Dileme electorale: falimentul doctrinar
| 31/10/2012 | Autor theophyle Categorii: Editoriale, Opinii |
Paradigma stânga-dreapta nu se aplică în România. Ea chiar nu are de ce sa fie aplicata, pur si simplu este “sublima”, dar complet inexistenta. Majoritatea partidelor romanesti nu au un element ferm de ancorare ideologică. Multe ar fi cauzele acestei lipse, totusi factorul primordial a fost si ramane lipsa unei economii de piata adevarate. Marii “oligarhi” ai Romaniei, pe care eu ii denumesc deseori “oligarhii rosii” sau “baronii tâlhari”, s-au îmbogăţit exploatând legăturile pe care le aveau cu statul pre- şi post-1989. Din punctul de vedere al intereselor lor, faramitarea politicii romanesti si transformarea ei intr-un amalgam de fracţiuni si nu partide adevărate este interesul de baza al acestor “baroni tâlhari” ai secolului XXI-lea. Una din placerile cititorilor de presa o reprezinta musai descrierile metaforice ale jurnalistilor politici, care descriu scena politica asemanator unui teren de fotbal. Sintagme de genul “culoar de stanga” sau “culoar de dreapta” sunt prezente zilnic in presa romaneasca, indiferent despre ce este vorba. Un partid, o alianta care a fost, una care este sau una care va fi. Publicul care se considera informat este majoritar de dreapta, de stanga sau de centru-dreapta si respectiv centru-stanga.
Nu s-a nascut politician care sa nu vorbeasca in numele “cetăţeanului,” problema ar fi reprezentata prin faptul ca acest cetăţean este atat de versatil si actioneaza atat de diferit ca este aproape imposibil sa definesti trasaturi comune in “gandirea politica a cetăţeanului.” In aceasta perioada de “pseudo-reforme” si cautari “pseudo-doctrinare,” trebuie sa mentionez ca “cetateanul” simplu, membru majoritar al “poporului,” nu se intereseaza in nici un fel de doctrine si nici de orientari politice. “Cetateanul” din Romania este intotdeauna de dreapta, dar doreste masuri economic-sociale de stanga; in acelasi mod exista preponderenta pentru ceea ce inspira candidatul decat ceea ce este el de fapt, retorica candidatilor si sentimentele “cetateanului” concureaza intotdeauna cu ratiunea si adevaratul bun-simt.
La conducerea majoritatii statelor europene s-au perindat pe rand liberalismul, conservatorismul si socialismul, fiecare cu o viziune mai mult sau mai putin coerenta asupra economiei si a societatii in care actionau. Bineinteles ca in unele foste tari comuniste au existat (si mai exista) simulacre in care singura legatura cu aceste doctrine a fost numai eticheta – exemplul cel mai facil fiind Romania.
In anii ‘70, ’80 si ’90 ai secolului trecut, anii cristalizarii conceptului Unionist European, progresul, pacea si bunastarea au fost identificate cu “statul social”, stat care s-a crezut destul de puternic pentru a produce suficient pentru a intretine aceasta utopie. Stanga a fost reprezentata de social-democratia si dreapta creştin-democratica. Ambele garantand intr-un fel sau altul mentinerea acestui stat utopic. Singura discrepanta in acest décor idilic a fost bineinteles guvernarea Thatcher in Marea Britanie, reprezentand un hard-core consevator, care dupa parerea mea a facut numai bine economiei britance pustiite aproape de un deceniu si jumatate de guvernarile socialiste ale lui Callaghan (76-79) si Wilson (74 – 76 si 64-70), cu un singur si nefericit episod conservator reprezentat de Edward Heath (70-74).
Corifeii Unionismului European au inteles extrem de iute necesitatea unei integrari economice rapide pentru sustinerea utopiilor create in deceniile mentionate mai sus. Teza de baza a fost “too big to fail,” teza care impingea spre o integrare economica care sa creeze o putere greu de invins economic si o crestere suficienta prin aderarea statelor din Estul fost comunist care asigura aceasta crestere prin pietele lor “virgine” si cu un potential de 250 de milioane de noi cetateni-consumatori. Teoretic, teza a putut sa fie functionala daca nu ar fi fost declansat “tsunamiul economico-financiar – 2008”. O anologie simpla ar putea asemui situatia in Europa cu dezastrul nuclear de la Fukushima-Daiichi in Japonia. Nu a fost numai un cutremur de gradul 9, ci a fost si un tsunami. Digurile de 4-6 metri nu puteau opri valuri de 14-16 metri. Teza “too big to fail” a fost pusa si este in continuare pusa sub un mare semn de intrebare. S-a dovedit ca integrarea economica nu poate fi eficienta fara o integrare politica paralela si nici nu poate satisface un nivel de viata ridicat bazat pe indatorarea suveranelor (state) care o asigura. Ipotezele de lucru ale Unionismului European s-au dovedit derizorii. Daca cetatenii unor state mint, de ce nu ar minti politicienii lor. Masluirea adevarurilor in statele numite PIIGS au adus Europa la situatia in care se afla astazi.
