Ziarul de Duminica propune cititorilor Politeia cele mai bune articole publicate in cursul saptamani in media on-line. Articolele nu sunt mentionate intr-o ordine anume.
Gandul. Washington Post: România n-are duşmani externi, dar are şapte servicii. Cu toate astea, nu poate găsi un avion. Anca Simina
Ştirea prăbuşirii avionului pilotat de Adrian Iovan în Munţii Apuseni a ajuns în presa americană cu o urmă de stupefacţie în faţa faptului că România, „o ţară cu 19 milioane de locuitori, dar fără duşmani externi, are şapte servicii de informaţii” şi, cu toate acestea, nu a putut localiza epava unui avion de mici dimensiuni „pentru ca salvatorii să ajungă suficient de repede la victime”.
Depeşa Associated Press de la Bucureşti publicată de Washington Post în secţiunea „Europa” a cotidianului american menţionează şi că „unul din cele şapte servicii, a investit 40 de milioane de euro în sistemul de apelare de urgenţă şi, cu toate acestea, cele şase telefoane ale supravieţuitorului care a apelat 112 nu au părut să fie suficiente pentru a primi ajutor la timp”.
Serviciile de informaţii la care se face referire, fără a fi nominalizate, sunt Serviciul Român de Informaţii (SRI), Serviciul de Informaţii Externe (SIE), Serviciul de Telecomunicaaţii Speciale (STS), Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP), Direcţia Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul MAI (aşa-numitul „Doi şi un sfert”), Direcţia Generală de Informaţii a Armatei (DGIA), în fapt şase la număr. Al şaptelea serviciu post-decembrist, Serviciul Independent pentru Protecţie şi Anticorupţie (SIPA), înfiinţat de Mircea Ionescu Quintus în 1991 în cadrul Ministerului Justiţiei, a fost desfiinţat în 2006 de Monica Macovei, fiind considerat nenecesar. În acelaşi an, prin Hotărâre de Guvern s-a înfiinţat, în schimb, Direcţia pentru Prevenirea Criminalităţii în Mediul Penitenciar (DPCMC), o structura în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, justificată cu argumentul că ar preveni acţiuni ilegale ticluite în închisori. Integral aduce Gandul. Articolul original in The Washington Post
Revista 22. Camarazii europeni s-au săturat de Ponta. Tom Gallagher
De mai bine de un deceniu, PSD şi-a permis luxul de a se comporta într-o manieră josnică, bucurându-se, în acelaşi timp, de un minim suport şi de indiferenţa benefică a familiei politice din care face parte, Partidul Socialist European. Dar a pierdut acest sprijin săptămâna trecută, când Victor Ponta a fost mustrat, în mod public, de către Martin Schultz, preşedintele Parlamentului European, pentru limbajul folosit împotriva unui coleg de-al său, dintr-o tabără politică rivală.
Victor Ponta şi cu mine provenim din ţări aflate la extremităţile Uniunii Europene. În prezent, amândoi suntem nemulţumiţi de deciziile luate la Bruxelles, dar din raţiuni diferite. Împreună cu majoritatea concetăţenilor mei, mă tem că UE pur şi simplu desfiinţează unele libertăţi care, în Marea Britanie, au fost câştigate numai după o luptă acerbă – un parlament ales democratic, care garantează o serie de libertăţi individuale, fără constrângeri din afară.
În România, un parlament tânăr a căzut în mâna unei oligarhii care urmăreşte modelarea legilor şi a regulilor guvernării, astfel încât membrii acesteia să poată opera în voie, fără vreo restricţie din partea instituţiilor statului. Bruxellesul nu poate tolera atât de uşor un parlament care, pe de-o parte, într-un stat încearcă să lucreze în favoarea interesului naţional, în timp ce, într-un altul, urmăreşte, în mod evident, apărarea intereselor de grup.
Aici, în România, un şef de stat criticat a salutat rolul de supervizor de la distanţă exercitat de instituţiile Uniunii Europene. El are aliaţi apropiaţi în rândul membrilor Partidului Popular European, una dintre figurile importante ale acestuia fiind veteranul Elmar Brok, din partea creştin-democraţilor germani.
