Ziarul de Duminica propune cititorilor Politeia cele mai bune articole publicate in cursul saptamani in media on-line. Articolele nu sunt mentionate intr-o ordine anume.

Revista 22. Turma indignaţilor. Andrei Cornea
Atunci când s-a comis o nedreptate flagrantă, o instigare la ură, când acestea se adaugă altora multe, devenite sistematice, când acestea sunt recunoscute unanim și fără dubiu, suntem datori să ne solidarizăm cu victima în virtutea calității noastre de oameni liberi și de cetățeni, nu de „breaslă“, neavând nicio importanță ce, cum și nici măcar dacă scriem.
Mai știți cum începe Anna Karenina? „Familiile fericite sunt toate la fel. Familiile nefericite sunt fiecare altfel.“ Parafrazându-l pe Tolstoi, aș zice: cei care se solidarizează în apărarea unei nedreptăți flagrante au un text unic. Cei care refuză să se solidarizeze au o mie de texte și pretexte, fiecare altfel.
Protestul „celor 500“ (deveniți între timp aproape 600, jurnaliști, publiciști etc.) a fost un astfel de text unic. L-a semnat cine a dorit. N-au existat condiții prealabile. N-am întrebat câte articole a scris fiecare, de ce tip erau aceste articole ori de care parte a baricadei politice au stat semnatarii de-a lungul timpului, ce patroni au sau au avut, nici nu le-am numărat păcatele de presă sau din alte locuri. Vor fi fost și de astea, desigur, dar oamenii s-au simțit solidari cu persoanele hăituite și insultate de Antena 3 – adică, mai ales, dar nu numai, cu Andreea Pora – și „au vorbit“ într-un unic glas, semnând.
Din partea celor care nu au semnat te-ai fi așteptat la tăcere. Nu e şi tăcerea un răspuns suficient? Ei bine, se pare că nu a fost. Așa că au curs explicațiile. Interesant însă: practic, toți aceștia au simțit nevoia să-și exprime indignarea față de o anumită emisiune de la Antena 3. Da, e o murdărie fără margini, au spus ei ritos, e cumplit! Dar totuși… și au început să curgă pretextele pentru a rămâne cu brațele încrucișate. Iar pretextele au avut diversitate: nu s-a semnat protestul fiindcă, explică unii, ei „nu se indignează în turmă“. Pe deasupra, nu le plac unii dintre semnatari, care li se par „propagandiști“. Alții văd în protest o acțiune politică a „băsiștilor“; alții sunt supărați că nu se respectă „echidistanța” (Mircea Toma), alții găsesc în protest „legitimări de grup“, alții descoperă numai „agenda partizană“ a protestului ori constată oripilați că printre respectivii protestatari există unii care „insultă sistematic România electorală“ (Paul Cernat). Așa că o cam merită! Sunt unii care le reproșează semnatarilor sau unora dintre ei că au făcut cam la fel ca Antena 3, fie și cu câteva grade mai benign, și că deci protestul nu ar avea autoritate morală. Căci e irelevant a se stabili gradații în rău! Alții au zis că nu e asta problema principală a momentului etc. În plus, cineva (Ovidiu Șimonca) e supărat pe Gabriel Liiceanu, care nu numai că a semnat și el protestul, dar i-a comparat pe cei câțiva jurnaliști insultați de Antena 3 cu cavalerul din gravura lui Dürer, Cavalerul, Diavolul și Moartea. (Bietul Șimonca, ce nefericit trebuie să fie un om pe care îl scoate din minți alegoria lui Liiceanu, care, magnanim, dar nu rău țintit, a dat „titlul de cavaler al lui Dürer“ Andreei Pora și lui Dan Tăpălagă!) Integral aduce Revista 22
Andrei Plesu. `Meningită morală. Andrei Plesu.
Ştiu. Nu e frumos să vorbeşti urît de neamul tău. Se găsesc imediat patrioţi solemni, care sa-ţi dea peste mînă cu emfază. Mulţi dintre ei nu stăpînesc cumsecade limba „patriei“, nu ezită să-şi fure, sau să-şi înşele compatrioţii, nu se simt lezaţi cînd patrimoniul naţional e lăsat de izbelişte.