Acum trei luni de zile, luni care par astazi extrem de departate scriam despre aparitia fenomenului ICCD-MRU si incercam sa-i urez bun venit si un parcurs de succes. In acel articol, care parea astazi anacronic, desi ne despart numai 3 luni de la scrierea lui, vorbeam de o dreapta sociala, singura posibila si singura fezabila in Romania:
[…] Singura doctrina despre care nu am discutat, desi am deja materialul pregatit de mult timp, este si singura doctrina care ar putea folosita si implementata cu succes in Romania. Simplu – acea doctrina, clar de dreapta, implementeaza singurul model fezabil propice si posibil in Romania de astazi. Ma refer la o dreapta sociala care poate matura cripto-comunismul idiot al baietilor lui Iliescu, “fiii si nepotii” si “liberalismul de ospiciu” mai nou inventat de cuplul Antonescu-Voiculescu.
Cine crede ca neo-liberalismul, neo-consevatorismul sau libertarianismul va conduce vreo data Romania se insala amarnic. Numai o dreapta sociala poate reusi in Romania, adevarat, nu pe gustul meu, de fapt departe de el, dar o analiza corecta trebuie facuta conform altor reguli decat simpatiile personale. […] LINK
Cred ca a venit timpul sa discutam putin despre aceasta “dreapta sociala”. Intr-un articol de zile mari, publicat in The Economist “Inequality and the world economy – True Progressivism”, sunt dezvoltate o parte din ideile pe care le includeam eu sub titulatura de “dreapta sociala”. Articolul respectiv a fost tradus si in limba romana de revista Capital, sub titulatura “Unde au eșuat doctrinele de stânga și cele de dreapta?”. Nu trebuie sa va explic de analfabetismul functional al traducatorilor / jurnalistilor de la Capital, a facut-o Banciu mult mai bine decat mine ieri seara (28/10/2012) . Il puteti citi si poate intelegeti ceva cu mica exceptie ca “baronii americani ai cauciucului” sunt de fapt “baronii tâlhari americani” (robber = tâlhar si nu rubber = cauciuc). Scrie The Economist:
“ În esență, asistăm la un eșec doctrinar. Dreapta nu este convinsă că inegalitatea socială reprezintă o problemă în sine. Stânga a căpătat o fixație pentru creșterea impozitelor pe averi și pentru îngroșarea aparatului public – oricum disproporționat de mare, după standardele unora ca Roosevelt sau Lloyd George. Este timpul ca societatea pe ansamblu să capete o viziune cu totul nouă: să-i spunem progresism autentic.
Chiar este nevoie de o strategie pro-echitate? Să nu uităm că două forțe gemene importante – globalizarea și inovația tehnică – au dus, în realitate, la disiparea inegalităților la nivel global, statele sărace începând să le prindă din urmă pe cele avute. În interiorul granițelor, însă, lucrurile stau complet diferit. Peste două treimi din populația lumii bogate trăiește în țări în care disparitățile sociale s-au adâncit, adesea îngrijorător.
[…] În altă ordine de idei, un pic de inegalitate nu strică deloc economiei. Stârnește competiția și apetitul pentru risc și îi recompensează pe cei care sunt dispuși să inoveze, ducând la progresul economic. Doar că, acum, vorbim de un grad de inechitate ineficient și chiar nociv pentru dezvoltarea ulterioară. Niciunde nu se vede mai bine această tendință decât în lumea emergentă. În China, creditarea a devenit apanajul companiilor de stat și al persoanelor „cu relații“. În India și Rusia, povestea arată la fel, diferența constând doar în specificul local. În lumea bogată, favoritismele sunt în continuare în floare, însă se fac în spatele ușilor închise. Faptul că mahării de pe Wall Street acumulează în continuare o felie prea mare din bogăția Americii este o consecință a subvențiilor acordate de stat megabăncilor considerate „prea mari ca să falimenteze“. […]
Cred ca sfarsitul articolului din The Economist este cel care indica exact de unde incepe dreapta sociala:
“Eșecul egalitarismului stângist este chiar mai răsunător. În Occident, statele asistențiale au rămas fără bani, economia le-a stat în loc, iar inegalitatea a ajuns la loc de cinste. Iar singurul răspuns al stângii este umflarea impozitelor aplicate celor care dețin, dar și generează bogăția. Domnii Obama, Miliband și Hollande trebuie să vină cu soluții care să garanteze atât dreptate socială, cât și progres economic. Altfel, toată lumea va avea de pierdut.”
Nu-mi pun nici o speranta in Blaga si in majoritatea amicilor lui, care nu vor reprezenta niciodata o dreapta economica si sociala autentica, speranta este in continuare in MRU, daca va reusi sau nu depinde si de noi, electoratul, care il sustine, dar si de felul in care MRU va reusi sa administreze succesul sau lipsa lui in viitorul apropiat. Sa speram ca va reusi!
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