Când Brok şi-a exprimat îngrijorarea faţă de presiunea pusă asupra unora dintre oraşele germane de către emigranţii din noile state membre UE, printre care şi România, veniţi aici, în primul rând, pentru a profita de beneficiile unui sistem social mult mai generos, Ponta nu a ratat ocazia să recurgă la genul de atac ieftin şi murdar cu care ne-a obişnuit. L-a descris pe Brok ca „demagog, iresponsabil, populist“ şi „cu gândire nazistă“.
Probabil Ponta nu şi-ar fi imaginat niciodată – şi, într-adevăr, nici eu – că, la numai o săptămână de la această ieşire, i-ar telefona d-lui Brok pentru a-şi cere scuze, subliniind că, pur şi simplu, i-a luat-o gura pe dinainte, ceea ce nu-i stă în fire, şi a-l asigura că un asemenea gest nu se va mai repeta.
De mai bine de un deceniu, partidul său, PSD, şi-a permis luxul de a se comporta într-o manieră josnică, bucurându-se, în acelaşi timp, de un minim suport şi de indiferenţa benefică a familiei politice din care face parte, Partidul Socialist European. Dar a pierdut acest sprijin săptămâna trecută, când a fost mustrat, în mod public, de către Martin Schultz, preşedintele Parlamentului European, pentru limbajul folosit împotriva unui coleg de-al său, dintr-o tabără politică rivală. Poate că Ponta a presupus că nu va exista nicio ripostă tocmai pentru că remarcele sale au fost îndreptate către un adversar al social-democraţilor germani. Dar a uitat (asta în cazul că ar fi ştiut vreodată) că, de obicei, există un front comun în rândul politicienilor germani din tabăra democrată, atunci când se întâmplă ca cineva din afară să încerce să exploateze perioada nazistă a anilor 1933-1945, în scopuri politice meschine.
Germania poate fi acuzată de multe lucruri, printre care miopie şi lipsă de imaginaţie în a răspunde problemelor financiare presante cu care se confruntă Europa; poate chiar şi de un anume grad de ipocrizie, atunci când cancelarul german insistă asupra faptului că ţările europene, aflate la periferia zonei euro, au o şansă de a se recupera şi de a concura cu Germania, dacă sunt pregătite să adopte o austeritate profundă şi neîntreruptă, pentru o perioadă îndelungată. Însă nu există nici urmă de mentalitate nazistă în viaţa politică germană, iar ideea că unul dintre aliaţii apropiaţi ai d-nei Merkel ar putea acorda un interviu în care suferinţele evreilor, în Germania de dinainte de 1945, să fie minimalizate, este de domeniul fantasticului. Dar exact aşa au stat lucrurile în România anului 2011, când unul dintre cei mai demni de încredere colaboratori ai lui Ponta, Dan Şova, a refuzat să accepte că, în 1941, la Iaşi a existat un pogrom sângeros împotriva evreilor. Integral aduce Revista 22
Curentul. Cutia neagră. Tia Serbanescu
De data aceasta accidentul aviatic din Apuseni nu l-a mai surprins pe dl. Ponta pe terenul de baschet (ca tragedia din Muntenegru) ci în studiourile tv unde interpreta rolul salvatorului național: „noi guvernăm, noi plătim salariile oamenilor, noi salvăm oamenii” – arătându-se însă la fel de defazat: „i-au găsit!” anunța Badman la ora 21.25, când, de fapt, cel care găsise victimele era un pădurar.
Echipajele de salvare erau încă la 7 km distanță de epavă după ce orbecăiseră șapte ore prin munți – în timp ce pădurarului i-a luat o oră ca s-o găsească. Media NATO este de 45 de minute. Rezultă că pădurarii sunt mult mai aproape de standardele NATO decât instituțiile noastre cărora le-au căzut toate motoarele. STS – zero, Prefectul de Cluj absent, IGSU aiurit, MAI nimic, MapN chix, Romatsa shit iar premierul Ponta – cutia neagră a aparatului administrativ. Imaginile de la locul accidentului au developat încă o dată fotografia Guvernului Ponta: o epavă. Ce să salveze? Pe cine?
