Author: theophyle

Daca am vazut in articolul precedent ca sentimentul de compasiune este unul format si dezvoltat prin educatie pentru a fi  exersat (sau nu) prin experiente sociale, sentimentul de mila este o functie a creierului uman. Mila, in latina pietas, a evoluat in italiana moderna in pieta si ajuns in engleza pity. In mitologia romana, Pietas era zeita datoriei fata de stat, societate si familie. Deci, in antichitatea romana mila era intr-un fel, o datorie a celor puternici fata de cei slabi sau o datorie a cetateanului fata de stat.

La inceputul anilor ‘60 au fost descoperite la Roma ramasitele templului zeitei Pieta, in locul caruia  crestinii au construit bazilica San Nicola in Carcere (Forum Holitorium). Templul respectiv a fost construit de consulul Acilius Glabrius in 191 î.Hr si facea parte dintr-un complex religios pagan. In limba româna sinonimul cuvantului pietas este pietate, adica smerenie, care este o interpretare tarzie (cam prin sec. al V-lea d.Hr) al sensului pietas. Mila este un cuvant de origine cumana, intrat si in limba slava si transmis limbii române in sensul pe care il cunoastem si il dam. Mila este un cuvant laicizat la sfarsitul secolului al XIX-lea si convietuieste cu sensul mila crestineasca.

Despre mila – trei opinii complet diferite. Prima opinie este a filozofului grec Aristotel, care intuitiv a formulat-o ca si cea mai apropiata de ceea ce stim astazi. Aristotel, in Ars Rhetorica [Retorica 2.8], surprinzator intuieste cauzele milei si sustine ca nici un om nu poate simti acest sentiment fara a fi fost el intr-o situatie asemanatoare. Prin aceasta concluzie, Aristotel desprinde sentimentul din contextul social pe care il desfiinteaza si il pune in contextul individual: adevarat, prefacut sau ipocrit.

O a doua opinie o primim de la un alt mare filozof, Nietzsche, care considera mila degradanta pentru cel care o primeste si poate deveni in timp un sentiment care va distruge increderea si respectul de sine, devenind un obicei anti-social pentru cei care o acorda (remuscari) si pentru cei care o primesc (degradare etica).

A treia opinie este cea psihologica si psihiatrica. Psihiatric stim exact ce se intampla in creier in clipa cand se declanseaza acest sentiment. Creierul mareste secretiile de β-endorphin, care declansaza un sentiment dual, primul de satisfactie (ce bine ca nu sunt eu in locul subiectului milei)  si frica de a nu ajunge in locul respectivului subiect. Vezi opinia lui Aristotel. Majoritatea oamenilor platesc tribut din cauza acestui sentiment de frica. Dau cateva monede la cersetor.

P.S. Bineinteles ca “mila de sine” este o boala depresiva care trebuie tratata medicamentos. Una din cele mai letale manifestari ale “milei de sine” este anorexia nervoasa din care de obicei se si moare.

Mithra

 Exista multe asemanari intre Sol Invictus si zeul persan Mithra, cea care ne intereseaza in primul rand este ziua de comemorare – 25 decembrie. Difera faptul ca Mithra s-a născut după unele legende intr-o peșteră în ziua de 25 decembrie, când păstorii din ținut au venit să i se închine. Zeul fondator s-a luptat cu soarele capturand taurul divin, din al cărui sânge au apărut toate plantele și animalele folositoare omului. Străbatând ziua cerul, Mithra vede și aude totul din cer sau de pe pamânt întrucât el are 10.000 de ochi și 1000 de urechi. El este înarmat cu o măciucă fermecata cu care alungă demonii care năvălesc spre el.

Ca Sol Invictus, Mithra  are doua ipostaze cultice. Prima, straveche, probabil din secolul XV î.Hr. Primele mentionari ale numelui lui Mithra ne sunt transmise de niste tablete gasite la Hatuşa (Boghazkoy – Turcia de astazi), capitala anticilor hititi, in Asia Mica. Vezi articolul despre “Bibliotecile Antice (4) biblioteca din Hatuşa (Hattuša)”. In tabletele gasite la Hatuşa se consemneaza un acord incheiat intre hititi si vecinii lor, mitannii, enumerand la sfarsit o serie de divinitati care vor asigura prin razbunarea sau benevolenta lor executarea acordului; printre aceste divinitati apar si  “Mithra si Varuna“.

