Ziarul de Duminica propune cititorilor Politeia cele mai bune articole publicate in cursul saptamani in media on-line. Articolele nu sunt mentionate intr-o ordine anume.
Romania Libera. Ucraina sângerează, România se ucrainizează. Cristian Campeanu
Baia de sânge de la Kiev şi degradarea extrem de gravă a situaţiei din Ucraina vor avea implicaţii profunde atât asupra întregii Europe de Est, cât şi asupra relaţiilor dintre Occident şi Rusia, indiferent de deznodământul revoltei. Ucraina ar trebui să reamintească tuturor românilor cât de mult înseamnă pentru destinul ţării alianţa cu Statele Unite şi apartenenţa la NATO şi Uniunea Europeană. În aceste timpuri de incertitudine, la Bucureşti, Victor Ponta şi oligarhia care îl sprijină creează exact genul de „politică virtuală“ împotriva căreia se ridică ucrainenii cu preţul vieţii.
Fie că Ianukovici aruncă în luptă armata, aşa cum îi cer ruşii, şi stinge revoluţia de la Kiev în sângele protestatarilor, fie că părăseşte Ucraina sub protecţia europenilor ca să nu păţească precum Ceauşescu, fie că ruşii intervin şi se declanşează un război civil în toată regula, situaţia din estul (şi nordul) României nu va mai fi niciodată la fel de azi înainte. Asistăm, foarte aproape de graniţă, având în vedere ce s-a întâmpat la Cernăuţi, la un conflict care nu poate să nu ne afecteze profund şi în feluri pe care abia acum începem să le realizăm. Dacă, după războiul din Georgia, americanii au putut să evoce resetarea relaţiilor cu Moscova, Ucraina este prea mare şi prea importantă pentru ca masacrul ce are loc în aceste zile şi consecinţele sale să nu producă o modificare tectonică a relaţiilor dintre Statele Unite şi Uniunea Europeană, pe de o parte, şi Rusia şi sateliţii ei de cealaltă. Ceea ce înseamnă că România va trebui să se poziţioneze fără ambiguitate.
În mod firesc, această poziţie nu poate fi decât una singură: alături de victimele represiunii, împreună cu Statele Unite şi Europa şi împotriva forţelor Răului susţinute de Rusia. După zeci de morţi civili în două zile, nu mai este loc de dialog politic între putere şi opoziţie, aşa cum cere Ministerul nostru de Externe, este o situaţie de alb şi negru: ori Ianukovici pleacă acum şi se convine asupra unui calendar politic postrevoluţionar, ori urmează o represiune pe scară largă care se poate sfârşi oricum, chiar şi cu scindarea ţării.
Problema este că Guvernul de la Bucureşti a cultivat în mod sistematic ambiguitatea şi echivocul în relaţiile cu dictaturile orientale, fie că vorbim de Ucraina, de Rusia sau de China. Victor Ponta şi-a exprimat cât se poate de limpede ambiţia de a realiza noi deschideri economice, dar şi politice către Rusia şi China. Insistenţa cu care Ponta a apărat chiar şi ieri companii dubioase din sfera rusă (cum este KazMunai Gaz) şi chineză (cum este Huawei) reprezintă un indiciu lămuritor despre locul unde se află cu adevărat „sufletul“ lui Ponta şi care este viziunea lui despre viitorul României. Companii de stat precum KazMunai şi Huawei, care vin din dictaturi orientale, sunt făcute pentru a fi obediente faţă de despotul local şi a se acomoda la pretenţiile acestuia pentru interesul reciproc. Integral aduce Romania Libera
Revista 22. Război pe cadavrul USL. Andreea Pora
Cine câştigă şi cine pierde din moartea USL? Greu de spus deocamdată, pentru că jocul e în desfăşurare pe tot terenul.
