, de la doarele STASI si pana la declaratiile de avere (exacte si concrete) ale demnitarilor germani. Un singur lucru este mai putin accesibil – povestea unificarii (reunificarii) Germaniei, inceputa la 28 noiembrie 1989 si terminata la 3 octombrie 1990. Multe pete albe pe istoria evenimentelor petrecute cu o viteza uluitoare, care au culminat cu reunificarea, care s-a petrecut, desi majoritatea protagonistilor (parti interesate) din afara Germaniei au fost impotriva ei.
In primul rand cateva cuvinte despre Germania de Est, a carei poveste este de multe ori prezentata inexact de cei interesati sa arate o realitate jalnica si o dizidenta majora in randurilor germanilor din est extrem de dornici sa se uneasca cu fratii din vest. Lucrurile au stat altfel decat cele prezentate si datele existente arata o realitate foarte diferita de cea devenita “adevar” incontestabil. Germania Comunista (DDR – RDG) a cunoscut politic doua perioade reprezentate de doi conducatori comunisti, ambii considerati “hardliners” – Walter Ulbricht (25 iulie 1950 – 3 mai 1971) si mostenitorul lui politic Erich Honecker (3 mai 1971 – 18 octombrie 1989). Istoric, social si economic sub conducerea acestor comunisti, ambii stalinisti , au existat 4 perioade. In prima perioada (1956-1963), Walter Ulbricht forteaza o colectivizare totala si o nationalizare absoluta a tuturor mijloacelor de productie, cu o crunta represiune a tuturor celor care s-au impotrivit, de multe ori mai crunta decat cea pe care a cunoscut Romania lui Dej si o a doua perioada intre (1963 –1970) de liberalizare si deschidere spre Vest si o mai buna colaborare cu statele comuniste “fratesti”. Acest program politic, numit si “Doctrina Ulbricht,” il va derankja cumplit pe Leonid Brejnev, care il va sili pe Walter Ulbricht sa demisioneze in favoarea lui Honecker.
Desi complet supus Uniunii Sovietice si dedicat economiei socialiste, Erich Honecker continua politica de degajare (détente) in relatiile cu Vestul si in special cu RFG, unde isi va gasi parteneri in cancelarii socialisti Willi Brandt si Helmut Schmidt, care la randul lor urmareau o apropiere prin asa numita doctrina de Ostpolitik. Cu ocazia Congresului PCG din 1981, sunt luate decizii economice de o importanta majora pentru Germania Comunista si intreg blocul comunist. In anul 1985 Germania Comunista avea deja 176 800 de antreprenori privati, majoritatea artistilor, scriitorilor si a liber profesionistilor care doreau munceau cu contracte individuale cu statul sau cu alti privati si cel mai important – intre 2,8 – 4,5% din PIB-ul statului provenea din intreprinderi private. Din anul 1983 agricultorii care doreau puteau sa cumpere sau sa ia in arenda pana la 5 ha si sa-i cultive pentru ei.
Pentru a incheia acest mic capitol, mentionez ca situatia Germaniei Comuniste era departe de a fi reala si majoritatea locuitorilor Germaniei de Est nici macar nu visau la o unificare sau o tranzitie spre “capitalism” – din simplul motiv ca ei deja aveau un capitalism. Din nefericire pentru ei, tarele “societatii comuniste multilateral dezvoltate” ii afectau si pe ei, asa cum INCA ne afecteaza pe noi astazi.
Afacerile necesitau “relatii speciale” cu birocratii comunisti (beziehungen) care de obicei implicau spaga la diferite nivele , mai putin la nivel local (trinkgeld) si mult mai substantial la nivel central (schmiergeld). Ei au iesit din asta, cel putin majoritatea lor, noi inca nu.
Reunificarea
Asa cum am spus mai sus, la inceputul discutiilor toata lumea a fost impotriva. Cei mai energici au fost Margaret Thatcher si François Mitterrand, dar si alti 
parteneri europeni s-au impotrivit activ si cu multa insistenta, ma refer la premierul italian Giulio Andreotti si in special la fostul premier olandez Ruud Lubbers. Pana la urma lucrurile s-au aranjat, probabil folosind metoda est-germana de “schmiergeld”. Rusia lui Gorbaciov a primit 56 de miliarde de DM, SUA probabil nimic, nu se stie insa ce a primit Bush Sr. (au existat unele discutii in acest sens) si o echipa formata din Condoleezza Rice (atunci consiliera de securitate a lui Bush Sr.) si Robert Zoellick (astazi Presedintele Bancii Mondiate, atunci consilierul lui James Baker, ministrul de externe american) au reusit sa formuleze un compromis prin care Germania renunta la pretentii teritoriale in est si recunostea granita Oder-Neisse intre ea si Polonia si semna o declaratie prin care nu va dezvolta niciodata, sub nici un fel de circumstante, arme de distrugere in masa.
Important de mentionat ca François Mitterrand, ca “mare vizionar,” a incercat sa aduca Franta la un nivel superior de competitivitate in fata Germaniei, fortand creerea monedei unice europene si abolirea Marcii Germane, ce idiot! Rezultatele le vedem astazi. In bibliografie aveti trei articole esentiale pentru a intelege cinismul politicilor la nivel inalt. Mare noroc au avut germanii ca au avut un cancelar de statura lui Helmut Kohl.