 Rolul lui Mithra a fost diminuat odata cu aparitia lui Zoroaster (vezi articolul “Avesta , Mazdeism şi Zoroastru”). Cu toate ca, in religia zoroastriana, Mithra nu a facut parte dintre apropiatii lui Ahura-Mazda, ci printre divinitatile inferioare (yazatas). Mithra ramane respectat in randul credinciosilor. Dupa moartea (prin asasinat) a lui Zoroaster, Mithra este reinstalat ca yashi al zecilea printre deitatile indo-persane.

 Religia lui Mithra a fost una dintre religiile “misteriozofice” ale lumii antice, adica cunoasterea dogmelor si ritualelor erau permise numai initiatilor . Din aceasta cauza, mithraismul a fost intotdeauna un obiect de cercetare continua din partea multor istorici, atat anteriori noua, cat si contemporani. Cultul lui Mithra a fost reintrodus de regele persan Artaxerxes al II-lea (405-362 î.Hr.) si s-a răspândit și în exteriorul Iranului ajungând în Imperiul Roman aproximativ în anii ‘70 d.Hr., prin intermediul soldaților si negustorilor romani, cultul lui Mithra fiind un cult exclusiv masculin.

 Potrivit lui Plutarh, romanii au venit in legatura cu Mithra prin intermediul piratilor din Cilicia, in urma cuceririi, in secolul I î.Hr., de catre Pompei (60-48), a acestei provincii din Asia Mica. Dar nu se cunoaste nici un document cu o datare atat de timpurie. Cu timpul insa si mai ales catre sfarsitul secolului I, Mithra incepe sa fie cunoscut la Roma, fapt legat in special de deplasarile de trupe auxiliare din Orient in Occident. Incepand cu aceasta data, se semnaleaza si primele documente ce atesta raspandirea mithraismului in Italia. Printre initiatii acestui cult se remarca si Commodus (180-192), iar Diocletian (284-305), impreuna cu Galeriu (293-311) si Liciniu (308-324), dupa ce se initiasera in misterele cultului mithraic la Carnuntum, in 307, proclamara pe Mithra protectorul intregului Imperiu roman (lautor imperii sui). Ultimul imparat roman credincios  lui Mithra a fost Iulian Apostatul (361-363 – vezi articolul “Primul (şi ultimul) Împarat Gnostic”), dupa moartea lui, in 391, un edict o sa interzica celebrarea cultului mithraic la Roma. Se poate spune deci ca pozitia pe care a capatat-o acest cult in Imperiul roman s-a datorat in primul rand bunavointei celor mai imulti imparati, care i-au creat diferite cai de acces si de dezvoltare, ridicand mithraismul aproape la rangul de religie de stat.

Mithra in Dacia

 Unul dintre cele mai puternice centre de dezvoltare a mithraismului a fost Dacia Romana, mai mult decat atat – exista dovezi istorice care indica faptul ca Dacii liberi, care nu traiau sub ocupatie romana, l-au adoptat devenind parte din panteonul lor. Mithra, zeu oriental, era foarte raspandit intre armatele auxiliare ale imperiului, recrutate in special din Orient. Si veteranii, adica soldatii “lasati la vatra” dupa 20-25 de ani de serviciu, au jucat un rol in raspandirea mithraismului in Dacia. Importante diplome militare descoperite pe teritoriul dacic dovedesc existenta acestor veterani in provincia romana de pe malurile Dunarii. Aici, in patria  adoptiva,  ei duceau o viata linistita, practicandu-si in voie cultul lor propriu.

Monumentele si inscriptiile mithraice descoperite in Dacia sint mai numeroase decat cele din Asia Mica, incat un autor  a putut afirma ca Mithra ar fi trebuit sa fie zeul national al dacilor si deci pierderea Daciei ar fi insemnat o puternica lovitura data acestei religii. Savantul olandez N. J. Vermaseren, in lucrarea sa Corpus Inscriptionum Monumenlorum Religionis Mithriacae, indica pentru Dacia 274 de monumente si inscriptii mithraice adaugandu-se, dupa descoperirile recente, inca trei altare la Apulum (Alba-lulia), cate unul la Ceanul Mic, Potaissa (Turda) si o alta localitate necunoscuta din Dacia Inferioara.