E moartă, deja miroase, neamurile stau cu batista la nas şi cu ochii pe argintăria din bufet. Peste cadavru se aruncă vorbe grele. Nimeni nu cutează să cheme medicul legist pentru a oficializa decesul. E însă chestie de zile. USL va fi îmbălsămată şi îmbrăcată în hainele de mireasă spre a fi expusă în piaţa publică pentru un ultim adio. Au mai rămas doar de redactat ferparele. Ele vor fi, până la urmă, chestia cea mai interesantă.
Până la deschiderea testamentului, vedem că Ponta şi Antonescu se şantajează reciproc şi se ţin tari pe poziţie, sperând ca celălalt să fie acuzat de crimă. Deocamdată, premierul e în avantaj: are partidul unit în spatele lui, pixul cu care poate întârzia semnarea demisiilor miniştrilor liberali, noua construcţie USD şi, extrem de important, uzina de linşaj şi manipulare Antena a lui Voiculescu. Noua majoritate parlamentară nu este încă bine asamblată, dar Ponta, Hrebenciuc şi tata socru discută de zor cu minorităţile, cu resturile de la PP-DD şi UDMR. În câteva zile, o altă maşinărie de vot, mai fragilă, mai flămândă, mai fiţoasă şi cu pretenţii se va alinia la start. Până la urmă, deşi e clar că nici PSD, nici lui Ponta nu le convine momentul – ar fi preferat ca despărţirea să se producă după europarlamentare -, au hotărât să ia taurul de coarne. Antonescu le-a forţat mâna: ori Johannis, ori Voiculescu – alegere care nu intra în discuţie. Compromisul, la care Ponta părea dispus, nu putea depăşi anumite limite. Ponta ştia prea bine că Antonescu nu va fi candidatul USL, care oricum urma să se ducă de râpă, iar el va rămâne cu Voiculescu, fără de care nu are şanse reale în alegeri. În plus, cum să lase organizarea scrutinului pe mâna lui Johannis, pe care nu-l poate controla ca pe Stroe? Cum să-i lase pe mână STS şi „Doi şi-un sfert“? Aşa că zarurile au fost aruncate, poate şi în ideea că Antonescu va ceda, aşa cum a făcut până acum, doar în speranţa, alimentată mereu cu grijă de Ponta, că totuşi va fi candidatul USL la prezidenţiale. Sau că va fi obligat să cedeze de către propriul partid. Integral in Revista 22
Hotnews. Un bolovan de gatul Elenei Udrea. Dan Tapalaga
Presedintele Traian Basescu a infiintat Partidul Miscarea Populara si o fundatie-aspirator de primari ca jucarii pentru Elena Udrea. E atat de evident pentru orice om de buna credinta incat teza nu merita o demostratie prea sofisticata. De notat doar ca protejata presedintelui vorbeste de cand s-a inscris “simplu membru” in partid ca si cum l-ar conduce. In jurul ei se invart ceilalti lideri: Tomac, Baconschi, Funeriu si, pana mai ieri, Papahagi. Este prezentata “cel mai puternic politician din Romania” (de ce n-a primit atunci o functie in partid), tot ea stabileste politica de aliante, in ce conditii ar colabora cu liberalii, pe cine ar lua si pe cine nu in partid etc.
Totul ar fi OK daca partidul si-ar asuma ca Udrea este adevarul ei lider, ca totul s-a construit pentru ea si pentru ambitia ei de a dispune de un vehicul care sa-i sustina visul de a candida la prezientiale. Pana la urma, e dreptul lui Traian Basescu sa-si pregateasca viata dupa Cotroceni cum crede ca e mai bine si cu cine doreste. Problema e ca nimeni nu si-o asuma drept lider, cu toate ca Udrea se prezinta si se comporta ca atare. Initial, publicul a fost putin tras pe sfoara cu figuri onorabile, cu intelectuali subtiri pusi in vitrina si cu oameni de paie instalati lideri.
