Author: theophyle

Moto: ,, […] dezvoltarea economică nu este universul aberant al teoriilor şi formulelor magico-matematice, ci o problemă care angajează societăţi complexe, instituţii diverse şi, mai ales, oameni în carne şi oase”. Bogdan Murgescu

Ultimele alegeri au demonstrat cu prisosinta ca ceea ce o mica minoritate  a electoratului romanesc considera important nu este de loc important pentru o mare majoritate a aceluiasi electorat. Subiecte de genul “statul de drept”, “valori si apartenenta la Uniunea Europeana”, “anticoruptie”, “securism si  securisti”, “democratie si economie de piata” nu mai au nici o priza si nici nu mai pot fi subiecte majore ale unei campanii electorale.  Mai mult ca oricand, relatia cu Europa a devenit evidenta si asemanatoare  existentei energiei electrice in viata consumatorului casnic. Nimeni nu apreciaza practic aceasta “electricitate”  pana in momentul intreruperii ei, atunci este demonstrata valoarea acestei energii in viata fiecaruia din noi.

Dupa aparitia eseului lui Lucian Boia “De ce este România altfel?” intampinat cu mult interes si viu discutat in carciumile din judetul Teleorman, devenit centru politic proeminent prin calitatea reprezentantilor lor in legislativul si executivul romanesc de dupa ultimele alegeri parlamentare, m-am gandit sa revin la o carte aparuta in 2010, carte care analiza decalajele economice ale Romaniei in perioada dintre 1500-2010.  Cartea scrisa de profesorul universitar Bogdan Murgescu a aparut  în colecţia “Historia” a Editurii Polirom sub titlul ”România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)” si este o lucrare ampla care poate ne explica mai amanuntit “sindromul Teleorman.”

Deoarece am recenzat cartea acum doi ani (link) ma voi apleca mai detaliat asupra unei perioade mai recente pe care cartea o cuprinde. Important de mentionat ca dl Murgescu este unul dintre putinii specialisti romani în istorie economica.

Trecand peste capitolul IV al cartii profesorului Murgescu (“Epoca postbelică”), care este de fapt o analiza economica dura la adresa comunismului ceausist, vreau sa ma opresc la cele dezbatute in capitolul al V-lea numit “Epilog. România după 1989 – avatarurile integrării în Uniunea Europeană”. Dl Murgescu face prezentarea sintetica a economiei romanesti postdecembriste. Analiza dlui Murgescu este strict  economica, autorul incercand sa ramana neutru, fara a propune judecati valorice referitoare la politicile economice, la modelele devalizarii economiei romanesti, la formele ilicite ale privatizarilor, creerea unei economii subterane, cu atât mai puţin la existenţa, in economie si politica, a structurilor oligarhice si totusi analiza vorbeste singura fara a fi necesara interventia sugestiva a autorului.

Dacă, în epoca tranzitiei, Romania a finalizat intr-un fel sau altul integrarea in structurile NATO si ceva mai slab in UE, din punct de vedere al functionarii statului de drept, al realizării exerciţiului democratic, România nu este relevanta, ea continuă “traditiile” interbelice ale democraţiei deficitare (coruptie, formalism institutional, limitarea exercitiului democratic etc.). După un fragil si scurt boom economic (2006-2008), extrem de prost administrat, România este, din nou, o periferie a Europei, este departe de a recupera ramanerea în urmă a economiei romaneşti, se caracterizează prin cresterea rolului agriculturii şi prin sporirea numărului de muncitori agricoli, polarizare sociala dramatica, acumulari de contradictii, pauperizarea fragilei clase de mijloc, disfunctionalitatea instituţiilor.

Deci, suferinzii de “sindromul Teleorman” vom trebui poate sa apreciem electricitatea cand va fii intrerupta cau chiar credeti ca Ponta & Co. au devenit brusc democrati si buni europeni!

P.S. Bogdan Murgescu este profesor doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti. Distins cu Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Române pentru lucrarea Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea (1996). Alte lucrări publicate: Istorie românească – istorie universală (600-1800) (1994), A fi istoric în anul 2000 (2000), Istoria României în texte (coordonator, 2001), Revoluţia română din decembrie 1989. Istorie şi memorie (coordonator, Polirom, 2007).

Ziarul de Duminica propune cititorilor Politeia cele mai bune articole publicate in cursul saptamani in media on-line. Articolele nu sunt mentionate intr-o ordine anume.