Se pare ca centrul cultului mithraic in Dacia a fost la Ulpia Traiana, capitala provinciei, unde se atesta existenta mai multor “mithree” ce au dat la iveala un bogat material arheologic. Acestea erau situate in afara de cetate, la miaza-zi de coltul sud-vestic al incintei. Dintre acestea, unic prin dimensiunile sale intre toate mithreele descoperite pana acum in regiunile mithraizate, este cel situat pe valea Hobitei si pe malul stang al paraului Apa Mica, din ruinele caruia s-au scos circa 250 monumente sculpturale si inscriptii. Printre acestea se pot consemna nenumarate reliefuri, altare cu dedicatii, caramizi stampilate, opere statuare, opaite etc. Astfel, se poate aminti un altar de marmura, avand sculptat pe fronton frunze de acant, un taur, un cap de bou si o pasare cu o frunza in cioc.

Si la Apulum (Alba Iulia) materialul documentar destul de numeros ne indica existenta aici a unor credinciosi mithraici, care au lasat numeroase urme arheologice. S-au descoperit circa 60 de monumente de piatra scrise sau sculptate, datate, in majoritate, din prima jumatate a secolului al III-lea – epoca de glorie a religiei mithraice-in Dacia – si sugerand faptul ca zeul avea cel putin trei locasuri de cult. Adoratorii din aceasta localitate reprezentau clase sociale diferite, adica de la sclavi si soldati pana la guvernatori si ofiteri, si se intalnesc aici epitete acordate zeului putin familiare altor adoratori, ca Bonus Puet si Deus Bonus Puer Posphorus. Trebuie remarcat faptul ca “spre deosebire de alte localitati din Dacia, reprezentarile din marmura ale lui Mithra s-au lucrat la Apulum cu scene numeroase si amanuntite, ceea ce arata cunoasterea temeinica a mitului zeului de catre pietrari”.

O cercetare atenta a traditiilor miihraice arata ca se disting trei stratificari ale mithraismului, determinate de influentele culturilor cu care aceasta religie a venit in contact. Cea mai veche stratificare reprezinta anticul naturalism al persilor, in care adorarea fortelor naturale constituie fondul primitiv. Astrologia chaldeiana, impregnata de fatalism, precum si unele mituri ale zeilor ce populau Orientul constituie cel de-al doilea strat in structura religiei mithraice. In fine, aceasta religie se contureaza precis prin fuziunea cu unele divinitati elenistice si prin imprumutarea artei grecesti, care ii impune cateva forme consacrate. In aceasta forma, religia lui Mithra patrunde in Occident, in partea de vest a Imperiului roman.

Mithra dispare din peisajul nostru foarte tarziu, concurand cu mare succes cu noul cult al lui Iisus, crestinismul ajuns in Dacia prin acelasi model de propagare ca si cultul lui Mithra, insotit insa de sutele de crestini refugiati din cauza persecutiilor lui Dioclitian.

Mithraismul va dispare din locurile noastre cam dupa doua secole de la edictul din 391. Un articol foarte bun si obiectiv legat de “Mithra in Dacia” a fost publicat de situl CrestinOrtodox.ro – Bravo lor!

Bibliografie si citate:

Malandra, William, An Introduction to Ancient Iranian Religion, Minneapolis: University of Minnesota Press,1983.

Nicolae Mitru, “Mithra in Dacia” CrestinOrtodox.ro’

Redactat de @Demeter

 Reprezentarea lui Iisus în artă a fost rezultatul unui proces care a durat mai multe secole pentru a ajunge la o forma conventionala a  aspectului său fizic, care ulterior a rămas în mare parte identic din acel moment. Cele mai multe imagini ale lui Iisus au în comun un număr de trăsături care în prezent sunt aproape universal asociate cu El, deşi exista destul de multe variatii.

Imaginea unui Iisus cu barba si cu părul lung a fost stabilita aproximativ in secolul al VI-lea al creştinismului ortodox si cam cu cinci – sase secole mai târziu în Occident. Imaginile anterioare au fost mult mai variate. Imaginile cu Iisus tind să arate caracteristici etnice similare cu cele ale culturii în care imaginea a fost creata.

Convingerile că anumite imagini sunt autentice istoric sau au dobândit un statut de autoritate de la tradiţia Bisericii, rămân puternice în rândul unora dintre credincioşi, în ambele Ortodoxii, Anglicanism şi Romano-Catolicism. Giulgiul din Torino este acum cel mai bun exemplu cunoscut, deşi Imaginea din Edessa şi Voalul Veronica reprezinta prototipul lui Iisus in perioada  medievala.

