Momentul 23 August ’44 – Destinul Generalilor (2)
| 23/08/2013 | Autor theophyle Categorii: Eveniment, GeoPolitica, Magazin Istoric |
Partea a doua
Proclamaţia Regelui Mihai I către ţară, 23 august 1944 :
“Români, în ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale, pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră
din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. Un nou guvern de uniune naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, […] Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită. […] Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre libere luate şi care nu atinge drepturile nimănui este un duşman al neamului nostru. Ordon armatei şi chem poporul să lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii împotriva lui.[…] Cel care nu va da ascultare guvernului se opune voinţei poporului şi este un trădător de ţară.[…] Noul guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor ţării sunt garantate şi vor fi respectate…”
***
Gheorghe Mihail a fost numit Șeful Statului Major la 23 August 1944. În divergențele dintre familia regală și Mareșalul Ion Antonescu, generalul Mihail a avut o atitudine strict profesională care a justificat pozițiile Regelui Mihai si de facto l-a transferat pe Maresalul Ion Antonescu. După înlăturarea Regelui Mihai, generalul Mihail a fost arestat pe data de 20 ianuarie 1948. A fost deținut și anchetat până la condamnarea sa la 12 ani de detenție riguroasă și confiscare a averii din data de 23 ianuarie 1957. A fost eliberat de la închisoarea de la Jilava pe data de 10 octombrie 1957, pe baza decretului de amnistie din 25 septembrie 1957. A decedat in 1982 la varsta de 95 de ani.
Gheorghe Avramescu. La sfârșitul anului 1943, generalul Gheorghe Avramescu a fost transferat la comanda unui corp de armată în Transnistria, în fruntea căruia a participat la luptele din Moldova din 1944. La data de 1 august 1944, în ajunul declanșării Operațiunii Iași-Chișinău a preluat comanda efectivă a Armatei a IV-a, în lipsa comandantului de drept, generalul Ioan Mihail Racoviță. Pe 20 august 1944, generalul Avramescu, care dorea retragerea trupelor de sub comanda sa pe linia fortificată Adjud – Focșani – Nămoloasa – Galați, a intrat în conflict cu mareșalul Ion Antonescu. Ca urmare, a fost înlocuit la 23 august 1944 cu generalul Ilie Șteflea, un apropiat al mareșalului. După arestarea lui Antonescu la data de 23 august 1944, generalul Avramescu s-a reîntors la comanda unui corp de armată, pentru ca pe 4 septembrie 1944 să fie numit în fruntea noii Armate a 4-a, pe care a condus-o în luptele din Transilvania. Pe 25 octombrie 1944, militarii români de sub comanda Generalului Avramescu au eliberat Careiul, ultima localitate românească dintre cele cedate prin Dictatul de la Viena din 1940. Trupele comandate de Avramescu au continuat luptele forțând cursul râului Tisa, pe valea Hernadului și prin Muntii Hegyalja, până în Slovacia.
În cadrul colaborării cu Armata Roșie, armata română a avut numeroase probleme. Generalul Avramescu a protestat de mai multe ori față de proasta aprovizioanare a trupelor din subordinea sa și a misiunilor de luptă peste posibilitățile lor. În ceea ce privește aprovizionarea, mareșalul Rodion Malinovski i-a răspuns că proasta aprovizionare se datorează “sabotajului ofițerilor din vechiul regim”. Pe 2 martie 1945, la ora 13.00, Generalul Avramescu a fost convocat la comandamentul Armatei a 40-a sovietice. G-ralul Avramescu sosește la 2 martie 1945 chemat de urgență la comandamentul g-ralului Jmacenko pentru a prezenta un raport. Este însoțit de doi ofițeri și de garda sa personală comandată de locotentul Alexandru Doroftei care rămân toți în anticameră Avramescu este invitat în mașina NKVD-ului cu destinația București fără să mai ia contact cu garda personală. Probabil că Avramescu și-e exprimat nedumerirea observând lipsa gărzii personale dar Jmacenko s-a grăbit să-l asigure că totul este în regulă și că el va fi dus la București escortat numai de militari sovietici. Odată în mașină, văzându-se flancat de doi ofițeri NKVD iar alături de șofer, un general NKVD, Avramescu intră la bănuieli. În clădirea comandamentului lui Jmacenko, el predase pistolul de serviciu. Sovieticii nu l-au controlat corporal deoarece Avramescu ar fi realizat intențiile rușilor și s-ar fi creat un incident deoarece garda personală ar fi intervenit în caz că acesta ar fi fost în pericol. Avramescu avea însă un mic revolver Browning ascuns în brâu de care nu se despărțea niciodată. Evident că nu se putea folosi de revolver fiind flancat de cei doi ofițeri. Se gândea că a doua zi, parte din familia lui se va îndrepta fără să știe spre dezastru, atrasă în cursă de acel bilet. Singura soluție, și aceea cu puțini sorți de izbândă, ar fi fost să provoace un incident care să fie observat de cineva care ar fi putut să alerteze vreun militar din armata română. Ocazia o pierduse însă în clădirea comandamentului datorită stratagemei sovieticilor. O nouă ocazie se ivește în momentul atacului avionului german. În confuzia creată de atac, Avramescu reușește să iasă din mașină, să scoată revolverul, să schimbe câteva focuri cu agenții NKVD-ului ca până la urmă să fie și el împușcat. G-ralul NKVD a mușamalizat împrejurările sfârșitului generalului român de teamă că va fi tras la răspundere pentru că a scăpat de sub control un prizonier important.
