Crizele Europei: democraţia şi finanţele
| 03/02/2013 | Autor theophyle Categorii: Opinii, Politeia Digest, Ziarul de Duminica |
Nota: Textul urmator este compus din fragmentele unui articol publicat in The Guardian (The west’s crisis is one of democracy as much as finance) si semant de Slavoj Žižek. Vezi la sfarsitul textului, linkul la articolul integral.
The Guardian a fost fondat la Manchester în 1821. Titlu principal al grupului Guardian news ans media, guardian.co.uk a devenit unul din cele mai vizitate site-uri de informaţie din lume. Pe lângă articolele publicate în ediţia imprimată, el conţine rubrici specifice dedicate artei, sportului, călătoriilor, media, ca şi un conţinut distinct multimedia (reportaje web, podcast-uri) produs de către jurnalişti.
Proprietate a Scott Trust, The Guardian este în u8ltimii ani considerat ca fiind ziarul de referinţă al celor de orientare centru-dreapta. Chiar dacă este în mod tradiţional afost considerat de centru-stanga fiind apropiat de Noul Partid Laburist. În The Guardian semnează cronicari reputaţi, ca George Monbiot, Geoffrey Wheatcroft şi Polly Toynbee.
Slovenul Slavoj Zizek (născut 1949) este unul dintre cei mai faimoşi şi controversaţi filosofi şi teoreticieni ai culturii din lume. Printre numeroasele sale poziţii din Europa şi Statele Unite se numără cea de cercetător senior la Institutul de Sociologie al Universitaţii din Liubliana, Slovenia, precum şi cea de profesor la European Graduate School, Elveţia. El este autorul câtorva lucrări, cea mai recentă fiind „Living in the End Times” („Sfârşitul timpurilor”, ne tradusă în limba română), fiind un colaborator frecvent pentru London Review of Books şi The Guardian.
***
Regăsim, în reacţiile elitei europene faţă de criza zonei euro, urmele vechiului spirit dictatorial al unor conducători precum Nicolae Ceauşescu, asigură gânditorul sloven Slavoj Žižek. Aceeaşi neîncredere faţă de democraţie, care odinioară a înfrânat dezvoltarea ţărilor post-comuniste, este astăzi pe cale să câştige teren în Europa. Fragmente.
Într-unul dintre ultimele sale interviuri înainte de cădere, Nicolae Ceauşescu a fost întrebat de către un jurnalist occidental cum justifica faptul că cetăţenii români nu puteau călători liber în străinătate, deşi libertatea de circulaţie era garantată de constituţie. Răspunsul lui a fost demn de cea mai fină tradiţie a sofismelor staliniste: adevărat, Constituţia garantează libertatea de circulaţie, dar garantează de asemenea dreptul la un cămin sigur şi prosper. Deci avem aici un potenţial conflict de drepturi: dacă cetăţenii români ar fi lăsaţi să părăsească ţara, atunci ar fi pusă în pericol prosperitatea patriei lor. În acest conflict, trebuie făcută o alegere, iar dreptul la o patrie prosperă şi sigură capătă clar prioritate…
Se pare că acest spirit dăinuie cu bine şi în Slovenia de astăzi. Luna trecută Curtea Constituţională a hotărât că un referendum privind crearea unei “bad bank” [bancă “rea”, instituţie care răscumpără activele toxice] şi a unui fond suveran de investiţii ar fi neconstituţional – practic interzicând un vot popular pe această temă. Referendumul fusese propus de către sindicate, care contestau politica economică neoliberală a guvernului – propunere care obţinuse suficiente semnături pentru a face obligatorie.
“Banca rea” era în idee o instituţie unde se puteau transfera aşa-zisele credite neperformante ale băncilor ţării, care ar fi fost astfel salvate pe banii statului (adică pe spinarea contribuabililor), măturând sub preş şi orice anchetă serioasă despre vinovaţii acestor active toxice. Această măsură, despre care s-a dezbătut timp de luni de zile, era departe de a fi fost unanim acceptată, chiar şi în rândul specialiştilor financiari. Deci de ce trebuia interzis referendumul?
În 2011, când guvernul lui Giorgios Papandreou, în Grecia, a propus un referendum cu privire la măsurile de austeritate, Bruxelles a panicat, dar acolo nimeni nu a îndrăznit să-l interzică în mod direct.
Potrivit Curţii Constituţionale din Slovenia, referendumul “ar fi provocat consecinţe neconstituţionale”. Cum? Curtea nu a contestat dreptul constituţional la un referendum, dar a susţinut că executarea acestuia ar pune în pericol alte valori constituţionale cărora trebuie să li se acorde prioritate în toiul unei crize economice: funcţionarea eficientă a aparatului de stat, în special în jurul creării condiţiilor pentru creştere economică; împlinirea drepturilor omului, în special drepturile la securitate socială şi la libera iniţiativă economică.