Nu exista descriere fizică a lui Iisus în nici una dintre Evangheliile canonice. În Faptele Apostolilor, Iisus se spune că s-a manifestat ca o “lumina din cer”, care l-a orbit temporar pe Apostolul Pavel. Clement din Alexandria (d. 215) şi Eusebiu de Cezareea (d. 339) au respins necesitatea unor  portrete cu imagini ale lui Isus, ridicand o  problema care a facut obiectul unor controverse până la sfârşitul secolului al VI-lea.

De la mijlocul secolului al IV-lea, după ce creştinismul a fost legalizat prin Edictul de la Milano din anul 313, castigandu-si statutul Imperial, se propaga doua  noi tipuri de imagini ale lui Iisus – Hristos Regele, care includea adoptarea  costumului regal si creand stilul  Imperial al iconografiei. Al doilea stil reprezinta diversele forme de Hristos Majesticul. Unii cercetatori resping  legătura între evenimentele politice şi evoluţiile în iconografie, văzând schimbarea ca una pur teologică, care rezultă din trecerea de la conceptul şi titlul de Pantocrator.

Reprezentări convenţionale ale lui Hristos dezvoltate în arta medievală includ scene narative ale vieţii sale, asa cum sunt descrise in Evangheliile canonice. Anumite tradiţii locale au susţinut reprezentări diferite, care reflectă uneori caracteristicile etnice si rasiale locale, la fel ca şi reprezentările catolice sau ortodoxe. Din miile de posibilitati am selectat cele pe care le iubesc cel mai mult si  care ma inspiră.

Bibliografie, note si citate:

Every, George. Christian Mythology, Hamlyn 1988
Grabar, André. Christian iconography: a study of its origins, Taylor & Francis, 1968.
G Schiller. Iconography of Christian Art, Vol. I, 1971
Theophyle: Iisus
Britanica si Wikicommon (Eng & Ro.)

Compasiunea este unul din putinele sentimente care transforma individul intr-un membru de calitate al societatii in care traieste. Compasiunea unui individ este un sentiment profund personal care contine manifestari sociale de genul unul pentru multi-multi pentru unul.

Compasiunea nu este un element transmis genetic, ci este generat prin educatie si exersat social din cele mai fragede varste si pana la diparitia fizica a individului. In multe societati si religii compasiunea este transcedentala, ea depaseste granitele existentei fizice, compasionatul fiind tinut minte generatii intregi sub forme diferite – in crestinism este sanctificat, in judaism el va fi tinut minte ca tsadik, uneori facator de minuni. In islam este transformat in Al-Rahman, adica un om care poarta pecetea divinitatii prin primirea darului pe care-l detine aceasta  divinitate.

Etimologic, provenienta termenului este latin: com-passus-sum, adica suferinta comuna. Asa cum am mentionat, compasiunea este un sentiment de reciprocitate si grija colectiva, generat din empatie si altruism. Compasiunea NU este in nici un caz mila (sentiment despre care vom discuta intr-un alt articol).

Desi compasiunea este un sentiment social, el nu poate fi cautat in institutiile societatii. Compasiunea nu poate fi gasita in catedrale si nici intr-una din institutiile statului. Compasiunea nu este apanajul preotilor si nici a ministrilor, ea poate fi insa sentimentul pe care un ministru sau un preot il poate avea sau nu.

Din nefericire, multi profesionisti, de genul de mai sus, il exercita  “mecanic”, ca parte din fisa postului – gresit si nedorit! Compasiunea este muntele pe care a urcat Mantuitorul pentru a-si timite mesajul “Noului Juramant” – il veti gasi integral in “Predica de pe munte a Mantuitorului.” [Evanghelia dupa Matei 5:1 – 7:29]. Unul din cele mai importante texte din Noul Testament.  Puteti gasi compasiunea si in parabola  “Bunului Samaritean” [Evanghelia dupa Luca 1-:25-37] sau in A Doua Epistola catre Corinteni a lui Pavel.

Acum 10 ani am tinut in mana un text vechi de 23 de secole, remasita Eseniana a unor adevaruri stravechi, sta scris acolo:

Mila se simte pentru un altul – Compasiune nu cunoaste un alt [altul esti tu]

Ciclul natural bazat pe un soi de cosmogonie, la inceput mai mult intuitiv decat “savant”, a fascinat populatiile antice din cele mai timpuri si pe care istoria scrisa l-a inregistrat.

