Puterea şi slăbiciunea occidentului
| 24/04/2014 | Autor theophyle Categorii: GeoPolitica, International, Opinii |
Acum 10-11 ani publica Robert Kagan, cunoscut istoric american si politolog afiliat la Brookings Institution fost neoconsevator, astazi unul dintre sustinatorii presedintelui Obama, un articol denumit (in traducere) “Putere şi slăbiciune”.
Noi, americanii, a scris, Kagan în articolul său (“Power and Weakness” Policy Review 113/2002 [Putere şi slăbiciune]), suntem ai lui Marte (zeul războiului) în timp ce voi, europenii sunteţi ai lui Venus (zeiţa iubirii).
Noi, americanii, continua Kagan, trăim într-o lume hobbesiană, o lume condusă prin folosirea forţei, în timp ce voi, europenii, trăiţi (sau pretindeţi că trăiţi) într-o lume kantiană, condusă de drept şi instituţii. Astfel, în timp ce voi, europenii, faceţi tot posibilul pentru a scăpa de putere şi de forţă, noi, americanii utilizăm ambele instrumente pentru a modela lumea după chipul şi asemănarea noastră.
După terminarea războiului rece, spunea Kagan, europenii se pregăteau să trăiască într-o lume fericită. 11-S a demonstrat, totuşi, că lumea nu s-a schimbat în sensul dorit de europeni. Dar aceştia, în loc să-şi asume realitatea, se încăpăţânau să o nege.
Articolul lui Kagan a dat naştere unei cărţi cu acelaşi nume şi la râuri de cerneală şi critici. Astăzi, zece ani mai târziu, revista în care s-a publicat prima oară articolul (Policy Review) ne propune o retrospectivă interesantă, ce începe cu acelaşi autor, Robert Kagan (“A comment on context”, Policy Review 172/ 2012 [Un comentariu despre context] şi continuă cu un articol interesant al lui Robert Cooper (“Hubris and False Hopes“ [Hybris şi Speranţe False], unul dintre arhitecţii intelectuali ai politicii externe europene.
Kagan ne povesteşte mai multe lucruri pe care nu le ştiam şi care ne ajută să înţelegem mai bine articolul său. Mai întâi, că textul a fost conceput înainte de 11/9 şi, bineînţeles, înainte de războiul din Irak, aşa că, în niciun caz nu pretindea să fie o justificare a acestui război sau a politicilor lui Bush.
Diferenţele între Europa şi SUA, argumentează Kagan, sunt structurale, şi erau deja vizibile în epoca lui Clinton. Administraţia Bush a agravat aceste diferenţe, dar în niciun caz nu le-a generat, spune Kagan.
De asemenea, Kagan arată că, în realitate, cea mai mare influenţă în momentul scrierii articolului a venit de la un european, Robert Cooper, diplomatul britanic care timp de un deceniu l-a consiliat pe Javier Solana în Uniunea Europeană [astazi pe Lady Ashton] şi, autor, de asemenea, al unui text polemic, “The Post-Modern State” (2002) [Statul postmodern] unde apăra un “nou intervenţionism liberal”.
Democraţiile europene, susţinea Cooper trebuiau să depăşească propria neîncredere în întervenţiile militare în exterior pentru a apăra valorile democraţiei liberale.
Lumea din afară, spunea Cooper, nu avea doar entităţi postmoderne cum ar fi UE, ci şi state moderne şi state în faliment conduse de parametri clasici cum ar fi forţa şi puterea.
Faptul că, critica lui Kagan faţă de atitudinile europene referitoare la folosirea forţei a fost împărtăşită în interiorul propriei Europe este foarte interesant, având în vedere că pune sub semnul întrebării argumentul său despre caracterul permanent şi chiar ireconciliabil al acestor presupuse diferenţe între europeni şi americani.