Pantru ca noi romanii sa ne simtim bine, intr-o discutie dintre Thatcher si Mitterrand se mentiona – “Germania va redeveni puternica si va recuceri influenta in Cehoslovacia, Ungaria si Polonia; noi cu ce ramanem? Cu Romania si Bulgaria?” (Germans would reemerge, who might seek to regain former German territory lost after World War II and would likely dominate Hungary, Poland, and Czechoslovakia, leaving only Romania and Bulgaria for the rest of us) Negru pe alb prieteni!
Criza economica, Germania Magna si Grupul de la Frankfurt
Pentru multi, criza economica este un dezastru, pentru putini o oportunitate. 
Nu pot afirma ca Germania a fost fericita de aceasta criza, in nici un caz! Totusi este clar ca pe termen mediu Germania a stiut cum sa capitalizeze politic. Ne aflam noi spre o Germanie Magna (denumirea apartine lui Iulius Cezar), personal cred ca am ajuns acolo fara sa simtim. Ultimele degradari financiare ale S&P, care au inclus Franta, au anuntat de facto existenta acestei Germania Magna. Nimeni in Europa nu mai poate functiona fara un grad mai mic sau mai mare de atentie a Berlinului. Daca este bine sau rau, timpul ne va dumiri.
Europa a intrat in perioada transcedentala a existentei ei. “Omul Providential” s-a transfoarmat intr-un grup numit Grupul din Frankfurt. Grupul de la Frankfurt este, într-adevăr, rezultanta unei fuzionări între ierarhia UE şi puterea financiară germană: un fel de Bruxelles pe malul Rinului. Aceasta nu ar fi fost posibilă în vremea dinaintea crizei, când existau scrupule 
referitoare la supremaţia germană. Acum germanii nu mai sunt concilianţi. “Problema acceptării unui model german a fost rezolvată de către pieţe”, a declarat recent un purtător de cuvânt al guvernului german. “Nu mai discutăm acum cu adevărat decât despre detalii şi despre amploarea măsurilor, nu despre natura lor”. Acest nou ton pugilistic este resimţit peste tot. Reprezentanţi ai UE sub acoperirea anonimatului sunt citaţi ca spunând lucruri de genul: “Da, treziţi-vă şi mirosiţi cafeaua. La asta v-aţi angajat cu toţii”.
Planul de salvare al monedei euro, cu presupusul său trilion de euro de putere de foc, are numai 15 angajaţi. Ar putea fi posibil ca, la ora actuală, câteva persoane cu idei asemănătoare, reunite în culisele Operei din Frankfurt, să exercite o putere imensă asupra unui continent format din state-naţiune. Şi toate acestea în numele unităţii europene. Democraţia este privită cu precauţie – sau chiar cu aversiune – de către Grupul din Frankfurt, la fel ca şi pieţele. Traim drumul spre o noua forma a democratiei sau poate aceasta transcendenta ne va conduce spre mana forte a unui dictator?
O anexa la articol in care voi discuta despre relatiile Germano-Romane. Sper ca si acolo voi reusi sa va aduc unele lucruri interesante.
Bibliografie:
An Inside Look at the Reunification Negotiationss
Berlin Wall
Margaret Thatcher was ‘horrified’ by the prospect of a reunited Germany
Was Margaret Thatcher right to fear a united Germany?
Europe’s hit squad
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
EXTRAORDINAR ARTICOL ! Permiteti-mi sa-l consider un valoros cadou de An Nou. 🙂
Multumesc 🙂
Cu placere!
Salutare tuturor.
Mitterrand a dat-o masiv in boscheti la capitolul termeni si conditii. Daca ar fi jucat cartea hipercorectitudinii (“Fara scurtaturi, fara exceptii, fara derogari”) ar fi avut sprijinul tuturor celorlalti. Putea sa-i interzica lui Kohl unificarea, cerand in schimb ca Germania de Est sa treaca, la fel ca oricare alta tara, prin procesul aderarii la Uniune (ma rog, Comunitate, la vremea aceea) iar unificarea sa aiba loc doar dupa incheierea procesului de aderare.
Iar implementarea monedei unice a fost total retarda. Sa vedem… Avem o tara cu un avantaj economic/industrial considerabil fata de celelalte. Ce vrem sa facem? Pai hai sa-i devalorizam artificial moneda, deoarece evident acest lucru nu ii va favoriza masiv exporturile in raport cu celelalte tari hurr durr…
Hmmm…Foarte fain si analitic articol pe o tema complexa.Am scris si io odata un articol cu prilejul Zilei Unificarii Germane, poate dintr-o alta perspectiva (sau poate nu)..Am vrut sa-l intitulez ˝Germania si varstele puterii˝ sau ˝Germania si varstele puterii mecanice˝.Pana la urma titlurile mi s-au parut prea hard si i-am dat un titlu mai soft, ˝Germania, de la o varsta la alta˝.Aici:
http://www.transilvaniabusiness.ro/Germania-de-la-o-varsta-la-alta