Dar nu acceptă, sub nici o formă, să te legi de ţărişoară şi de popor. Ţărişoara şi poporul sunt sacre! Ţărişoara a exasperat, totuşi, o sumedenie de „mari români”, de la Cantemir la Eminescu, de la Caragiale la Cioran. De curînd, am dat şi peste o frază a lui Octavian Goga, preluată abundent pe o mulţime de site-uri şi forum-uri, ceea ce arată că nu puţini sunt aceia dispuşi să-i recunoască actualitatea. E vorba de o frază scrisă în 1916, de un poet renumit pentru patriotismul său, „poetul pătimirii noastre”, angajat, politic, la extremă, mergînd pînă la naţionalism xenofob. Iată textul:
„Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.”
E oare, într-adevăr, ceva bolnav, deşucheat, tulbure în alcătuirea noastră? Suntem contaminaţi de un virus nevindecabil? Fapt e că fiecare din noi are momente de exasperare, de pierdere a răbdării, de surpare a încrederii într-o soluţie salvatoare. Dezavantajul unei asemenea stări este că poate avea efect paralizant: fie că ne pune în postura, demnă de milă, a victimei nevinovate, fie că ne condamnă la o simptomatologie ireversibilă, vecină cu „somnul cel de moarte“. Nedreptăţiţi de soartă, sau loviţi de o insidioasă molimă, dacă nu de un obscur blestem istoric, n-avem decît să ne resemnăm, să aşteptăm, înlăcrimaţi, colapsul. Nu e nimic de făcut. Pendulăm, zilnic, între ieremiadă şi sudalmă, dăm cu obidă vina unii pe alţii. Integral in Adevarul
Adevarul. Neputincioşii care ne conduc şi amantele lor. Cezar Paul-Badescu
În Germania, se zice că un bărbat, când simte că virilitatea începe să-l părăsească, îşi cumpără Porsche. În România se poate spune că un bărbat, când se confruntă cu respectivul moment delicat, se implică în politică.
Nimic nu se pierde, totul se transformă – ne spunea, la şcoală, profesorul de fizică. Iată că masculii pun şi ei în aplicare, inconştient, această lege a naturii.
Ai devenit neputincios? Nu-i nimic! Îţi iei o maşină forţoasă şi ţi se va părea că puterea motorului este chiar puterea ta. Tu nu faci decât să apeşi puţin pe acceleraţie şi, cu un astfel de efort minim, vei obţine rezultate devastatoare. Wow, ce fiară dezlănţuită! Te vei simţi din nou puternic şi cu sângele pulsând în vine, de fiecare dată când vei face motorul să urle de plăcere.
În România, bărbaţii sunt ceva mai complicaţi, compensaţia oferită de caii putere, care să facă treaba în locul lor, e puţin, monşer! Ei nu vor doar cai putere, ci o vor pe însăşi doamna Puterea. Posedând această doamnă, devenită de moravuri uşoare în ţărişoara noastră, vin la pachet şi maşina nervoasă, şi amanta botoasă. Nu contează ce faci cu ele, totul e să le porţi la vedere, ca pe nişte medalii care să arate tuturor ce mascul adevărat eşti. Şi, apoi, ce poate fi mai afrodisiac pe lumea asta decât o zicere ca „Trăiţi, şefu!“? Integral aduce Adevarul.
Contributors. De ce este salariul presedintelui ASF mai mare decat al chairman-ului SEC? Sau al Fed? Mircea Modan
Venitul anual al chairmanului SEC (Securities and Exchange Commission) Mary Jo White, este undeva la 165.000$. Iar al fostului – mandatul lui tocmai ce a expirat – chairman al Fed (Federal Reserve), seful bancii centrale a SUA, Ben Bernanke, in jur de 200.000$. Pe cand cel al presedintelui ASF (Autoritatea de Supraveghere Financiara) bate binisor peste 280.000 dolari, brut. Daca ne referim la net (ca sa nu-l suparam pe dl. Soviani, purtatorul de cuvant al ASF) este peste 225,000$.
Cum de este posibil? Nu trebuie sa fii nu stiu ce expert ca sa pricepi ca una este sa conduci o institutie cu peste 5000 de angajati (SEC-ul) care supervizeaza vreo 35.000 de entitati, 9.700 de fonduri mutuale, 10.000 de investment adviseri, care administreaza active de 44 trilioane (da, 44 de mii de miliarde de dolari, de vreo 300 de ori PIB-ul Romaniei) si alta 5-600 de angajati, si cateva sute de entitati. Cat despre active chiar daca ar fi tot PIB-ul Romaniei „supravegheat” nu am atinge nici macar a trei suta parte din ce supravegheaza ei. In plus SUA este si la 150% PIB/capita fata de UE, si la 300% fata de Romania. Si totusi salariul sefei de la SEC este de doar de 3 ori mai mare ca salariul mediu din state.