 Aproape toate religiile pagane inregistreaza sarbatori legate de solstițiul de iarnă, adica exact data in care noaptea se “retrage” si ziua “inainteaza”, un fel de victorie a luminii asupra forțelor întunericului. O mare parte din aceste sarbatori pagane sunt dedicate nasterii (sau renasterii) sau inceputuri de tot felul.

Saturnalia

 Sarbatoarea cea mai cunoscuta si mai longeviva (s-a sarbatorit din secolul al III-lea î.Hr si pana in secolul al IV-lea d.Hr.) a fost  sarbatoarea romana a Saturnaliei, sarbatoare dedicata zeului Saturn, patronul agricultorilor (‘satus’ isi gaseste sensul in  ‘semănat’). Prima zi de Saturnalii începea la mijlocul lunii decembrie și continua până la 1 ianuarie. La  data de 25 decembrie romanii au calculat că Soarele este la refluxul său cel mai scăzut. Saturnaliile erau perioada cea mai fericita a anului. Clasele sociale  se contopeau,  codurile de comportament erau neglijate şi toată lumea o tinea intr-o veselie si betie aproape doua saptamani.

 Saturnalia a reprezentat şi o inversare simbolică a piramidei sociale. Cei bogați aveau obligația de a acoperi plățile celor strâmtorați, iar stăpânii şi sclavii făceau schimb de veşminte. În gospodării se dădea cu zarul pentru a se afla cine îşi va asuma poziția de rege temporar al Saturnaliei. Celebrul poet si satiric Lucian din Samosata scria despre sarbatoare Saturnaliilor:

“De-a lungul săptămânii mele orice treburi serioase ies din discuție: afacerile sunt interzise. Băutura şi beția, zgomotele, jocul de zaruri, învestirea regilor, îndestularea sclavilor, cântatul pe dezbrăcate, aplauzele, jocul în apele înghețate – de astfel de activități mă ocup eu acum”. [Scrisorile saturnale – “Epistolai Kronikai”]

Avem marturii scrise ca in jurul datei de 215-20 î.Hr. se organizau banchete publice, finantate de cei bogati pentru a-si inmulti clientii atat de necesari in politica romana.   Statul roman anula execuțiile şi se abținea de la declarațiile de război. Autoritățile au încercat în mai multe rânduri să restrângă fenomenul, de exemplu împăratul Caligula (37-41) a vrut să îl limiteze la cinci zile, încercare eşuată însă. Este posibil ca împăratul Domitian (81-96) a  subminat tendințele subversive ale sărbătorii transformând-o într-o serie de manifestații publice strict controlate.

Poetul Statius descrie în poemul său “Silvae” banchetele extravagante şi distracțiile prezidate de împărat, incluzând jocuri care se deschideau cu o ploaie de dulciuri, fructe sau nuci aruncate către public şi cu zborul de păsări flamingo slobozite deasupra Romei. Pentru prima dată se organizau, în timpul nopții, spectacole de gladiatori care îi aveau ca participanți şi pe pitici sau pe femei.

Saturnalia dura de la 17 pânã in 25 decembrie ( mai tarziu pana la 1 ianuarie) si legea romana prevedea ca nimeni nu putea fi pedepsit pentru vatamare de persoane sau proprietaţi neintentionate. Festivalul începea când era ales un ”inamic al poporului” care sã reprezinte rãul. Fiecare comunitate alegea o victima pe care o forţa sã se desfete excesiv şi la finele spectacolului o ucideau. Tot  Lucian din Samosata, in “Scrisorile saturnale”,  descrie festivalul enumerând sacrificii umane, intoxicaţii, desfrâu, violuri sau substante halucinogene. Deci de loc expresii ale unei devoţiuni religioase.

Macrobius a scris si el o “Saturnalia”, descriind un banchet la care participă toata floarea intelectualitatii romane, cu convingeri păgâne. Expertii datează opera între 383 şi 430, deci este vorba despre o sărbătoare care înfloreşte fără probleme şi după consacrarea creştinismului ca religie de stat in Imperiul Roman. Calendarul creştin al lui Polemius Silvius, întocmit pe la 449 d.Hr., menționează Saturnalia şi obiceiul de a-l onora pe vechiul zeu Saturn cu această ocazie fara sa mentioneze nimic despre Craciun sau nasterea lui Iisus.