Mai interesată este concluzia pe care o propune însuşi Cooper, un deceniu mai târziu, referitoare la rezultatul acestei “înfruntări” între Venus şi Marte. După greşelile din Afganistan şi Irak si acum Ucraina, Statele Unite sunt victima “slăbiciunii puterii”: imensa sa putere militară a folosit prea puţin, şi a dat o lecţie dură de umilinţă.
SUA au învăţat că este nevoie să se orienteze spre politică adevarata si constienta imbinata cu forţă unde trebuie si cat trebuie. Între timp, de cealaltă parte a Atlanticului, acea lume kantiană postmodernă în care credeau europenii a stagnat. Umilinţă de ambele părţi.
Bibliografie:
Robert Kagan “A comment on context”, Policy Review 172/ 2012
Robert Cooper “Hubris and False Hopes“, Hoover Institution Stanford University
Robert Cooper “The Post Modern State”, FPC Blog
José Ignacio Torreblanca, ECFR – European Council on Foreign Relations.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Problema UE e cam urmatoarea : Germania nu vrea sa cheltuiasca nimic pe plan militar in plus pentru cauza Europei si dintr-un orgoliu prostesc nu accepta sa fie pe orice plan pe pozitia a doua sau a treia. Din acest motiv ea impiedica mai mult sau mai putin evident formarea unei armate UE in care fortele dominante ar fi UK si Franta.Nu putem forma o armata europeana atit timp cit fiecare tara isi tine unitatile ei separat. Ar trebui de la nivel pluton si mai sus sa fie soldati amestecati – oare ce limba o sa vorbeasca acestia ? De asemenea nivelul cheltuielilor militare la nivel UE ar trebui stabilit identic ca procent si varsati intr-un buget comun. Si tot asa din aproape in aproape ajungem la o UE total integrata – ceea este evident ca nu e placul europarlamentarilor de azi – eu sesizez o tendinta contrara in UE ” fiecare cu a masii”, ma scuzati de limbaj.
salut bigone,
problema unei Europe unite a fost si a rama Germania. Se simt pe cai mar . Nu-i bai, au mai fost timpuri cand s-au simtit asa!
Ziua buna,
foarte interesant. Care va fi evolutia “ostilitatilor” in urmatoarea perioada?
buna mar,
cazinoul occidental si Putin este crupierul care imparte cartile – depinde de el 🙁
buna ziua
problema EU e “problema”germaniei
germania nu a inteles nici azi ca singura nu are putere/
dupa al doilea razboi a avut o sansa imensa-e drept a stiut si sa o fructifice-ajutorul american
acum crede ca nu mai are nevoie de nimeni
de ce ?probabil din cauza infatuarii/isi inchipuie ca daca face regulile in EU poate trata de la egal la egal cu Rusia/nu,se inseala asa cum s-a inselat si in 1914 si in 1939,si s-ar putea ca de data asta americanii “sa nu mai vina”
Exact punctul pe i
Legat de Germania…Poate e ciudat dar senzatia mea este ca tocmai Germania ezita in a-si asuma un rol mai puternic in Europa; lasam la o parte componenta strict economica care nu are de a face (decat in mica masura) cu o planificare de stat – spre deosebire de politica externa, sau de aparare (aproape integral de stat), unde rezervele Germaniei sunt destul clare.
Sa nu uitam Polonia care spunea acum vreo 2 ani “Avem nevoie de mai multa Germanie in Europa”.
UE se indreapta spre SUE, ma rog cel putin asa vor Ei.Pentru a putea realiza acest plan trebuie o generatie de europeni spalati pe creier, care sa imbratiseze ideea Statelor Unite Europene. Cand s-a creat SUA, majoritatea oamenilor de acolo erau britanici.De fapt erau englezi.
Am si eu o nelamurire pentru “europeni”, ce limba se va vorbi? Germana, franceza,spaniola sau engleza in SUE ? Oricum nivelul tehnologic atins ne duce doar in 2 directii: autodistrugere sau saltul spiritual spre o civilizatie galactica.Parerea mea.
Mda, America este o natiune tanara, iar natiunile tinere sunt razboinice.