Mircea Eliade între Sacru şi Profan – “omul religios”
| 17/03/2013 | Autor theophyle Categorii: Carte, Esoterica, Ziarul de Duminica |
“Sacrul si profanul”
“Sacrul si profanul” reprezinta unul dintre pilonii principali ai viziunii lui in disciplina pe care a dezvoltat-o, istoria religiilor. Lucrarea “Sacrul si profanul” a fost publicata in 1957 , in limba germana . In 1965 Mircea Eliade lanseaza o versiune in limba franceza, publicata la Editions Gallimard. Toate traducerile in limba romana au fost facute conform editiei franceze.
Baza gandirii in aceasta lucrare este faptul ca nu poate exista nicaieri o persoana in totalitate non-religioasa. Oricare ar fi gradul de desacralizare a contemporaneitatii, memoria istorica pastreaza urmele unei valorizari religioase. Spatiul profan pastreaza locuri “privilegiate”, deosebite de celalalte, memoriile primare din copilarie, cu sarbatorile religioase petrecute in familie. Aceste spatii devin “locuri sacre” pentru ca determina o bresa in universul ulterior de credinte sau de lipsa lor, a persoanei implicate.
Pentru Eliade diferenta dintre sacru si profan este perceperea unei revelatii care creeaza “spatiul sacru”. Manifestarile sacrului sunt de fapt “iesiri din profan” si sunt numite de autor hierofanii, termen inventat de Eliade si intrat in mai toate limbile pamantului ca termen care descrie manifestarile religioase din profan si intrarea in spatiul sacru.
Hierofaniile lui Eliade, adica manifestarile realitatilor sacre, sunt extrem de diferite si variaza de la persoana la persoana, de la o cultura la alta si ultimativ de la un crez religios la altul. Hierofania cea mai elementara consta in manifestarea sacrului intr-o piatra, munte, totem, pana la hierofania suprema, care pentru un crestin este intruparea lui Dumnezeu in Iisus Hristos.
Eliade gandeste si formuleaza sacrul si profanul ca doua moduri de a fi, ca “dimensiunile posibile ale existentei umane“. Dimensiunile se intercaleaza temporar si se despart conform cotidianului personal al fiecarui om. O alta teorie, care este fundamentata in lucrarea lui Eliade, consta in evolutia istorica care influenteaza sacrul si ii determina granitele.
De exemplu, intr-o societate arhetipal agrara exista credinta in Mama Pamant, Gaia, Zeita Mama, pentru ca universul de cunoastere al individului graviteaza in jurul principalei sale surse de hrana, pe care o divinizeaza incearcand sa o induplece prin ritualuri si ofrande. Intr-o societate de vanatori, exista credinta in totemul animal pentru ca existenta vanatorului si a tribului sau este dependenta de prada sa, a carei bunavointa incearca sa o castige.
***
Homo Religiosus (Omul Religios)
Homo Religiosus (Omul Religios) nu este o terminogie proprie lui Eliade, noutatea consta in sensul si plasamentul pe care Eliade il face in universul religios pe care el l-a creat. Radacinile acestei denumiri sunt antice, le gasim la Cicero ( De natura deorum 2.72), care vorbeste in Epistulae ad familiares 1.7.4 despre acest tip de om care este scrupulos in ritual si credinta, explicit si elocvent, fara insa a impune crezul lui altora. Crestinismul ulterior lui Cicero impune insa o sacralizare a termenului printr-un comportament eclesiastic ancorat intr-o formula combinata intre o scriptura si o traditie orala.
In epoca Iluminista si cea imediat premergatoare intalnim acest “Homo Religiosus” in contextul natural al ambiantului uman, in lucrarea care incheie Renasterea si ne conduce spre Iluminism, “Linnaeus’s Systema Naturae”. Linnaeus incearca sa-l defineasca pe om intr-un fel poate apropiat de cel al lui Eliade. Reforma religioasa “universalizeaza” (nu doresc sa folosesc termenul globalizare) distinctia dintre Homo Religiosus si institutiile religioase. Friedrich Schleiermacher elaboreaza teza care sustine absoluta dependenta a omului prin fapte sau ganduri de Dumnezeul Tata si prin constiinta ultimativa a Homo Religiosus, reprezentata de Iisus.
Imediat inaintasul lui Eliade, Max Scheler (1874 –1928) redefineste notiunea prin definitia antologica: “Homo Religiosus este omul care prin personalitatea sa si prin statura lui spirituala transforma divinitatea in notiuni viabile si capabile de a penetra simturile si sentimentele societatii in care traieste.” (Scheler, 1960, p. 127). Scheler distinge 4 arhetipuri de Homo Religiosus: artistul, liderul social (omul de stat), eroul spiritual si geniul creator. Din aceste 4 tipuri principale, Scheler deriva “homines religiosi” care sustin o societate corecta si justa. Filozofia atat de umanista si pacifista este in antagonism total fata de ideile fasciste si comuniste ale contemporaneitatii lui, din nefericire Eliade se va intoarce la Max Scheler dupa “inhalatia” nociva a vremurilor formative din tineretea lui.
Ultimul si decisivul premergator al lui Eliade este Rudolf Otto (1869–1937), care in seminala lucrare din 1917 “Idea Sacrului” (Das Heilige – Über das Irrationale in der Idee des Göttlichen und sein Verhältnis zum Rationalen * The Holy – On the Irrational in the Idea of the Divine and its Relation to the Rational) defineste numinous (in sensul prezentei sacre) si prin acesta definitie caracterizeaza “Homo Religiosus” drept intermediarul intre sacru si profan. Eliade preia de la Doctorantul lui Otto, Gustav Mensching (1901-1978), aceste principii si le stabileste ca teorie in cartea lui pe care a considerat-o cea mai minora (la timpul scrierii ei) SACRUL ŞI PROFANUL, si care dupa parerea mea a devenit Magnus Opusul Eliadian.
Cateva explicatii despre cum vede Eliade notiunea de “Homo Religiosus”. Teoria dezvoltata de Eliade despre Sacru si Profan se bazeaza pe 3 elemente distincte. Sacrul definit prin transcedental: Zeii politeismului, Dumnezeul monoteist, Divinitatile animiste sau Nirvana, (locul in care se concep minunile, asa cum povestesc eu studentilor in primul an de facultate). Al doilea termen este hierofania, termen specific lui Eliade, care defineste aparitia temporala a sacrului in lumea profana, este un fel de teofanie minora sau daca vreti o aparitie supranaturala in Profan si in sfarsit “Homo Religiosus” Eliadian este omul (credincios) care o asteapta si o anticipeaza, gata sa acepte hierofania ca parte din existenta lui in lumea profana. In concluzie se poate spune ca “Homo Religiosus” Eliadian este interfata intre Sacru si Profan. Mai multe intr-un articol ulterior.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Multumesc pentru subiectul zilei!
O zi frumoasa alaturi de cei drag!
Buna ziua Paula,
Multumesc, asemenea 🙂