 Prima mentiune a Crăciunului ca sarbatoare crestina o gasim în calendarul lui Philocalus din 354. Schismele diferite si foarte dese au avut ca rezultat şi elaborarea unor diverse calendare. Biserica ortodoxă a Bizanțului a fixat data naşterii la 6 ianuarie, celebrând simultan şi naşterea, şi botezul.

Sol Invictus (Soarele de neînvins)

 Sol Invictus a fost zeul soarelui pe timpul Imperiul Roman (tarziu) și patronul soldaților romani. În 274 d. Hr., împăratul roman Aurelian declara la modul oficial acest cult alături de celelalte culte acceptate ale romanilor. Sursa acestor zeitati este dezbatuta pana in zilele noastre. O parte din cercetatori il considera o continuare a deitatii Sol, deitate care facea parte din panteonul roman pe timpul Republicii Romane, anterioare Imperiului. Probabil intrat in religia romana prin adoptarea deitatii centrale a etruscilor, Usil, sinonimul lui Helios la greci.

O alta alternativa mentionata de cercetatori este ca Sol Invictus ar fi o renaștere a cultului Elagabalus – zeu semit de provenienta siriana. Elagabalus sau Heliogabalus a fost o deitate siro – romana, care il intruchipa pe zeul soare. Numele original a fost Ilah Hag-Gabal, pe romaneste “”Dumnezeul de pe Munte” si mai interesant ar fi raspandirea lui pe teritoriul europan, care ajunge pana in Tarile de Jos, un templu al zeului fiind descoperit in localitatea Woerden – Olanda. Centrul cultic al lui Elagabalus a fost Emesa (astazi o localitate decimata de “primavara araba” numita Homs). Despre Elagabalus vom discuta mai multe si intr-un articol urmator.

Statuia de cult a fost adusă la Roma de către împăratul Marcus Aurelius Antoninus (218 – 222), fost preot la Emesa si purtand numele deitatii respective), unul dintre cei mai ciudati imparati ai Romei. Casatorit cu o vestală se farda, îmbrăca costume femeiești si multe alte bazaconii. Moare ucis, împreună cu mama sa, de garda pretoriană în martie 222.

 Indiferent care ar fi sursa lui Sol Invictus, este mai mult decat clar ca el trebuia sa concureze cu un nou cult, de asta data monoteist, originar si el din Orientul Mijlociu, ma refer la cultul lui Mithra. Cult care va concura cateva secole si cu Sol Invictus, dar si cu crestinismul reprezentat de Iisus.

Ultimul imparat care a fost portretizat numismatic ca Sol Invictus a fost Constantin cel Mare. De mentionat o singura curiozitate – O sumedenie de zei pagani se nasc pe 25 ianuarie: Mithras, Horus, Dionysus, Tammuz, Hercules, Perseus, Helios, Bacchus, Apollo, Iupiter, Sol Invictus, chiar multi!

Articolul urmator despe sarbatorile natale si cele de iarna din afara imperiului Roman.

Bradul de Crăciun

În tradiţia românească de la sat, regăsim acest obicei al împodobirii bradului la nunţi şi la moartea tinerilor, femei şi bărbaţi. Obiceiul există din negura timpurilor (probabil de origine geto-daca) şi semnifică o nuntă rituală între persoana decedată şi natura reprezentată prin brad. El a rămas în tradiţia unor comunităţi locale din regiunile Banat şi Oltenia. Bradul astfel împodobit se numeşte Pomul vieţii, care se regăseşte drept motiv natural în arta populară. In timp, bradul a căpătat din ce în ce mai multe înţelesuri, precum cel de “arbore de judecată”, “arbore de pomană”, “arbore fertilizator” sau “stâlp de arminden (sărbătoare populară pe 1 mai)”.

În zilele noastre, împodobirea bradului de Crăciun a devenit unul dintre cele mai iubite datini atât în mediul urban cât şi în mediul rural, odată cu aşteptarea, în seara de Ajun, a unui personaj nou, Moş Crăciun, o variantă americanizată a Sfântului Nicolae. Împodobirea pomului de Crăciun este un obicei germanic, care încetul cu încetul, a intrat în tradiţia creştină. În Evul Mediu, case împodobite cu pomi de Crăciun apar în provincile Alsacia şi Lorena, dar nu cu ocazia Crăciunului, ci mai degrabă ca cea a Anului Nou. De aici tradiţia se extinde în întreaga Franţă, Spania, Italia şi Elveţia.

