Capitalismul românesc (1)
| 09/04/2013 | Autor theophyle Categorii: Economie, Opinii |
O situaţie actuală (sumar)
Poate cel mai semnificativ reper de la care putem incepe demersul nostru este lista firmelor cu capital romanesc si care au rezistat recesiunii, chiar prosperand (vezi tabela de mai jos). Primul lucru pe care il sezizam cu mare neplacere este faptul ca doua din cele zece firme sunt reprezentate de “baietii destepti din energie”, o alta se ocupa de comercializarea fierului vechi, insemnand continua dezasamblare a ceea ce a ramas din industria ceausista. Numai patru firme au profil industrial (doua IT si doua Farmaceutice). Ceea ce nu avem aici si este extrem de grav – nu-i avem pe “gurile mari” ale imbogatitilor de la stat, nu vedem firmele miliardarilor si ale multi-milionarilor, jefuitori ai tranzitiei. Structura economiei romanesti este una din cele mai defectuoase din vechiul bloc comunist. Cei doi piloni necesari unei economii sanatoase, productia industriala si cea agricola, lucreaza la mai putin de 40% din potentialul posibil. Contractele marilor privatizari a industriei de extractie ne-au lasat nu numai fara rezervele naturale, ci si fara o posibilitate sa impunem o mai buna impartire a eventualelor beneficii din majorarea preturilor acestor bunuri. Au ramas in patrimoniul statului firmele care au pierderi imense si participatiuni care se doresc astazi privatizate in pierdere.
Antreprenorul roman este “bicuit” de administratia centrala si locala. IMM-urile sunt in majoritatea lor subfinantate si prost administrate. Nu exista nici interes de sustinere si nici o politica economica care sa prolifereze acest mediu – simplu, de la o afacere mica nu se pot lua spagi mari.
Statul a ramas cel mai bun client si imparteala se face pe baza politica. Asta se petrece din 1990 si continua fara nici un fel de schimbare. Ultimii trei ministri ai economiei romanesti au fost atat de incapabili ca nu este de mirare ca am ajuns in situatia in care ne aflam. Romania nu are o politica economica; maximum, are o politica financiara, care este mai tot timpul deficitara, bazata pe fiscalitate si pe rostogolirea creditelor curente. Cu aceasta gandire economica nimic nu se va schimba, indiferent daca situatia se va imbunatati.
Situatia nu are cum sa fie mai buna daca nu se vor lua niste hotarari profesionale drastice de restructurare si reconstruire ale economiei nationale. Dupa cum arata lucrurile in Romania, “meteoritul crizei” a lovit si totusi “dinozaurii tranzitiei” au insa sansa supravietuirii.
Moştenirea capitalistă a românilor
Perioada cea mai buna a capitalismului romanesc a fost intre 1924-1929. Aceasta perioada de prosperitate este aproape singulara in istoria Romaniei. Dupa anul 1924, cand Romania a reusit sa-si consolideze integrarea teritoriala, economia tarii va realiza progrese fara precedent. Va spori numarul intreprinderilor industriale si al muncitorilor, va creste capitalul investit si mecanizarea, se va imbunatati inzestrarea tehnica a intreprinderilor, iar productia va creste cu zeci de procente, comparativ cu perioada anterioara, productia vegetala si animala se va ameliora sensibil. Toate acestea vor imprima ca trasatura esentiala a perioadei avantul industrial si va influenta pozitiv dezvoltarea intregii economii nationale, inclusiv relatiile comerciale externe ale tarii. Avantul economic de dupa 1924 a fost influentat si de conditiile economice externe favorabile. Intre acestea mentionam indeosebi cererea mereu in crestere pe piata mondiala de produse romanesti: petrol, lemn si cereale, precum si mentinerea preturilor la materii prime si combustibil pina in 1929 la un nivel relativ ridicat.
Masurile de politica economica, care au contribuit la crearea avintului economic dupa 1924, pot fi grupate, in general, in trei categorii: (1) legislatia cu privire la dezvoltarea industriei; (2) tarife vamale comerciale protectioniste; (3) politica de finantare si de credit pentru ramurile economiei nationale.
Legislatia industriala s-a concretizat prin adoptarea catorva legi, dintre care cea mai importanta a fost legea minelor din iulie 1924. In baza ei, statul exercita dreptul de proprietate asupra tuturor bogatiilor miniere ale subsolului. Valorificarea acestor bogatii se facea de catre stat, fie direct, fie prin concesionare. Se prevedea ca se acorda dreptul de exploatare a zacamintelor subsolului in primul rind societatilor anonime miniere romane, adica acelora in care cel putin 60% din capitalul social sa fie detinut de cetateni romani; doua treimi din membrii consiliului de administratie, ai comitetului de cenzori, precum si presedintele consiliului de administratie trebuiau sa fie cetateni romani. In afara acestor societati, legea mai stabilea ca pot beneficia de dreptul de concesiune si alte categorii de societati care se obligau ca in timp de 10 ani sa indeplineasca conditiile stabilite pentru prima categorie de societati. Legea minelor a provocat reactii din partea cercurilor financiare straine care aveau capitaluri investite in industria extractiva a Romaniei, cautand sa determine statul roman sa nu infaptuiasca “nationalizarea” subsolului si a intreprinderilor miniere (in anul 1925 se modifica procentul de 60% din capitalul social detinut de cetateni romani la 50,1%).