Ponta nu e în stare să salveze nici măcar aparențele. Întrebarea e cine ne mai poate salva de asemenea guvern. Doar Dumnezeu – ferindu-ne de alte încercări mai grele. Ca de obicei, șefii instituțiilor care s-au făcut de râs s-au declarat nevinovați. Cei de la STS cică au făcut „harta” locului (dar cei de la ISU s-au orientat greșit) fără să identifice coordonatele telefonului unui medic supraviețuitor fiindcă legea nu le permite interceptarea telefoanelor decât în cazul unor infractori. Integral in Curentul.
Romania Libera. Poate fi izolată România de Occident? Strategia Ponta. Sabina Fati
Premierul român vrea să aibă relaţii egale cu Estul şi cu Vestul, în aşa fel încât România să nu mai fie trasă la răspundere pentru derapajele din justiţie de către Occidentali, dar în acelaşi timp să le poată asigura clienţilor săi politici afaceri bănoase cu parteneri dinspre Răsărit.
Balanţa de politică externă pe care o propune Victor Ponta pentru viitorul României face parte din tradiţia dilematică a partidului său, care a exersat ani de zile această soluţie în perioada când ţara era haşurată cu gri pe hărţile geopolitice, fiind în egală măsură o periferie a Apusului şi a Răsăritului. “Vocea Rusiei” s-a grăbit să aplaude curajul lui Victor Ponta “de a evita cu orice preţ”, chiar cu riscul “unui incident diplomatic” o întâlnire directă cu Victoria Nuland, emisara Statelor Unite, care a venit la Bucureşti zilele trecute. Oficiosul guvernului de la Moscova consideră că acesta este un semn că guvernul român începe să se “reorienteze” şi că oricum Victor Ponta împreună cu “grupul Sârbu” din PSD “şi-au ars orice punte spre Washington”, fiindcă americanii nu le vor ierta “afrontul”.
Interpretarea dată prin postul de propagandă al Rusiei este justificată de cele spuse de premierul român după vizita reprezentantei Statelor Unite. Victor Ponta a admis că a început o “modificare” în politica externă a României şi că spre deosebire de Traian Băsescu, promotor al unei “gândiri extrem de înguste”, care miza doar pe axa Bucureşti-Bruxelles-Washington, el care provine dintr-o “altă generaţie” vrea să păstreze “relaţia pro-europeană şi americană”, dar să deschidă România şi spre China şi Rusia.
Marile puteri europene şi Statele Unite au la rândul lor relaţii economice importante cu Rusia şi China şi nimeni nu opreşte România să-şi dezvolte legături similare în aceste zone. Există însă unele diferenţe de abordare, fiindcă e greu de crezut că Bucureştiul este în stare să vorbească de la egal la egal cu Moscova şi cu Beijingul, după modelul Berlinului sau Washingtonului. Apoi Victor Ponta a pomenit despre o “schimbare” de viziune şi despre o deschidere spre Est, imediat după ce a refuzat o întrevedere cu un înalt oficial din Vest.
Premierul nu este un anti-occidental, dar interesele din spatele lui îl împing spre un drum confuz. Înainte de vizita şefului guvernului chinez în România de la sfârşitul lunii noiembrie, jurnaliştilor străini acreditaţi la Bucureşti li s-a explicat la Palatul Victoria într-o discuţie confidenţială că România are nevoie de banii chinezilor, fiindcă fondurile europene sunt tot mai greu de accesat. Integral aduce Romania Libera.
Dilema Veche. Proasta folosire a inteligenţei. Andrei Pleşu
Românii cred despre ei că sînt un popor inteligent. Mai inteligent decît altele. Ştim cu toţii cît e de riscant să faci asemenea generalizări, cît e de greu să măsori inteligenţa şi cît de nătînge pot fi ierarhizările pe criterii etnice. Lucrurile sînt, oricum, mai complicate. Admiţînd că cineva e inteligent, trebuie să adăugăm deîndată că această înzestrare, luată în sine, nu e suficientă. Poţi să fii inteligent şi să nu ştii ce să faci cu inteligenţa ta, poţi să o foloseşti greşit, pe scurt, poţi fi inteligent într-o manieră prostească. Inteligent şi stupid. Să inventariem cîteva variante. Trei excese şi trei carenţe, deopotrivă păgubitoare.
