Home » Editoriale » Seducția Meduzei sau vicleanul “rebranding” al SRI (II)

Seducția Meduzei sau vicleanul “rebranding” al SRI (II)

30/08/2016 Autor Cetatean Categorii: Editoriale
5 Comentarii

Publicat prima data in 12 aprilie 2016

Nota @Cetatean, 30 august 2016. Acest serial a avut pana acum doua episoade. El a fost intrerupt intrucat am asteptat momentul potrivit pentru continuarea lui. Dupa dezvaluirile Hotnews facute zilele trecute, consider ca perioada de asteptare s-a incheiat. Serialul va fi reluat in luna septembrie si ceea ce planificasem inca din primavara va fi facut public. Ultimele dezvaluiri ale presei despre caracatita “patriotilor” de la SRI care copie fara acceptul Justitiei toate bazele de date ale statului care contin informatii despre persoane sunt dovezi mai mult decat concludente pentru ceea ce voi scrie. Reiau acest episod azi pentru a va reimprospata memoria.

***

Episodul anterior a aparut acum o luna, la data de 11 martie 2016. Il puteti citi aici. Intre timp, s-au produs evenimente care dau o mai mare greutate celor scrise atunci. Un eveniment este interviul (de exceptie) cu judecatorul CCR Daniel Morar, care a confirmat ceea ce scrisesem (ca deductie) in episodul anterior, anume:

1 . Decizia 51/2016 (cea referitoare la interceptarile facute de SRI) nu a fost adoptata de CCR printr-un abuz (cum sustinusera unii jurnalisti grabiti din presa) adica prin examinarea gresita unei prevederi din Noul Cod (desi interceptarile erau facute pe vechiul cod penal). Eu sustinusem in episodul anterior ca:

“Tribunalul a acceptat insa trimiterea exceptiei la CCR pentru ca aceasta exceptie a fost ridicata in cursul procesului. Or, daca e asa, inseamna ca exista cel putin o proba obtinuta pe noul cod (in temeiul art. 142 alin 1) si exceptia a vizat acea proba si temeiul legal al obinerii ei. A prespune altceva inseamna a sustine ca judecatorul de la Tribunal e sau imbecil, sau nu stie pe ce lume se afla, deoarece admite sesizari ale CCR pe articole care nu sunt incidente intr-o speta. O astfel de alegatie trebuie dovedita, nu presupusa! Daca exceptia nu avea deloc legatura cu fondul cauzei, Tribunalul nu ar fi mai trimis sesizarea catre CCR. Deci nu judecatorii CCR, ci Tribunalul a opiniat ca exceptia este motivat la nivel procedural (desi nu este intemeiata, la nivel constitutional) pentru ca avea legatura cu fondul cauzei“.

Daniel Morar: “Curtea nu primeşte însă tot dosarul de la instanţa pe rolul căreia se află litigiul. Ea primeşte doar încheierea, în care există o sumară trecere în revistă a cauzei şi excepţia de neconstituţionalitate a părţilor. Nicăieri, niciodată, înainte de soluţie nu s-a pus problema inadmisibilităţii acestei excepţii. De ce? Judecătorul fondului, adică judecătorul de la instanţa care ne-a sesizat pe noi, verifică dacă excepţia e admisibilă, deci dacă are legătură cu cauza. Şi judecătorul ne-a spus că are legătură cu cauza. În faţa Curţii a existat o dezbatere publică în care nimeni n-a invocat această chestiune a admisibilităţii şi, prin urmare, am ajuns să decidem. În acel moment, Curtea nu avea de unde să ştie dacă interceptările au fost realizate pe vechiul sau pe noul Cod şi, prin urmare, s-a pronunţat pe fondul chestiunii“.

Asta ca sa nu mai auzim de la tot felul de jurnalisti care nu au vazut (cum nu a vazut nici CCR) intregul dosar, dar care “stiau”ca interceptarile erau facute pe vechiul cod si ca CCR trebuia sa respinga exceptia.

2. Decizia 51/2016 este o decizie de cotitura, pentru ca scoate SRI din penumbra constitutionala in care se pozitionase fara drept si legitimitate. De multi ani!

Daniel Morar:

“Abia în 1996 s-au introdus interceptările alături de mijloacele tradiţionale de probă: declaraţii, expertize, constatări şi aşa mai departe. Procurorul era cel care emitea mandatul de interceptare. În 2003, în acord cu noua Constituţie, s-a modificat legislaţia, dîndu-se judecătorului (ca magistrat independent) atribuţia de emitere a acestui mandat, fiindcă era vorba de o intruziune în viaţa privată a oamenilor. Tot legea dîn 2003 spune că cel care pune în executare un mandat de interceptare este chiar procurorul sau, dacă nu, el poate delega acest mandat organelor de cercetare penală. Şi această reglementare a existat pînă în 2014, cînd a intrat în vigoare noul Cod de Procedură Penală. În acest nou Cod, la punerea în executare a mandatului de interceptare au apărut doi subiecţi noi: lucrători specializaţi ai Poliţieişi alte organe specializate ale statului. Exact. În ce priveşte interceptarea telefonică aşa era situaţia. Dar, deşi lucrul acesta se întîmplă de douăzeci de ani, aşa cum vă spuneam, CCR a avut posibilitatea să se pronunțe asupra lui abia acum. Înainte de 2014, CCR nici măcar nu putea fi sesizată în această chestiune. Atunci era o stare de fapt pe care nu CCR o putea lămuri”.