De ce? Simplu, bugetul SEC este aprobat de Congresul SUA, pe cand cel al ASF este aprobat… tot de ASF. Motivarea acestei situatii este ca ASF se autofinanteaza, si ca nivelul de salarizare ar trebui sa corespunda unor functii similare din piata financiar-bancara. Iar legea finantelor publice nu permite transferul unor eventuale surplusuri catre bugetul de stat. Integral aduce Contributors
Deutsche Welle. Soci şi politica. Petre M. Iancu
Au debutat în Rusia nişte Jocuri Olimpice bizare. În ciuda sportivilor perfect onorabili care participă la ele, ele amintesc de altele, nu mai puţin politizate, derulate în trecut în ţări certate grav cu democraţia. De pildă de cele recente şi indecente din unghiul profitului de imagine extras din ele de regimul comunist, desfăşurate în China. Ca şi de Olimpiada din anii 30 ai veacului trecut, organizată la Berlin de către nazişti.
De ce i s-a încredinţat însă Rusiei, într-o staţiune de vară, o absurdă Olimpiadă de iarnă care n-a provocat doar pagube ecologice uriaşe, ci şi prejudicii economice, morale şi politice de amploare?
Pentru că aşa a vrut, în scop propagandistic, Vladimir Putin. Iar Comitetul Olimpic Internaţional i-a acceptat vrerea, deşi ştia că în ţara fostului kaghebist drepturile omului sunt călcate în picioare. Drepturile omului şi ale minorităţilorilor, nu doar ale celor sexuale, a căror violare au deplâns-o insistent, în ultima vreme, europenii.
Comitetul Olimpic condus, mai nou, de germanul Thomas Bach mai ştia că presei din Federaţia Rusă i s-a pus căluş în gură. Că, sub regimul Putin, ziarişti independenţi şi critici sunt fie daţi afară din Rusia, precum, nu de mult, David Satter, ori omorâţi, precum colegul său, jurnalistul de investigaţie ruso-american Paul Klebnikov, în 2004, Ana Politkovskaia în 2006, ori Natalia Estemirova în 2009. Sute de alţi ziarişti şi mulţi autori, scriitori şi publicişti şi-au pierdut viaţa în condiţii neclarificate, ori alcătuiesc lista interminabilă a celor omorâţi în Rusia postsovietică din cauza atitudinii lor critice faţă de regim.
Comitetul Olimpic Internaţional nu poate invoca necunoştinţa faptului că juriştii ruşi care demască afaceri ample de corupţie, în valoare de sute de milioane, ale politicienilor ruşi, ale funcţionarilor publici şi administraţiei din federaţia rusă, ca Serghei Magnitsky, riscă, de asmenea, să fie maltrataţi şi asasinaţi. Că sunt ameninţaţi să piară împuşcaţi pe stradă sau, ca Magnitsky, sunt schingiuiţi în puşcării, unde se trezesc închişi după procese înscenate şi condamnări politice, înainte de a-şi pierde viaţa în circumstanţe până azi neelucidate.
În fine, Comitetul Olimpic Internaţional ar fi putut bănui ce se va întâmpla la Soci dincolo de ameninţarea teroristă islamistă care planează asupra sportivilor şi spectatorilor. După cum a subliniat recent într-un interviu acordat presei germane fizicianul şi disidentul rus, Boris Nemţov, fost vicepremier al Rusiei postsovietice şi militant pentru democraţie, „Soci e, în primul rând, un festival al corupţiei şi furtului”. Integral aduce Deutsche Welle
Romania Libera. Statul mafiot USL şi zeii la care se închină. Cristian Campeanu
Mai ţine cineva minte de câte ori a fost remaniat pe motiv de plagiat, corupţie, condamnare sau pură incompetenţă „cel mai cinstit guvern“ al României, cum l-a numit Victor Ponta? De la doamna „Dumitrescu-Standford“ până la Radu Stroe avem un şir aproape neîntrerupt.