Trei excese: 1) Excesul critic. Pentru foarte mulţi, inteligenţa e un soi de veghe ofensivă. Nu poţi dovedi că îţi merge mintea decît în atac, în opoziţie, în încăpăţînarea de a fi mereu „contra“. Inteligenţa devine, astfel, echivalentă cu temperamentul nevricos. Nu funcţionează decît stimulată de o perpetuă iritare. Pacientul unui asemenea derapaj nu poate intra în dialog decît dacă se enervează, dacă găseşte preopinentului nod în papură. Bătăios ca prostul, arţăgos, agitat, insul lovit de această umoare e previzibil (adică plicticos) şi, în fond, nefrecventabil. Inteligenţa nu e, totuşi, o simplă modalitate de a fi prost dispus. 2) Excesul tehnic. Inteligenţa se drapează, în acest caz, în terminologie obscură şi erudiţie de paradă. Abuzează de concepte, se scaldă în inaccesibilul „specialităţii“, face orice spre a fi greu de urmărit. E un gen de inteligenţă care nu comunică şi îşi face un titlu de glorie din intranzitiva sa „tehnicitate“. În realitate, inteligenţa adevărată, inteligenţa bine folosită poate transmite (aproape) orice, (aproape) oricui. Nu există nimic atît de subtil încît să nu poată fi oferit – fără concesii – „consumului“ public. 3) Excesul sofistic. În excesul acesta cade inteligenţa care îşi foloseşte dexterităţile pentru a falsifica. Căutînd nu adevărul, ci victoria sau spectacolul, ea jonglează primejdios cu ideile şi cu cuvintele, se felicită de a putea apăra orice punct de vedere şi tratează consecvenţa logică şi coerenţa argumentelor drept simptome ale prostiei sau, în orice caz, ale lipsei de imaginaţie. Integral aduce Dilema Veche
Deutsche Welle. Davos: vorbe mari şi vorbe nerostite. Cristian Ştefănescu / Andreas Becker
Bill Gates promite, la Forumul Economic Mondial de la Davos, o lume fără sărăcie în timpi tangibili. Mai greu le este adversarilor din Orientul Mijlociu să îşi întindă mâna.
Omenirea are obligaţia de a rezolva cât mai rapid posibil trei dintre problemele globale fundamentale: sărăcia, inegalitatea şi criza resurselor. Aceasta ar trebui, cel puţin, să fie agenda pe care organizaţiile non-guvernamentale germane şi-ar fi dorit să o vadă pusă pe masa participanţilor la Forumul Economic de la Davos. O bună ocazie are, vineri seară, ministrul federal al Dezvoltării, Gerd Müller, invitat, alături de o serie de donatori şi beneficiari ai unor programe de asistenţă, la o cină organizată de fundaţia Bill şi Melinda Gates şi de solistul trupei U2, Bono. Departamentul condus de Müller primeşte două miliarde de euro suplimentare din bugetul federal, banii urmând să fie folosiţi în proiecte prin care întreaga populaţie a planetei să beneficieze sustenabil şi echitabil de pe urma globalizării.
Multimiliardarul Bill Gates a adus, la Davos, un mesaj foarte optimist: “până în 2035 nu vor mai exista în lume ţări sărace”. Până atunci, însă, a completat Gates, în ciuda progreselor evidente, cei un miliard de oameni care trăiesc încă în sărăcie sunt un semn că “nu există încă motive de sărbătoare”.
Deocamdată, prăpastia ce desparte lumea săracă de bogaţii planetei este una dintre cele mai mari pericole pentru economia mondială. Veniturile tot mai mici sunt punctul de plecare al unor viitoare pagube majore în următoarele decenii, se arată într-un studiu dedicat riscurilor globale difuzat participanţilor la forumul de la Davos.
Zâmbete şi şanse ratate. Politic, unul dintre momentele de vârf ale reuniunii din staţiunea elveţiană a fost intervenţia de 20 de minute a preşedintelui iranian Hassan Rohani, liderul de la Teheran dozându-şi timpul eficient pentru a putea vorbi despre Siria, terorism, politica atomică, petrol şi relaţii de prietenie cu toate ţările. Ce nu a mai încăput în discursul lui Rohani a fost o referire, de orice fel, la statul evreu. Dar nici nu s-a străduit prea tare nimeni să-l determine pe Rohani să o facă. Fondatorul Forumului de la Davos, Klaus Schwab, l-a întrebat pe Rohani dacă prin “toate ţările” înţelege chiar “toate ţările”, liderul iranian răspunzându-i cu un zâmbet şi cu cuvintele “Toate ţările care au recunoscut oficial Republica Islamică Iran”. Schwab a încercat să tragă concluzia: “Repet ceea ce aţi spus: toate ţările”. Văzându-şi companionul de discuţie aruncând un nou zâmbet, Schwab a simţit nevoia să adauge: “Care v-au recunoscut oficial sau poate o vor face”. Rohani a zâmbit, a zâmbit şi publicul din sală şi a aplaudat. Aşa s-a încheiat discuţia.