Legea comercializarii. A fost o lege care regulariza controlul intreprinderilor statului. Adoptata in 1924, prin care se introduceau in intreprinderile statului principiile comerciale din intreprinderile particulare de a participa la exploatarea unor intreprinderi ale statului cum erau Navigatia fluviala romana, Serviciul maritim roman, C.A.M. sau intreprinderi care se ocupau cu exploatarea generatorilor de energie (carbuni, petrol, gaz metan, caderi de apa etc.). In conducerea unor asemenea intreprinderi, 1/3 din numarul membrilor consiliului de administratie era numita de guvern, restul fiind ales dintre membrii consiliului de administratie, comitet de cenzori precum si presedintele, cetateni romani.
Legea energiei. Tot din 1924, se creau avantaje multiple acelora care-si investeau capitaluri pentru producerea energiei electrice hidro si termoelectrice, concesionarul fiind obligat sa rezerve statului o patrime din energia produsa. De asemenea, prin legea pentru regimul apelor (din 1924) se cerea intreprinderilor ca majoritatea capitalului sa fie autohton, precum si presedintele si 2/3 din numarul administratorilor si cenzorilor sa fie cetateni romani.
Dezvoltarea mai accentuata a industriei, dupa 1924, a avut loc pe baza structurii industriale mostenite din anii anteriori. Fata de perioada antebelica se constata, pe ansamblu, o crestere a ponderii industriei mari in productia industriala a tarii (circa 80%), concomitent cu o dinamica a celei mici si mijlocii. Au fost infiintate noi intreprinderi mari, cu procese tehnologice complexe, cum erau uzinele “Malaxa” din Bucuresti, fabricile de la Copsa Mica, Cugir, I.A.R. din Brasov. Dezvoltarea metalurgiei a fost stimulata de necesitatile mari de produse metalurgice ale economiei. Cu toata aceasta crestere, metalurgia continua sa ocupe un loc de mica importanta, cu mult in urma altor ramuri industriale. In 1928, ea dadea o valoare a productiei de circa doua ori mai mica decat industria alimentara.
In articolul viitor cateva detalii despre ce s-a intamplat atunci si ceea ce se intampla astazi.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Salutare !
In industrie constat atacuri furibunde in directia ultimului bastion care a rezistat dupa `89 si functioneaza cat de cat in conditii normale : energia.
Dupa experimentul spargerii RENEL (care a creat conditii pt.ca baietii destepti sa incheie direct contracte cu Hidroelectrica) si dupa punerea in conditii de concurenta pe baza unui criteriu aberant (costul combustibilului utilizat) a companiilor statului, avem acum – gratie unei subventionari exagerate – o capacitate imensa in instalatii eoliene, cu influenta directa in cresterea pretului la consumatorul final.
Si pt. ca mari companii straine s-au repezit sa profite de certificatele verzi acordate pe spinarea romanilor, acum se constata ca ;
– pe de o parte, costul certificatelor verzi e suportat de consumatorul de energie;
– pe de alta parte, instalarea unei puteri exaggerate in eoliene afecteaza siguranta sistemului energetic national, implicand costuri in plus pt. mentinerea acesteia.
In ultima vreme au aparut o serie de “experti” care n-au lucrat macar o secunda in sistemul energetic dar care figureaza pe statele de plata ale unor firme de consultanta care promoveaza interesele unor companii cu interese in eoliene, cum ar fi CEZ.
Acesti “experti” duc o campanie sustinuta pro-regenerabile, motivata doar de criterii strict comerciale, fara sa aiba habar de considerentele tehnice care afecteaza siguranta sistemului energetic national.
Imi pare rau sa constat ca sunt si ziaristi naivi care s-au lasat angrenati in aceasta campanie (Sorin Ionita, de ex.).
Le recomand mai multa prudenta si consultarea specialistilor veritabili din SEN (din Dispecerul Energetic National/Transelectrica), cei care ne asigura acoperirea continua a consumului de energie electrica cu productia interna.
Imaginati-va ca am putea reveni la vremea lui Ceasca, atunci cand aveam “pauze” de cateva ore zilnic in alimentarea cu energie electrica (chiar daca din alte motive).
Asa-zisa energie verde e mult mai scumpa decat cea produsa pe baza de carbuni/hidrocarburi si ne lasa la dispozitia naturii (cand bate vantul/e soare).
Suntem mult prea saraci ca sa ne permitem un astfel de lux la scara foarte mare.
Timi,
sa speram ca ceea ce sti tu si ceea ce scri este citit si de cine trebuie si sper din toata inima ca lucrurile sa se aranjeze la modul in care aceasta ultima resursa nevandalizata sa supravietuiasca.
Sper si eu pt. ca goana dupa bani ne poate arunca in bezna.
Trebuie sa se inteleaga ca problema e mult prea grava, de energie depind toate.
Aici chiar nu trebuie amestecat politicul, nu e loc de partizanat.