***
Dar orice tradare se plateste scump, iar pretul tradarii a venit destul de repede. Primii care l-au simtit au fost generalii M. Racovita si Gh. Mihail, primul ajunsese ministru de razboi, iar al doilea – sef al Marelui Stat Major si ambii facusera parte din comitetul militar care raspundea de implementarea deschiderii “Portii Iasilor”.
Catre începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata româna a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împartita la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie si înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atributiile celor doi militari au fost serios stirbite. Rasplata tradarii continua. Dupa razboi, atât generalul Racovita, cât si generalul Aldea, sunt întemnitati, primul la închisoarea din Sighet, unde moare în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud, unde moare în 1949.
***
Criticii actului de la 23 august 1944 (si nu sunt putini) îl considera unii ca “act de înalta tradare”, iar altii ca “grava eroare politica”. Si unii si altii au dreptate, el este atât act de înalta tradare, cât si o grava eroare politica cu multiple implicatii si consecinte nefaste pentru România. Acestia sustin, si le dam dreptate, ca Maresalul Antonescu trebuia lasat sa încheie si sa semneze armistitiul, deoarece el îl negociase si putea sa impuna rusilor, prin puternica sa armata de un milion de oameni, un alt mod de actiune decât capitularea. Prin arestarea lui Antonescu si capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnarii armistitiului cu rusii, România a pierdut baza juridica si morala a apararii drepturilor sale, s-a dezonorat singura.
În decurs de un deceniu si jumatate, dupa 23 august 1944, România a fost furata de catre rusi de cel putin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin “armistitiu” dictat de Moscova.
Semnarea armistitiului cu URSS, care continea destule conditii împovaratoare pentru România, fata de armistitiul negociat cu Antonescu, a fost taraganata pâna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata româna si Armata sovietica a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a facut ca Armata româna sa se angajeze singura în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reusind ca, pâna catre jumatatea lunii septembrie, sa fie respinse de pe teritoriul României, pâna la frontiera vremelnic impusa, trupele hitleristo-hortiste.
Bibliografie, note si citate:
Drama generalilor români, Alesandru Duțu și Florica Dobre (1997). Editura Enciclopedică
Aurică Simion – “Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944” Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
Historia – 23 August 1944 – Salvarea României sau trădare naţională?
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Salutare tuturor.
Eu zic ca in realitate n-a fost nici una, nici alta. Parerea mea e ca trebusoara aista a fost doar inca unul din planurile perfect realizate ale lui Stalin. Omul era un geniu la a folosi slabiciunile adversarilor sai pentru a-i asmuti unii impotriva celorlalti (asa a tinut Politburo-ul dezbinat pentru a-i matrasi pe alde Buharin, Zinoviev, Kamenev etc.). In cazul asta, el a identificat corect punctul slab al coalitiei pro-armistitiu – frustrarile personale ale lui Mi’aitza – si a actionat in consecinta (si, pentru ca avea simtul umorului – e drept, varianta sociopata – l-a decorat pe respectivul conform actiunilor sale). El nu avea absolut nicio intentie de a lasa Romania sa scape fara dintzii-n bordura. Al doilea armistitiu, cu imensele sale despagubiri si umiliri a fost de fapt cel dorit de Stalin de la bun inceput. Daca dintr-un motiv oarecare nu-i iesea combinatia asta, eu sunt sigur ca ar fi copt el altceva, o diversiune mica, niste trupe ‘romane’ care nu respecta armistitiul etc. Generalul Sanatescu avea dreptate: sorta Romaniei a fost pecetluita din clipa in care armata a trecut Nistrul.
probabil ca da,
nu trebuia insa ajutat de cozile de topor. Moralitatea isi are si ea un loc in istoria unui popor!
Cozi de topor au fost doar ‘curierii credinciosi’ alde Bodnaras, Patrascanu, Groza etc. Toti ceilalti au actionat impinsi de propriile patimi si slabiciuni. Era specialitatea lui Stalin, de a-si lasa adversarii sa-si sape singuri groapa si apoi sa sara neimpinsi in ea, el trebuind doar sa puna pamantul la loc.
@johny,
imbecilii nu au loc pe blogul asta. Drum bun
buna ziua/nu stiu daca si cat este cunoscuta scrisoarea Seniorului din 1986 adresata lui Constantiniu;contine clarificari privind pozitia lui Maniu
http://adevarul.ro/locale/zalau/securitate-1_52173dd6c7b855ff56068120/index.html