De asemenea, este posibil ca pomul de Crăciun să provină de la nordici, care obişnuiau să-şi împodobească casele cu ramuri de brad şi de vâsc. Pomul de Crăciun a pătruns mai târziu şi în Orient, prin intermediul catolicismului. În Rusia europeană Ajunul Crăciunului era sărbătorit în pădurile de brazi, unde era ales unul ca cel mai frumos  şi împodobit cu lumânări aprinse, bomboane, jucării etc.

Bradul împodobit se întâlnea ca pom de Crăciun doar în oraşele din Germania sfârşitului de secol XIX, dar odată cu Primul Război Mondial s-a răspândit pe întreg teritoriul acestei ţări.

Colindele de Crăciun

Sărbătoarea Crăciunului este anunţată prin  copiilor de a merge cu colindul şi cu Steaua, pentru a vesti Naşterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiţie este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoţii comunităţii locale cu icoana Naşterii Domnului, binecuvântându-se casele şi creştinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului şi Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la naşterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul naşterii, copiii – câte trei, ca cei trei magi – merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare…”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineaţa la Moş Ajun!”, casele frumos împodobite îşi primesc colindătorii. Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: „Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, „O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, „Domnuleţ şi Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în „Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele.

Colindele, precum şi obiceiurile colindelor sunt prezente şi la alte popoare, şi s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească „Scoală, gazdă, din pătuţ” există şi la valoni belgieni.

Tata din Ceruri, te rog sa-mi binecuvintezi familia, prietenii, rudele si pe cei pe care ii iubesc, si pe cei care citesc aceasta rugaciune chiar acum. Arata-le Tu o noua imagine a dragostei si puterii Tale nemarginite.

Duhule Sfant, te rog sa-i ajuti, chiar in acest moment. Acolo unde exista durere, te rog sa le daruiesti pacea si mila Ta. Acolo unde exista indoiala, te rog sa le inspiri o incredere innoita prin Harul Tau. Unde exista o nevoie, te rog sa le-o implinesti.

Binecuvinteaza-le Tu caminul, familia, munca, da-le Intelepciune si Lumina in viata lor. Binecuvanteaza-i cand pleaca si cand se intorc acasa, mergi inaintea lor si deschide-le calea. Calauzeste-i si ocroteste-i clipa de clipa in toata viata lor.

Iarta-le lor pacatele facute cu voie sau fara de voie, cu stiinta, din nestiinta sau pe cele pe care nu si le amintesc.

Condu-i Tu pe Calea Ta Cea Sfinta,

In Numele Fiului Tau, Iisus Cristos.

Doamne Tata, Fiule si Duhule Sfant, va multumesc ca veti face mai mult decit pot eu cere.

Amin!

Mi-as fi dorit un editorial de Crăciun molcom si optimist, din nefericire nu am cum sa il scriu. Presa straina inca nu s-a linistit dupa bazaconiile pe care le face Ponta & Co. si ultimele analize publicate in Occident ne pozitioneaza in grupul statelor cu risc social ridicat în 2014, adica multa neliniste si multe tulburari sociale pe care le vedem deja.

 Intr-un articol publicat ieri in The Economist (“Ripe for rebellion?” Copt pentru o rebeliune”), publicatie foarte solidara cu romanii in fata guvernantilor de la Londra, ne pozitioneaza in grupul tarilor cu risc ridicat, din care fac parte alături de România –  Spania, Portugalia, Bulgaria, Cipru, Croaţia, Macedonia, Albania, Belarus, Republica Moldova, Brazilia, Turcia, Ucraina, Iordania, Maroc, Burkina Faso, Cambodgia, Camerun, Haiti şi Iran. Deci nu exact grupul de tari caruia ne-am dori sa apartinem. Si daca nu la cele fara riscuri, cel putin sa facem parte din grupul  statelor cu un nivel de risc mediu de tulburări sociale – Slovenia, Serbia, Ungaria sau Italia.

Colac peste pupaza, OCCRP (The Organized Crime and Corruption Reporting Project), acorda Parlamentului Romaniei “premiul” pentru promovarea infracţionalităţii şi corupţiei. Menţiunile au fost acordate traficantului de droguri sârb Darko Saric şi fiicei preşedintelui Uzbekistanului, Gulnara Karimova. Scriu cei de la OCCRP:

 “Infractorii încearcă mereu să scape de lege. Parlamentul României a câştigat această distincţie pentru eforturile de a atinge acest ţel, dar prin mijloace legale“

Si:

“Parlamentul României a dus corupţia la un nou nivel în Europa, făcând-o legală. De ce acum? Poate pentru că ştiu ce au făcut şi nu e deloc bine, toate sunt in contradicţie cu acordurile internaţionale pe care le-a ratificat România“.