Va rog sa retineti cifra: 20 de ani (1996-2016). E mult, e putin? E infiorator de mult. Mai ales pentru un stat ca Romania. Nu vorbim aici decat de principiu, nu despre posibile si reale abuzuri facute de SRI, recunoscute de CEDO in cel mai oficial mod cu putina (a se vedea cauza Bucur si Toma vs Romania, de fapt Bucur si Toma vs SRI, despre care am scris in extenso in ultimul episod din serialul Mierea de pe labele motanului. Cat de reformate sunt serviciile secrete romanesti?

Cateva elemente numai as vrea sa va reamintesc din Decizia CEDO. Le redau sec, in deplinatatea fortei lor juridice:

– “Curtea nu este convinsă că eventualele plângeri interne depuse de reclamant ar fi condus la o anchetă şi la încetarea neregulilor denunţate…. Cu privire la acest aspect, Curtea constată deficienţele sistemului de control instituit de către stat în ceea ce priveşte SRI”

– “Pe de altă parte, însăşi Curtea a fost preocupată să se convingă în repetate rânduri de existenţa unor garanţii corespunzătoare şi suficiente împotriva abuzurilor în materie întrucât un sistem de supraveghere secretă destinat apărării siguranţei naţionale implică riscul de a submina, ba chiar de a distruge, democraţia sub pretextul apărării ei (Klass şi alţii împotriva Germaniei)”

– ” Curtea a concluzionat că Legea nr. 14/1992 [a SRI], care vizează, printre altele, culegerea şi arhivarea datelor, nu conţinea garanţiile necesare protejării dreptului persoanelor la viaţa privată”

– Curtea … a relevat deficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie dorit de supremaţia dreptului într-o societate democratică. Curtea constată că, în absenţa din legislaţia naţională a unor garanţii că informaţiile obţinute ca urmare a unei supravegheri secrete sunt distruse imediat ce nu mai sunt necesare pentru atingerea scopului urmărit (Klass, citată anterior), riscul ca înregistrările convorbirilor telefonice ale reclamanţilor să se afle încă în posesia SRI fără ca reclamanţii să aibă acces la acestea este foarte plauzibil“

– “Curtea consideră că reclamanţii nu au beneficiat de un grad suficient de protecţie împotriva arbitrariului impus de art. 8 din convenţie, în ceea ce priveşte păstrarea de către SRI a datelor culese în activitatea sa de interceptare a convorbirilor telefonice”.

Sper ca este suficient de clar. Si acum, sa ajungem la fondul problemei.

***

Asa cum am mai scris in serialul Mierea de pe labele motanului (episodul al II-lea), marea problema a arhitecturii de securitate a Romaniei nu e deficienta de reglementare in domeniul combaterii terorismului, a cartelelor pre-pay sau a interceptarilor facute “cu suportul tehnic” al SRI. Nu. Acestea sunt chestiuni care pot fi considerate secundare, in raport cu elefantul din sufragerie: legislatia iliesciana a serviciile secrete, care dateaza din anii 1991 (legea sigurantei nationale) si 1992 (legea SRI). Nu o spun doar eu, a spus-o un fost si actual director de serviciu secret, anume Mihai-Razvan Ungureanu. Citez:

„Tragem insa ponoasele dezinteresului clasei politice fata de reconstructia pachetului de legi referitoare la siguranta nationala. Eu l-am gasit deja in a treia formula de constructie. Mai bine de 10 ani acest pachet mereu refacut nu a fost luat de nimeni in considerare. El adopta contextului actual legile de organizare a SRI si SIE. Apoi, e legea care vizeaza activitatea de informatii, stabileste gradul de prezenta discreta pe care un serviciu poate sa il aiba in societate. E delimitarea dintre democratic si nedemocratic” (sursa).

Din pacate, eu nu am impartasit atunci si nu nici azi optimismul lui MRU cu privire la toate serviciile secrete din Romania (“Au reusit, sunt mature. Politica nu e atat de matura in Romania pe cat de mature sunt serviciile“). Unele or fi poate (mai) mature, altele, nu prea au cum sa fie.

Filonul lor iliescian nu va disparea pana ce nu vor fi abrogate legile dupa care ele inca functioneaza.

Gradul de maturitate al serviciilor nu se masoara dupa declaratiile directorilor, comunicatele de presa despre prinderea unor teroristi ori lansarea de petarde patriotice. Nu.

Gradul de maturitate al unui serviciu secret se masoara in primul rand dupa maturitatea si constitutionalitatea legilor de functionare. Aceasta este proba suprema pe care trebuie sa o treaca orice serviciu secret. Caci daca nu, ajungem in situatii de-a dreptul comice, atunci cand nu sunt de-a dreptul neconstitutionale (Bucur si Toma vs Romania).

Nu “eficiența” si bilanțurile oficiale (care pot fi masluite, cata vreme nu pot fi verificate), ci respectarea Constitutiei. Insa atunci cand elefantul nu mai pate fi ascuns, serviciile incearca o ultima manevra: costumarea carnavalesca, sau, pompos spus, “redrandig-ul” intr-un iepuras inofensiv si, mai presus de toate, patriot.

Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul