Die Welt: Elitele ce refuză să privească realitatea în faţă
| 02/12/2012 | Autor theophyle Categorii: International, Magazin Politic, Stiri Europene |
Invinuită că îşi vâră capul în nisip în faţa crizei, Franţa este degradată de agenţia Moody’s şi devine copilul-problemă al Europei. Dar această situaţie îi lasă indiferenţi pe politicienii elitişti de la Paris – polemizează un jurnalist din Berlin în cotidianul conservator Die Welt.
de Marko Martin
Deja e bizar: experţii în economie şi istoricii mentalităţilor se apleacă de mult asupra ţărilor afectate de criză din sudul Europei, pentru a ne comunica mesajele lor funeste, unul mai neliniştitor decât altul. Timp în care vorbăria despre “nucleul dur al Europei” continuă, antrenată de motorul “germano-francez”, care nu poate să se “bâlbâie”.
Între timp, având în vedere competitivitatea tot mai redusă a Franţei şi uriaşa ei datorie de stat (în prezent, ea atinge nouăzeci la sută din PIB), se pune o întrebare: avem de-a face cu o orbire naivă, generalizată sau mai degrabă cu, poate, ultima victorie à la Pirus în arta franceză de a arunca praf în ochi?
De ce n-a examinat nimeni lucrurile mai îndeaproape? O explicaţie indirectă şi involuntară oferea, acum două săptămâni, Louis Gallois, fostul şef al EADS [Compania Europeană Spaţială şi de Apărare Aeronautică], care a pronunţat un verdict zdrobitor pentru economia franceză şi a cerut reforme radicale.
E nevoie de un “şoc de încredere”, a poetizat Gallois, cel care făcuse cândva carieră datorită unor lucrative comenzi de stat. Tremoloul vocii lui atunci când a vorbit despre criză s-a dovedit a fi din nou pe jumătate bolşevic, pe jumătate pseudo-elegant, potrivindu-se la fix cu sfera de activitate al lui Arnaud Montebourg, susţinător declarat al curentului antiglobalizare, actualmente “ministru al redresării producţiei”.
Societate captivă în universul cancanurilor
“Le style, c’est l’homme” [Stilul este omul], spunea pe timpuri Madame de Staël. După toate aparenţele, societatea franceză a rămas captivă în universul cancanurilor. În timpul mandatului de cinci ani al lui Nicolas Sarkozy, căsnicia acestuia a suscitat un interes mai viu decât dispreţul făţiş al preşedintelui pentru separarea democratică a puterilor şi decât felul scandalos în care a instrumentat el serviciile secrete, pentru a controla şi ultima redută a jurnalismului critic. (În Franţa, atât presa tipărită, cât şi cea online sunt subvenţionate cu milioane de euro – inclusiv materiale care, în mod normal, ar trebui să rămână tabu).
Dar chiar şi articolele din cercul închis al Parisului sunt silite să respecte nişte graniţe clare. Altfel presa ar fi trebuit poate să atragă atenţia asupra faptului că, în ciuda şomajului masiv, prima grijă a lui Monsieur Montebourg a fost aceea de a-şi pune atractiva soţie în funcţia de redactor şef al legendarei reviste de muzică Les Inrockuptibles. În plus, i-ar fi putut aduce aminte actualului ministru de externe, Laurent Fabius, că în trecut a fost premierul lui Mitterand: pe atunci, la Institutul Naţional de Transfuzii Sanguine, unui număr de trei mii de francezi li s-au administrat cu bună ştiinţă injecţii din conserve de sânge infectate cu HIV; dacă Fabius şi miniştrii din cabinetul său au fost graţiaţi ulterior de o justiţie numai condiţionat independentă, nenumărate victime şi-au pierdut viaţa între timp.
Fireşte că nu e nevoie să fii un “anglosaxon” neîncrezător în stat (în Franţa de azi, asta e o insultă mai gravă decât, pe vremuri, boche – cuvânt peiorativ care-i desemna pe germani) pentru a considera extrem de periculoasă această refulare mixtă a istoriei şi a prezentului şi pentru a descoperi în eterna continuitate a aceluiaşi personal elitist şi incapabil o cauză decisivă a crizei.
Pentru un loc călduț
Alternativele reale sunt însă rare. Nu există nici democraţie creştină, nici social-democraţie, astfel încât şi stânga, şi drepta îşi dau mâna în etatismul lor, în felul cum strangulează iniţiativele private ale clasei de mijloc şi în protecţionismul generalizat, care se serveşte cu neruşinare de retorica anticapitalistă a unei égalité, toujours [egalitate de-a pururi]. În acest timp, exporturile Franţei se diminuează, şomajul în rândul tinerilor explodează, în suburbii se răspândeşte ura musulmană împotriva evreilor, sistemele de asigurări sociale sunt în pragul colapsului, falimentul statului bate la uşă.