Intre timp, aparentele de prospetime s-au naruit. PMP se comporta la fel ca toate alcatuirile artificiale din politica romaneasca. Racoleaza ce poate si primeste pe oricine, fara criterii, fara standarde minime. In PMP gaism oameni din PDL, migratori de profesie sau scursuri politice, drojdia politicii romanesti de la PNG si PPDD. Sa zicem ca pusculitele politice ca Marin Anton, fost director Rafo (sau JAFO cum ii spunea Traian Basescu in 2004) sunt compromisuri necesare. Pana la urma, veti spune, orice partid are nevoie de bani, de sponsori. De acord. Dar macar nu defilezi cu compromisul, nu te mandresti cu hahalere.
Iata ce spune presedinta PMP Satu Maru, Laura Bota, entuziasta ca toate cele sase organizatii locale ale PNG si majoritatea membrilor PPDD s-au inscris in Miscarea Populara: “Partidul Miscarea Populară este într-o continuă expansiune iar prin cooptarea, sau înscrierea mai exact, a organizatiilor celor două partide s-a demonstrat că PMP Satu Mare a produs o emulatie pe scena politică judeteană”. Acum sa vezi valuri de adeziuni! Oamenii lui Gigi Becali si Dan Diaconescu au dat semnalul, emulatia s-a produs, ce mai asteptati oameni buni? Dupa ei! Integral aduce HotNews
Adevarul. Politica dă în clocot. Gavril Dejeu
E sigur. Chiar mai devreme decât de fapt ne aşteptam, nodul USL se destramă. Se spune, pentru că ar fi fost o construcţie nefirească. Pe fond, nu aceasta este cauza. Nu principiile, nu interesele majore ale ţării i-au înfrăţit la guvernare tot astfel cum interese meschine îi şi despart. PSD şi UNPR, de altfel una şi asceiaşi poveste, se consideră vajnici moştenitori ai neostângii postdecembriste croită de Iliescu şi Năstase, cu vocaţie insaţiabilă la putere. De când îşi dădură din nou mâna, singura strategie vizibilă fu consolidarea poziţiei în registrul puterii în detrimentul liberalilor. Sesizând pericolul, exprimat în sondajele de opinie, aceştia au pufnit nervos, încercând, prin Iohannis, să reechilibreze poziţia guvernamentală. Pare să-i fi motivat şi pericolul nesusţinerii candidaturii la preşedinţie. Întrebarea ce stăruie pe buze este ce va urma? Tabăra lui Ponta testează terenul unei majorităţi parlamentare de susţinere. Întâlnirea cu Pambuccian nu pare a fi avut vre-un alt scop. Tradiţional minorităţile aufost alături de cei mai tari. Care vor fi fiind aceştia acum, iată întrebarea dilematică de a cărui răspuns va depinde poziţionarea lor. USD-ul – căci probabil în aceată formulă va rămâne pe mai departe – mizează şi pe sprijinul UDMR. Cum se ştie, aceştia abia aşteaptă să fie invitaţi. Sigur vor răspunde favorabil, cu condiţia valorificării a cât mai multor doleanţe ale lor. Este de presupus că-i vor susţine şi cei din PPDD, atâţia câţi au mai rămas. Aşadar, un fel de calcul aritmetic în puterea căruia le deschide uşa spre ieşire liberalilor. Să aibă Crin în mânecă un as asigurat, necunoscut nouă, care să-i motiveze divorţul? S-a vorbit în ultima vreme, pe ici pe colo, despre o discretă cochetare cu Blaga. Elenei Udrea i-a „scăpat” păsărica spunând că în al doilea tur l-ar vota pe Crin. Să fie aceasta o sugestie venită dinspre Cotroceni? Să se fi asigurat deci Antonescu de o poziţie privilegiată în cadrul dreptei, inclusiv desemnarea şi susţinerea la preşedinţie? Pentru formarea unei alte majorităţi parlamentare ar apela deopotrivă şi ei, la UDMR şi minorităţi. Ar fi posibil aşa ceva? Adică după ce, în scopul menţinerii cu orice preţ la putere, liberalii au pus umărul să dea trântă cu justiţia şi alte instituţii ale statului de drept, să prijine necondiţionat o politică stângistă, acum ar putea fi buni parteneri ai dreptei şi încă la loc de frunte? Integral aduce Adevarul.