Pe scurt, proiectând consecinţele referendumului, curtea pur şi simplu a considerat drept postulat faptul că a nu se supune dictatelor instituţiilor financiare internaţionale (sau a nu răspunde aşteptărilor acestora) poate conduce la criză politică şi economică, şi este aşadar neconstituţional. Pe şleau: fiindcă îndeplinirea acestor dictate şi aşteptări este condiţia pentru menţinerea ordinii constituţionale, atunci ele au prioritate faţă de constituţie (şi eo ipso suveranitatea statului).
Slovenia este poate o ţară mică, dar această decizie este un simptom al unei tendinţe globale întru îngrădirea democraţiei. Ideea este că, într-o situaţie economică complexă, ca cea de astăzi, masa populară nu este considerată calificată să decidă – cetăţenii nu sunt conştienţi de consecinţele catastrofale care ar urma dacă cererile lor ar fi ascultate. Această argumentaţie nu este nouă. Într-un interviu televizat în urmă cu vreo doi ani, sociologul Ralf Dahrendorf a subliniat o legătură de cauzalitate între creşterea neîncrederii în democraţie şi faptul că, după fiecare schimbare revoluţionară, drumul către o nouă prosperitate trece printr-o “vale a plângerii”. După destrămarea socialismului, nu se putea trece direct la abundenţa unei economii de piaţă dezvoltate: mai întâi trebuia să fie demontat modelul socialist al statului bunăstării, cert limitat, dar funcţional, iar aceşti primi paşi erau inevitabil dureroşi.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru Europa Occidentală, unde trecerea de la modelul statului bunăstării de după Al Doilea Război Mondial către noua economie globală implică renunţări dureroase, mai puţină securitate socială, mai puţine garanţii de plasă de siguranţă socială. Pentru Dahrendorf, problema este amplificată de simplul fapt că acest pasaj dureros prin “valea plângerii” durează mai mult decât perioada medie dintre alegeri, prin urmare ispita de a amâna schimbările anevoioase în favoarea câştigurilor electorale pe termen scurt este mare.
Pentru el, aici paradigma este dezamăgirea stratului important de naţiuni post-comuniste faţă de rezultatele economice ale noii orânduiri democratice: în zilele glorioase ale lui 1989, acestea asociau democraţia cu belşugul societăţilor occidentale de consum; iar 20 de ani mai târziu, fiindcă belşugul tot nu a sosit, ele dau acum vina chiar pe democraţie în sine.
Din păcate, Dahrendorf se concentrează mult mai puţin pe ispita opusă: dacă majoritatea opune rezistenţă schimbărilor structurale necesare în economie, oare nu ar fi una dintre concluziile logice ca, pentru măcar un deceniu, o elită luminată să ia puterea, chiar şi prin mijloace nedemocratice, pentru a pune în aplicare măsurile necesare şi a turna astfel fundaţiile unei democraţii cu adevărat stabile?
În jurul acestui subiect, jurnalistul Fareed Zakaria a subliniat că democraţia nu poate decât să “prindă din urmă” în ţările dezvoltate din punct de vedere economic. Dacă ţările în curs de dezvoltare sunt “prematur democratizate”, rezultatul este un populism care sfârşeşte printr-o catastrofă economică şi prin despotism politic – nu este de mirare că astăzi ţările din lumea a treia, cu cel mai mult succes economic (Taiwan, Coreea de Sud, Chile), au adoptat democraţia pe deplin numai după o perioadă de conducere autoritaristă. Şi, mai departe, această linie de gândire nu oferă cel mai bun argument pentru legitimizarea regimului autoritar din China?
Ceea ce este nou astăzi este că, odată cu criza financiară care a început în 2008, această neîncredere faţă de democraţie – care se mărginea odinioară la lumea a treia sau sau la ţările post-comuniste în curs de dezvoltare – câştigă teren şi în occidentul dezvoltat: sfaturile infatuate date altora, în urmă cu un deceniu sau două, ni se potrivesc acum nouă-înşine.
Se poate cel puţin spune că această criză a adus dovada că nu poporul, ci înşişi experţii sunt cei care habar n-au ce fac. În Europa Occidentală asistăm efectiv la o incompetenţă crescândă a elitei conducătoare – ei ştiu din ce în ce mai puţin cum să conducă. E suficient de constatat felul în care Europa gerează criza grecească: pune presiuni asupra Greciei pentru ca aceasta să-şi ramburseze datoriile, dar în acelaşi timp îi ruinează economia impunându-i măsuri de austeritate, împingând-o astfel către imposibilitatea de a-şi mai plăti vreodată datoriile.
