Evul Mediu European – perioada timpurie
| 15/02/2014 | Autor theophyle Categorii: Dosare, GeoPolitica, Militare, Ziarul de Duminica |
Evul mediu timpuriu reprezintă o perioadă de cinci secole de după căderea Imperiului Roman de Apus aproximativ 5 secole, între 500 şi 1000 d. Hr. Începând cu secolul al doilea, civilizaţia romană a intrat în declin, marcat de scăderi ale diverşilor indicatori, cum ar fi urbanizarea, comerţul maritim şi populaţia. Numărul de epave mediteraneene din secolul al treilea descoperite reprezintă 40% din cel al epavelor descoperite din secolul I. Populaţia Imperiului a scăzut de la 65 de milioane în 150 la 50 de milioane în 400, un declin de peste 20 %. Acest lucru a fost considerat de unii istorici ca având legătură cu perioada rece a evului mediu timpuriu (100-700), când o scădere a temperaturii globale a redus recoltele.
Moartea lui Teodosiu I a fost urmată de divizarea Imperiului între cei doi fii ai săi. Imperiul Roman de Apus s-a dezintegrat în secolul al cincilea într-un mozaic de regate germanice războinice, astfel că Imperiul Roman de Răsărit a devenit succesorul legitim al Imperiului Roman. După ce greaca a înlocuit latina ca limbă oficială a Imperiului, istoricii îl numesc “bizantin” şi nu “roman”. Locuitorii, totuşi, şi-au zis mereu romaioi, sau romani.
În războiul gotic dintre 376 şi 382, goţii s-au răsculat şi au înfruntat principala armată romană în Bătălia de la Adrianopol (378). Nedorind să împartă gloria, împăratul de Răsărit Valens a ordonat un atac asupra infanteriei tervinge sub Fritigern, neaşteptându-l pe împăratul de Apus Graţian, care sosea cu întăriri. În timp ce romanii erau în luptă, a sosit cavaleria greutungă. Doar o treime din armata romană a reuşit să scape. A fost cea mai zdrobitoare înfrângere suferită de romani de la Cannae, după scriitorul roman Ammianus Marcellinus. Cea mai însemnată parte a armatei Imperiului de Răsărit a fost distrusă, Valens ucis, iar goţii rămaşi liberi să jefuiască Balcanii. Edward Gibbon afirmă că, “Romanii, care menţionează atât de calm şi de concis actele de dreptate făcute de legiuni, îşi rezervă compasiunea şi elocvenţa pentru propriile lor suferinţe, când provinciile au fost invadate şi devastate de armatele barbarilor victorioşi.”
Imperiului îi lipseau resursele şi poate dorinţa de a reconstrui armata profesionistă distrusă la Adrianopol, şi a trebuit astfel să se bazeze pe barbari care să lupte în numele său. Imperiul Roman de Răsărit a reuşit să-i cumpere pe goţi cu tribut. Imperiul Roman de Apus a avut o soartă mai dură. Stilicho, comandantul militar pe jumătate vandal al Imperiului, a luat trupe de la frontiera de pe Rin pentru a apăra Italia de invazia vizigoţilor din 402-03 şi de a altor goţi 406-07.
Disciplina şi organizarea legiunii romane o făceau foarte eficientă în luptă. Romanii preferau infanteria cavaleriei, deoarece infanteria îşi păstra coeziunea în luptă. Totuşi, spre deosebire de armatele barbare, legiunile aveau nevoie constantă de exerciţii şi de salarii, ceea ce le făceau foarte costisitoare pentru imperiu. Cu declinul activităţii economice şi militare, veniturile din taxe au scăzut, iar sistemul a devenit dificil de menţinut.
Fugind în faţa avansării hunilor, vandalii, suebii, şi alanii au lansat un atac peste Rinul îngheţat în apropiere de Mainz, şi, pe 31 decembrie 406, frontiera a cedat, iar triburile au pătruns în Galia. Au fost urmate la scurt timp după aceea de burgunzi şi de cete de alemani. În urma puternicelor sentimente anti-barbare declanşate de invazie, împăratul Honorius l-a decapitat pe Stilicho, rămânând doar cu nişte curteni incompetenţi pentru a-l sfătui. În 410, vizigoţii conduşi de Alaric I au ocupat oraşul Roma şi l-au jefuit timp de trei zile.
Goţii şi vandalii au fost abia primii din numeroasele valuri de invadatori ce au sosit în Europa occidentală. Unii erau interesaţi doar de jaf, şi îi dispreţuiau pe romani, alţii admirau Roma, şi doreau să-i devină moştenitori. “Un roman sărac face pe gotul, un got bogat pe romanul” a afirmat regele Teodoric al ostrogoţilor.
Romanii erau creştini trinitarieni, supuşi disciplinaţi ai unui imperiu birocratic cu tradiţii îndelungate. Popoarele germanice nu aveau o tradiţie a oraşelor, banilor sau scrisului. Ei erau recent convertiţi la creştinismul arian şi deci erau eretici pentru oamenii bisericii din imperiu.
Pax Romana oferise siguranţă meşteşugarilor şi negustorilor, precum şi un mediu propice pentru crearea de legături îndepărtate. Dezagregarea Imperiului a însemnat înlocuirea autorităţii Romei cu cea a nobililor locali, unii membri ai elitei conducătoare romanizate, alţii ai culturii străine. În Aquitania, Gallia Narbonensis, sudul Italiei şi Sicilia, Baetica şi coasta mediteraneană a peninsulei Iberice, cultura romană s-a păstrat până în secolele al şaselea sau al şaptelea.
Peste tot, colapsul legăturilor economice şi sociale a dus la izolarea diverselor grupuri de populaţie. Acest colaps era adesea rapid, întrucât devenea periculos transportul de bunuri sau oameni; în consecinţă, comerţul şi manufactura pentru export s-au prăbuşit. Industriile principale ce depindeau de comerţ, cum ar fi fabricarea pe scară largă a ceramicii, au dispărut aproape peste noapte în locuri cum ar fi Marea Britanie. Infrastructura administrativă, educaţională şi militară a dispărut repede, şi pierderea cursus honorum stabilit a dus la declinul şcolilor şi la o creştere a analfabetismului, chiar şi în rândurile conducerii.
Note:
Despre Pax Romana puteti citi, aici
O interpretare moderna (speculativa) si o ipoteza a intoarcerii spre un nou Ev Mediu puteti citi, aici.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Salut
Alea au fost vremuri frumoase .
Ce tinerete am avut . 😆
salut,
adevarat nemuritorule 😆
Robert Cowley în culegerea lui de istorii alternative speculează că dacă rezultatul bătăliei de la Adrianopole ar fi fost altul imperiul ar fi putut să-şi revină. Şi îl citează pe Sfântul Ambrozie din Milano cum că Adrianopole a însemnat pentru contemporani “sfârşitul întregii omeniri, sfârşitul lumii”.