Deutsche Welle. Turcia şi restanţele occidentale. Petre M. Iancu
La umbra marilor conflicte care monopolizează atenţia lumii se derulează tragedii mai puţin spectaculoase, dar nu mai puţin demne de interesul comunităţii internaţionale. Sunt adesea tragedii care, dacă s-ar fi luat aminte la ele din timp, ar fi fost, probabil, evitabile. Chiar şi acum li s-ar putea reduce dimensiunile, dacă puterile occidentale s-ar uni şi ar activa.
În Turcia s-au năruit speranţele investite de partizanii libertăţii şi democraţiei în preşedintele statului. S-a nădădjuit că Abdullah Gül va refuza semnarea legii care, la iniţiativa premierului islamist Erdogan, extinde cenzura şi pune sub control sever Internetul, publicaţiile şi reţelele de socializare, desăvărşind opera de sfărâmare a libertăţii presei turceşti.
Dar Gül, un om politic datorându-şi ascensiunea aceluiaşi partid islamist din care face parte şi premierul, nu s-a dovedit în stare să respingă parafarea legii. Una vehement criticată, deopotrivă de americani şi de Uniunea Europeană. Cu care Turcia negociază, de ani de zile, o presupusă aderare la Uniune.
Anterior, premierul turc pusese pe butuci bazele statului de drept turcesc. Îndepărtase din funcţii şi mutase mii de poliţişti ori magistraţi care se încumetaseră să investigheze acuzele de corupţie la nivel înalt planând asupra sa, a familiei şi colaboratorilor săi din guvern, ca şi a familiilor unora din foştii sau actualii săi miniştri.
Deşi motivată prin recurs la pericolul pornografic sau toxicoman planând asupra tinerilor, noua lege a publicaţiilor şi Internetului e, vădit, menită să depăşească o serie de obstacole politice şi de imagine de care Erdogan ar vrea să fie scutit în special înaintea alegerilor prezidenţiale din acest an. Şi nu numai.
Nu e vorba, în context, de înregistrarea unor imagini de alcov plasate anonim în Internet avându-i ca protagonişti pe unii oficiali turci în partide de sex cu amantele lor. E vorba de suplinirea, prin intermediul Internetului, a acelei imense lacune apărute prin intimidarea jurnaliştilor de investigaţie din pricina căreia ziarele, posturile de radio şi televiziune se feresc să mai publice materiale compromiţătoare pentru establishmentul islamist. Integral la Deutsche Welle.
Contributors. Lectia profesorului Adrian Papahagi. Radu F. Alexandru
Adrian Papahagi face parte dintre universitarii care, temeinic pregătiți într-un domeniu sau altul, au apreciat că este imoral să rămână într-o perpetuă expectativă și să-și dea cu părerea cu un aer doct din ”tribună”. A pășit hotărât în viața politică și a făcut-o într-un moment în care țara fierbea, divizată între cei care cereau suspendarea președintelui Băsescu și cei care îl susțineau. De la catedra universitară, Papahagi a sărit direct pe scena mitingurilor organizate pro-Băsescu și intervențiile lui la microfon s-au impus prin forța argumentelor și vehemența cu care au fost susținute.