Ecourile ei s-au făcut, însă, auzite la conferinţa de presă a preşedintelui israelian Shimon Peres. “Iranul este centrul terorii în vremurile noastre”, a comentat şeful statului evreu, calificând discursul lui Rohani drept o oportunitate ratată, în condiţiile în care preşedintele iranian nu ar fi manifestat “nici un fel de susţinere pentru pacea în Orientul Apropiat”. Remarca lui Peres vine ca urmare a refuzului exprimat de Rohani de a-l întâlni, la Davos, pe preşedintele israelian. Premierul de la Ierusalim, Benjamin Netanyahu, prezent şi el la evenimentul din staţiunea alpină elveţiană, a condiţionat o eventuală întrevedere cu Rohani de recunoaşterea de către Iran a Israelului. Integral aduce Deutsche Welle.
Ziare.com. Vortexul Ponta. Ioana Ene
Nici nu s-a clarificat inca tragedia din Apuseni ca statul roman a dat o noua dovada ca este doar o forma fara fond. A dat primul viscol al acestei ierni. Nu a fost ceva nemaivazut si nemaiauzit.
In Romania este in fiecare iarna cel putin un astfel de episod. In aceasta iarna am scapat ieftin, pana acum. Si totusi, iar ne-am trezit cu masini blocate in nameti si cu situatii care ar fi comice, daca nu ar fi dramatice, precum accea a TAB-ului intepenit in nameti.
Situatia de pe A1 este emblematica. Sigur ca o parte dintre cei care s-au blocat pe Autostrada Bucuresti – Pitesti au platit propria inconstienta. Dar unii dintre cei care au ramas prizonieri in nameti au intrat pe A1 pefect legal, fara ca nimeni sa-i fi avertizat ca pot intampina probleme. Nu ar fi trebuit sa fie opriti? Nu ar fi trebuit sa li se spuna ca e riscant?
Potrivit legii, cand e cod portocaliu de viscol, utilajele de deszapezire nu actioneaza. A1 era in cod portocaliu. La un moment dat a fost inchisa, apoi redeschisa. De ce? Ca sa ajunga acolo niste oameni despre care nimeni nu putea garanta ca vor iesi de acolo fara probleme? Daca nu suntem in stare sa tinem autostrazile practicabile si este clar ca nu suntem, desi avem doar 3 integrale si inca niste bucatele prin Transilvania, atunci mai bine nu le transformam in terenuri pentru sport extrem si le inchidem oricata enervare am starni? Integral la Ziare.com
In jurisdictia anlo-saxona ( UK & SUA), la aceasta intrebare raspunde un juriu format mai ales din non-juristi: juratii. Acestia au rolul de a judeca fapta din punctul de vedere al comunitatii. Pentru ca “vina” este in primul rand fata de comunitate. Furtul, coruptia, indecenta, crima sau doar simpla parcare nepotrivita deranjeaza comunitatea ca insasi comunitate, ca grup de oameni ce impartasesc valori si un trai comun, dupa reguli ce le permit un trai decent. Mereu se pot face abuzuri asupra acestei comunitati, mereu comunitatea la randul ei poate face abuzuri asupra individului. Meritul societatilor democrate nu este de a elimina aceste nepotriviri, ci pur si simplu de a stabili granite intre cele doua. Societatile non-democrate (indiferent daca sunt majoritare=totalitare: comunism/nazism sau doar simple dictaturi personal-mafiotice) stabilesc preemeptiunea unuia sau altuia dintre cei doi actori (individ-comunitate). De aceea democratia nu ese statica, ci mereu fluida, pentru ca echilibrul nu este stabil, ci trebuie mereu muncit la el.