La sfârşitul lunii octombrie a anului trecut, FMI a lansat un studiu care arată că pierderile economice în urma măsurilor agresive de austeritate ar putea fi de trei ori mai mari decât se calculase iniţial, anulând astfel de la sine propriul său sfat de austeritate drept soluţie în criza din zona euro. Acum FMI recunoaşte că a forţa Grecia sau alte ţări împovărate cu datorii să-şi reducă deficitele prea repede ar fi contraproductiv, dar numai după ce sute de mii de locuri de muncă au fost distruse din cauza unor astfel de “greşeli de calcul”.
Şi de aici izvorăşte adevăratul mesaj al protestelor populare din întreaga Europă, zise “iraţionale”: protestatarii ştiu foarte bine ceea ce nu ştiu, ei nu pretind să aibă răspunsuri rapide şi uşoare, dar ceea ce le şopteşte instinctul lor este totuşi extrem de adevărat – şi anume că nici cei de la putere nu ştiu ce fac. Astăzi, în Europa orbilor, împăraţii sunt tot orbi. In original – The Guardian – aduce in limba romana PressEurop
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Neata buna.
Excelenta analiza a The Guardian. Chiar asteptam sa vii cu un fel de concluzie la seria de articole despre starea Evropii si a lumii, Theophyle. Asadar, merci fain 😉 Cu atat mai mult cu cat imi cam regasesc gandurile printre randuri. In general societatile au dat chix atunci cand au abdicat de la principiile de baza. Omul o fi sapiens dar creierul nu poate functiona daca nu e irigat cu sange. Ori o ia razna.
Simplificand: consider ca principalele sarcini ale celor care se catara in jilturile legislativo-decizionale ar trebui sa fie urmatoarele:
– descoperirea si cultivarea skills-urilor fiecar(u/e)ia, prin sistemul de educatie;
– facilitarea valorificarii acelor skills-uri individuale;
– o minima protectie sociala prioritar orientata catre cei care contribuie ori au contribuit;
– protectia sanatatii;
– valorificarea resurselor naturale interne;
– asigurarea unui cadru legislativ simplu, usor de inteles, logic si de bun simt;
– … poate mai sunt si altele
comu’ismul tocmai c-a faultat ori a facut viceversa decat ar trebui. Caz particular ro unde in iepoca s-au fortat si inversat cam toate principiile. Partea proasta e ca inversarea, exceptand o mica perioada de la sf mileniului, a continuat si dupa lovilutie.
Salut Ken,
cu placere 🙂 musai sa citesti cartea lui Zizek – “Living in the End Times” este o eseitica de o mare calitate, poate cea mai buna din tot ce am citit anul trecut. Pentru un intelectual contemporan chiar este un must!
Multumesc din nou.
O ai cumva in format electronic?
Nu, din nefericire, nu 🙂 Am luat-o de la Amazon. E foarte ieftina:http://www.amazon.com/Living-End-Times-Slavoj-Zizek/dp/1844677028
Ai aci niste fragmente si o recenzie:
http://www.timeshighereducation.co.uk/story.asp?storycode=412168
Ai un mail 😉
Buna ziua 🙂
foarte interesant, se pare ca in peisajul european Ungaria nu este unica, fiind secundata de Slovenia si pe turnanta vine Romania 🙁
Ar fi extrem de grav ca pe fondul crizei sa ne intoarcem de unde am pornit, la o ingradire considerabila a valorilor democratice.
Din pacate extremismul si nationalismul s-a nascut intr-o perioada de criza extrema.
Buna mar.
Nationalismul precum si in general atitudinile extreme nu se nasc in criza. Se gasesc in stare latenta in oricare individ/a. Criza si/sau aberatiile comise impotriva lor ca indivi(zi/de) doar le activeaza. Desigur ca declansarea functioneaza in functie de gradul de (in)toleranta.
Ca sa-ntelegi ceea ce doresc sa subliniez iau ca exemplu categoria auto-exilatilor. Majoritatea a plecat deoarece n-a mai tolerat cvasiabsenta cadrului de valorificare a skills-urilor. Adica pe scurt oamenii au constatat ca prin ceea ce stiu si pot face nu se pot intretine. Nici macar la nivel de baza a celebrei piramide. O minoritate a plecat sa se capatuiasca. Si o alta mica parte a plecat din motive ideologice, religioase & co.
Buna,
am inteles si multumesc pentru precizari. Interesanta abordarea prin prisma psihologiei individului 🙂
Cu placere. E doar o parere. Mai buna sau mai proasta. Dar agumentata prin exemplul oferit. Pana la urma si natiunile civilizate si organizate sunt alcatuite tot din indivi(zi/de) 😛