PDL a fost primul partid în care Adrian Papahagi s-a ”înrolat”. Nu cunosc ca cineva să-i fi refuzat vreodată respectul cuvenit, dar asta nu a fost suficient pentru ca, după un timp relativ scurt, să fie copleșit de sentimentul că nu a nimerit în partidul în care își poate împlini proiectele politice și morale. Numărul derizoriu de susținători care a votat la Convenția din 2012 moțiunea ”reformiștilor a contribuit, cu siguranță, la decizia pe care avea s-o ia la lansarea partidului Mișcarea Populară. Un alt tip de a face politice, o altă moralitate, o altă calitate a oamenilor cu care se înconjoară, alte criterii pentru intrarea și promovarea în partid – numai câteva din speranțele pe care profesorul Papahagi și le-a pus în noul construct politic, inițiat și girat de Traian Băsescu. A fost unul dintre membri fondatori ai PMP. Și fiecare apariție în spațiul public a fost o înflăcărată pledoarie (uneori cu un ton excesiv) pentru a convinge de puritatea aerului care se respiră în PMP. Totul a fost minunat câtă vreme profesorul s-a mișcat în planul ideilor. Al idealurilor. În ziua în care mass-media a relatat despre negocierile dintre partidul al cărui membru fondator era și Marin Anton, un personaj al cărui ADN politic este într-un flagrant dezacord cu portretul-robot imaginat de profesor, Adrian Papahagi a declarat public că apreciază ca inacceptabilă admiterea în partid a mult-controversatului personaj și anunța că își pune demisia pe masă dacă omul este acceptat. Comisia de integritate a dezbătut cazul și a ascultat opiniile celor doi. Adrian Papahagi: ”Îmi mențin părerea că nu ne aduce niciun beneficiu primirea unui politician care a trecut de la PDL la PNL cu 3 zile înainte de căderea guvernului Ungureanu și a votat moțiunea de cenzură a USL. Ca recompensă pentru gestul său, a ajuns în conducerea PNL Giurgiu”. Marin Anton: “Nu eu m-am dus către PMP, ei au venit spre mine. Eu am discutat cu doamna Udrea… E treaba partidului. Dacă nu mă primesc, îmi iau sacoșa și plec acasă”. Decizia în unanimitate a Comisiei de Integritate a PMP: ”Marin Anton este primit în rândurile partidului”. Ceea ce implicit a însemnat, nu era greu de anticipat, aruncarea peste bord a profesorului Adrian Papahagi. Integral aduce Contributors
Dilema Veche. Texte (minimal) comentate. Andrei Pleşu
Cînd sînt prost dispus, ceea ce mi se întîmplă destul de des, din varii motive, răsfoiesc culegerile de perle „de tranziţie“ ale lui Radu Paraschivescu. Comicul enorm, la limita dezastrului (logic, lexical, gramatical, cultural), al acestui monument de brambureală şi impostură valahă are efectul paradoxal de a mă întrema. Avem, carevasăzică, resurse de umor (fie şi involuntar), avem încă resurse de vitalitate animală din care, cine ştie, vor răsări, cîndva, şi florile gingaşe ale normalităţii. Evident, nu sîntem toţi aşa cum sînt emiţătorii panseurilor antologate de dl Paraschivescu. Dar e un fapt că, deocamdată, „vîrfurile“, elitele vieţii noastre publice, VIP-urile autohtone aşa arată. Citesc, rîd, suferă, dar speră… Singura problemă e că nu te poţi bucura de grotescul monumental al unor astfel de pagini, fără să le împărtăşeşti şi altora. Aşa că, din cînd în cînd, voi da – cum se spune acum – un forward către cititorii noştri. Ici-acolo, voi face mici comentarii explicative. Textul, ca orice text, îndeamnă la hermeneutică.