Acum a venit rândul lui Daniel Chiţoiu, a cărui nevastă e urmărită penal pentru corupţie. Ceea ce este interesant aici nu e neapărat faptul că domnul Crin Antonescu reuşeşte să-l îndepărteze dintr-o poziţie-cheie pe omul lui Dan Radu Ruşanu şi să îi reducă acestuia din urmă substanţial din putere fără să fie clar că are alternativă (Nicolăescu fiind foarte multe sau foarte puţine lucruri, cum doriţi, dar o minte ageră, care să facă faţă postului de la Finanţe nu este). În toată povestea de la ASF nu pare să fie nici măcar un singur inocent. E aşa o colcăială şi viermuială de interese financiare şi politice încât observatorul onest nu poate asista decât prostit şi scârbit la acest spectacol grotesc. Toţi aceşti indivizi – Ruşanu, Chiţoiu, Mîrzac, chiar şi Ponta, care a reluat practica ordonanţelor cu dedicaţie – nu sunt capitalişti, pentru că,în esenţă, capitalismul presupune să îţi asumi un risc personal, nici măcar finanţişti de excepţie, ci nişte găinari. Sunt exact expresia a ceea ce nu este în regulă cu capitalismul românesc, unde accesul la pârghiile puterii de stat defineşte succesul sau eşecul.
Ceea ce este însă extrem de interesant este maniera mafiotă în care se comportă Ponta şi Antonescu atât în relaţie cu ai lor, cât şi unii cu alţii. Ponta anunţă dintr-o dată iniţiativa înjumătăţirii ratelor datornicilor la bănci, ceea ce nu este numai pomană electorală, măsură antipiaţă, dar este complet imorală pentru că îi discriminează pozitiv pe rău-platnici în faţa celor care îşi respectă contractele. Or, dacă ar fi vorba şi numai despre atât şi tot ar fi în contra a tot ceea ce înseamnă moralitate publică şi stat de drept în lumea civilizată, unde respectarea contractelor este piatra de temelie a societăţii şi a relaţiei dintre stat şi societate. Este un dar otrăvit nu numai pentru românii care au credite la bancă, ci şi pentru bancă însăşi. Deocamdată, Guvernul are puţine pârghii pentru a inflenţa politica de creditare a băncilor, dar în momentul în care va acoperi o parte din credite, atunci îşi va aroga şi dreptul de a avea un cuvânt de spus în privinţa cui, cât şi în ce condiţii acordă băncile credite. Este maniera mafiotă de tip racket în care acţionează statul securiştilor lui Vladimir Putin, care stoarce şi orice urmă de independenţă din afacerile private dacă nu sunt obediente. Integral aduce Romania Libera
Ziare.com. Bun venit la Bucuresti, d-le Iohannis! Va fi fascinant! Ioana Ene.
Cine spera ca Victor Ponta va incepe sa sufle flacari pe nas de la Soci la auzul vestii despre demonstratia de forta a lui Crin Antonescu a ramas probabil dezamagit. Dar o asemenea reactie nici nu era de asteptat.
Nu pentru ca dl. Ponta nu ar fi perceput mesajul de forta al liderului liberal. Era si greu sa nu-l priceapa la cat de explicit a fost. Nu ca nu si-a dat seama care va fi rolul lui Klaus Iohannis in pozitia de vicepremier – un rival aproape declarat pentru chiar sefia Guvernului. Nu pentru ca nu ar fi inteles ca PNL joaca ultima carte electorala pe care o mai are, adica pe aceea a opozitiei liberale din interiorul guvernului de stanga.
Dar Victor Ponta nu isi permitea o reactie nervoasa. Pe de-o parte, nervozitatea sugereaza slabiciune, arata atingerea unui punct vulnerabil. Pe de alta parte, daca reactionezi negativ la nominalizarea lui Klaus Iohannis, purtatorul mitului german, premierul refuzat din 2009, nu numai ca enervezi o parte a electoratului USL ramas cu aceasta nostalgie, dar mai realizezi si o paralela cu refuzul Traian Basescu, ceea ce sigur nu iti doresti, mai ales acum cand presedintele l-a reevaluat pe Klaus Iohannis si il apreciaza drept “un castig pentru Guvern”.
Adica de ce sa nu-l vrea Victor Ponta pe neamt, ca sa faca ordine si disciplina?, se putea intreba multa lume. Mai ales dupa demonstratiile grandioase de incompetenta si haos oferite de institutiile statului in ultimele saptamani.
Si atunci, centrul a ramas imaculat. Victor Ponta a transmis de la Soci un mesaj calm, prietenos fata de Klaus Iohannis: “Am vazut propunerile facute de colegii liberali. Sunt oameni de valoare, in frunte cu domnul Iohannis pe care nu doar ca il doresc in Guvern, dar cred ca ar aduce un plus Guvernului. Celelalte decizii tehnice, cum vom proceda in continuare, le vom lua in tara”. Integral aduce Ziare.com