OCCRP menţionează şi legea amnistiei, care ar fi scos din închisoare pe cei condamnaţi pentru mai puţin de şase ani. Mentioneaza ca în acest moment 28 de membri ai Parlamentului au fost condamnaţi, iar 100 de primari sunt cercetaţi pentru abuz în serviciu.

Bravo Ponta, bravo USL, dar in special bravo opozitiei blatiste condusa de Vasile Blaga!

 Tuturor cititorilor si comentatorilor nostri le urez un Crăciun Binecuvântat, pace, sanatate si belsug! Aveti nevoie de o pauza si putina relaxare – 2014 nu are cum sa fie un an usor!

Crăciunul sau Naşterea Domnului Iisus Hristos si este o sărbătoare creştină celebrată la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 6 ianuarie (în calendarul iulian) în fiecare an. Crăciunul face parte din cele 12 sărbători domneşti (praznice împărăteşti) ale Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii.

Etimologic exista doua variante profund diferite, care desluşesc originea cuvantului “Crăciun”. Prima ipoteza ar fi ca acest cuvant isi are origine in latinescul “calatio” cu acuzativul “calationem”. La romani prin “calatio” se înţelegea convocarea poporului de către preoţii pagani în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunţarea sărbătorilor din luna respectivă, şi, prin extindere, sărbătoarea în general. O a doua ipoteza posibilă etimologie poate fi legată de denumirea unei vechi sărbători păgâne a slavilor vestici şi anume Korochun, Kračún, cuvântul fiind preluat prin creştinismul slavon.

Majoritatea istoricilor sunt de acord ca 25 decembrie nu poate fi ziua naşterei lui Iisus Hristos, referintele biblice pozitioneaza ziua in preajma sarbatorii ebraice Sukkot (sarbatoarea colibelor) care se sarbatoreste intre sfarsitul lunii septembrie si mijlocul lunii octombrie ( calendarul ebraic este lunar). Din motive politice, ierarhia creştină a considerat copierea sărbătorilor şi a riturilor păgâne ca fiind soluţia răspândirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic ataşate vechilor sărbători şi practici rituale păgâne.

Factorul pentru care primii creştini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al naşterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci că la aceste date, în lumea romană, barbară şi orientală se celebrau diverse date de naştere ale zeilor păgâni. Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstiţiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului şi în „cultele misterelor” locale naşterea „eonului” din fecioară. Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la naşterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput şi a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionis, zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin.

O importanta sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie naşterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renaşterii soarelui şi alungării iernii (ca şi Saturnaliile). Odată ce creştinii au abandonat celebrarea naşterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi naşterea lui Hristos. Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creştinismului, anume Mitra, avea şi el ziua de naştere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult şi rit era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constata scriitorul creştin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea, aşa cum va remarca mai târziu şi Tertulian la debutul secolului al III-lea. Primele date scrise despre serbatorirea Craciunului in forma lui crestina le vom descoperi in relatarile lui Sextus Julius Africanus (aproximativ 221 d. Hr.)

Prima mentiune a Crăciunului ca sarbatoare crestina o gasim în calendarul lui Philocalus din 354. Schismele diferite si foarte dese au avut ca rezultat şi elaborarea unor diverse calendare. Biserica ortodoxă a Bizanțului a fixat data naşterii la 6 ianuarie, celebrând simultan şi naşterea, şi botezul.

 Probabil ca data Crăciunului poate avea legatura si cu teza iudaică care leagă momentul morții profeților de data naşterii acestora. Probabil ca teologii timpurii ai crestinismului, majoritatea lor de origine iudaica sau instruiti temeinic in datinele Vechiului Testament au dedus că Buna Vestire de pe 25 martie ar rezulta într-o dată de 25 decembrie pentru naşterea lui Iisus. Oricum, se pare că această perioadă a anului are  în multe culturi un sens special, fiind intr-un fel o perioada a înnoirii şi tranziției astrale, întrucât după solstițiul de iarnă ziua începe iarăşi să se mărească, obtinand un fel de victorie solară asupra forțelor întunericului. Despre aceste traditii intr-un articol urmator.