Există aberaţii inocente, rezultînd din simpla necunoaştere (patriotică, fireşte) a limbii materne. E cazul unora dintre producţiunile lui Gigi Becali: „Am vorbit chiar zilele trecute cu mai mulţi parteneri de afaceri. Oameni serioşi, din lumea interlopă.“ Sau: „Bodu acesta nu e băiat rău, aşa, cînd te uiţi la el, dar e ca un copil infantil.“ Sau: „Preşedintele Băsescu este primul care trebuie să mediatizeze între stat şi societate.“ Dar se întîmplă şi la case mai mari. Un fost ministru al Culturii (Adrian Iorgulescu) vorbeşte, de pildă, despre spectacolele „megalitice“ date de Adrian Păunescu pe stadioane. Sau anunţă că „posibilitatea înstrăinării castelului Bran nu se poate face.“ Mădălin Voicu are dubii de tipul: „Nu ştiu dacă putem incumba toate aceste lucruri în acelaşi ambalaj.“ Mircea Geoană crede că „ceea ce trebuie să facem în acest moment este să oprim stoparea declinului.“ În aceeaşi categorie intră: „preţ exuberant“, „hemoragie sangvină“, „profanare fără respect“, „a facilita mai uşor“, „a intra în moarte cronică“, „tinere care fac menajerie în Italia“, „teren intra-viran“, „puşcă de vînătoare cu elice“, „neadevăr inexact“, „minciună frustrată“, „premeditare intempestivă“, „admolestaţi de către jandarmi“ etc.
O altă categorie sînt amestecurile baroce de nume proprii, ţări şi naţionalităţi: „Nesimţitul acela de Prigoană a plecat cu Argentina în Italia“ (Adriana Bahmuţeanu). Sau, tot ea: „Pe micuţ îl cheamă Maximus.“ Spectaculos e Mitică Dragomir: „Am fost informat că australianul Baird l-a înjurat în engleză pe Ganea, care i-a răspuns româneşte, dîndu-i un cap în gură.“ Integral in Dilema Veche
Cea mai înaltă autoritate în Republica Novgorodului era adunarea populară (vecea), la care participau reprezentanţii orăşenilor şi ai ţăranilor liberi. Aceste adunări elective puteau alege guvernatorii (posadnicii), comandanţii militari (tisiaţki) şi, începând din 1156, şi arhiepiscopii. Arhiepiscopul, ales doar din rândurile boierilor bogaţi, era şeful guvernului şi cel mai puternic stăpân feudal al Novgorodului, care stăpânea cea mai mare parte a pământurilor şi a surselor de venit, care-i fuseseră cedate de către Marele Cneaz al Kievului. Arhiepiscopul era responsabill de bugetul local şi de relaţiile externe şi avea şi puteri judecătoreşti. Negustorii şi meşteşugarii de rând participau la viaţa politică internă a Marelui Novgorod. Ei erau organizaţi în bresle şi erau împărţiţi în konciane (locuitori ai mahalalelor), uliciane (locuitori ai aceleiaşi străzi) şi sotnii (grupe de câte o sută). Începând cu secolul al XII-lea, starostii acestor bresle au căpătat dreptul de a ratifica cele mai importante hotărâri ale republicii.
Republica Novgorodului a luptat împotriva suedezilor şi germanilor. Începând din secolul al XII-lea, suedezii au cucerit teritoriile finlandeze, unde o parte a populaţiei plătise până atunci tribut Novgorodului. Germanii începuseră atacurile pentru cucerirea regiunii Baltice la sfârşitul secolului al XII-lea. Novgorodul a purtat 26 de războaie cu suedezii şi 11 războaie cu Fraţii armatei lui Cristos (Schwertbrüderorden). Profitând de invazia mongolilor, cavalerii germani, aliaţi cu nobilii războinici din Danemarca şi Suedia şi-au sporit eforturile războinice împotriva Novgorodului în 1240-1242, încercând să cucerească chiar teritorii ale republicii. Ca urmare a înfrângerilor din bătălia de pe râul Nerva (1240) şi din bătălia de pe gheaţă (1242), campania de cuceriri s-a dovedit un eşec. Optzeci de ani mai târziu, pe 12 august 1323, a fost semnat primul tratat de frontieră ruso-suedezo-finlandez – Tratatul de la Nöteborg.