Dar unde sunt eseiştii economici francezi, care ar trebui să pună degetul pe rană, dezvăluind caracterul cvasi-socialist al ţării lor? Unde sunt politologii care – apelând la principiul separării puterilor enunţat de Montesquieu – să ia la puricat reţeaua inextricabilă de relaţii din sânul instituţiilor?
Tocmai ţara unde revoltele studenţeşti din 1968 au fost atât de turbulente a rămas cea mai autoritară dintre toate societăţile occidentale. Şi azi, majoritatea tinerilor doresc să devină fonctionnaires – să capete un loc cald şi sigur în aparatul funcţionăresc atât de iubit şi de detestat! Timp în care la cinematografe rulează filmuleţe fin cizelate despre relaţii de cuplu în spiritul blockbuster-ului Amélie: întoarcere mult râvnită în acel hortus conclusus al idilei galice, unde beaujolais-ul are totdeauna un gust mirific şi până şi bagheta e subvenţionată… Die Welt aduce PressEurop
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Si ne suparam de presa noastra “libera”, si de dorinta noastra de a prinde un loc cald ca functionari.
Salut moldo 🙂
Presa noastra? care presa? Noi mai avem presa?!!!!
Ziua buna
Franta e foarte asemanatoare cu Italia . Diferenta e doar in procentele de datorie publica .
90% versus 126 % .
Exact ca la italieni , politicienii francezi sint populisti si demagogi .
Oricum greu de crezut ca la francezi va putea aparea un Berlusconi local . Ei (francezii) au cel putin un alt personaj politic ridicol dar cu “priza” la public . Familia Le Pen , tata si fica . 🙂
salut Stef 🙂
le urez numai bine si la mai…mare 🙁
in Luxemburg , mari probleme legate de posibila implicare a familiei ducale (atasata Marii Britanii) intr o afacere de ascultare ilegala a mai multor personalitati politice…
Buna aliss 🙂
Probabil ca s-au molipsit din Estul-Europei.
un articol partinitor care amesteca problemele reale ale frantei (competitivitate scazuta, imobilism al pietei muncii, costul muncii f ridicat etc, lucruri pe care “elitele” franceze si nu numai ele le constientizeaza perfect si despre care vei gasi tone de articole si dezbateri in presa franceza) cu jumatati de adevar, clisee, zvonuri si minciuni. Un articol de propaganda in stilul antenelor lui voiculescu dar la un alt nivel caci pentru un alt public.
Ex: Pretul painii nu mai e reglementat din ’78, “imensa majoritate a tinerilor care viseaza sa fie functionari” e o inventie, la fel cu supozitia ca “anglosaxon” ar fi o insulta in timp ce mii de francezi lucreaza in Londra, datoria “astronomica” e de fapt in acelasi ordin de marime cu cea a Marii Britanii etc
Numea salut,
Poate da sau poate nu. Franta este intr-o situatie grea si socialismul dinozaurilor de gen Hollande nu ajuta de loc. Hollande nu este Tony Blair si o sa duca Franta in faliment aprope garantat. Daca vrei sa citesti ceva partinitor cu adevarat, incearca Le Monde!
salut Theophyle, merci de raspuns si de primire pe un blog pe care il apreciez de multa vreme.
Citesc si Le Monde la fel cum citesc si.. Le Figaro 🙂 Am invatat sa navighez in hatisurile presei si sa evit excesele de o parte si de alta, atat cat e posibil pt un nespecialist.
Dracul (hollande?:) nu e nici atat de negru pe cat il vad unii nici atat de roz pe cat il ridica in slavi altii (au ramas f putini din astia) si pana la urma va fi obligat de realitatea economica sa ia masurile pe care dreapta ar fi trebuit sa le ia in cei 10 ani cat a fost la putere.
Fiecare om civilizat este primit bine pe Politeia, indiferent de opiniile politice sau economice.
Hollande este un dinozaur si socialismul francez este cel mai reactionar si nereformat din Europa. Ei nu au reusit sa se “miste” de la Mitterand incoace. De fapt ca si dreapta franceza care a ramas gaulista fara de Gaulle. In orice caz Franta ar fi stat mult mai bine astazi cu Sarkozy decat cu Hollande. Etatismul lui Sarkozy si socialismul lui Hollande nu se mai poarta de mult 🙂