Contributors. “Mostenirea nespusa a lui 1989” de Adrian Cioflanca

Peisajul dezbaterilor publice de la noi din fiecare decembrie despre revoluția din 1989 este, cel mai adesea, dezolant. Frapează lipsa de noutate a abordărilor și apetitul pentru senzațional. Sunt reîncălzite iarăși și iarăși teorii fanteziste despre conspirații, agenți secreți, teroriști, pe care nu le poate verifica nimeni, dar sunt colportate vesel de personaje de toate felurile, multe cu aură de „specialiști”. Dau interviuri cu aer afectat, ca după un travaliu de ani în șir în arhive speciale și întâlniri privilegiate cu „personaje cheie” din timpul evenimentelor din 1989. Or, dacă te uiți atent, în spatele teoriilor lor nu se găsește mai nimic (nici studiu aprofundat, nici acces la documente, nici reflecție teoretică).

Expertiza imposturii.  Oare care o fi mecanismul – mă tot întreb și sunt sigur că o fac mulți alții – după care se face selecția „formatorilor de opinie” și „specialiștilor” de pe micul ecran? Subiectul merită, firește, o tratare separată, dar, pe scurt, pare mai degrabă o contraselecție care este una din sursele răului pe care îl trăim. Televiziunea a ajuns să fabrice (pseudo)elite, construind (sau distrugând) reputații, consacrând vedete bune la toate. Azi îți vorbesc despre revoluție, mâine despre asasinatele politice din secolele XIX / XX, pot face oricând o digresiune despre comunismul interbelic sau despre monarhiile Europei, ca să continue cu o prezentare tehnică a sistemelor electorale și o psihanaliză a lui Traian Băsescu. O fac doct, arogant, șmecherește și mai mereu agresiv. În mod normal, acești spindoctors ar fi demni de comedii ale imposturii, dar ei ajung de fapt foarte puternici: influențează oameni, fac opinie publică pe post de autorități epistemice, interferează cu cariere politice și academice sau își construiesc pentru ei cariere și averi din nimic. După care te lovești de ei peste tot ca de o obsesie. Integral in Contributors.

Turambar. “De ce sper cǎ România va fi altfel” de Mirel Palada

Tocmai am terminat de citit eseul lui Lucian Boia, De ce este România altfel?

Evident cǎ multe din ideile dînsului sînt de notorietate, din genul celor care plutesc în aer, secrete a la Polichinelle. Multe dintre ele chiar sînt înfipte în atenția publicǎ cu țǎruș dureros de vorbe chiar de dînsul, în lucrǎrile sale din anii 90.

E vorba despre nesfîrșita pendulare dintre autarhie și sincronizare la restul lumii, dintre ambîțul naționalist de ciobani mioritici mîndri, barzǎ viezure brînzǎ mînz, și nevoia de modernitate, sǎ-i prindem și noi pe ceilalți din urmǎ, mama lor, cum le-am apǎrat noi catedralele cu piepturile goale.

Despre nevoia de cuvinte autohtone, neaoșe, de la noi din Dorohoi: asfalt, curent electric, plasmǎ, autobuz, Volkswagen. Despre dulcele fior mistic și dor nețǎrmurit generat de tensiunea dintre regula precisǎ, ca la Dusseldorf, și rînduiala difuzǎ, otova, du colo colo, ca la Buzǎu.

Între opincǎ și Louis Vutton, undeva pe acolo, nici prea-prea, nici foarte-foarte. De secole, de la Caragiale și de la Neagoe Basarab încoace, trecînd prin Nae Ionescu și prin Constantin Tǎnase, tot despre asta discutǎm. Integral in blogul lui Turambar.

Deutsche Welle.  “Mândrie şi beton” de Cristian Ştefănescu.

Plecaţi la muncă în străinătate, revin în satele natale doar pentru a ridica mici palate în care, probabil nu vor locui. Petruţ Călinescu de la Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţii a documentat acest fenomen

Racşenii, în mod tradiţional crescători de animale, sunt plecaţi astăzi majoritatea în Anglia”, notează autorul sub fotografia pe care i-a făcut-o lui Berende Iosif, sătean din Racşa Oaşului, rămas acasă, stăpân şi paznic peste proprietata copiilor. Asemeni lui sunt bătrânii din Certeze şi din Negreşti-Oaş, din Ilva năsăudeană sau din Cajvana Bucovinei româneşti. De când se ştie, ţăranul român a vrut să arate cât de mult poate, atunci când poate. La ce bun să strângi bani dacă nu te poţi făli cu ei? Şi nu neapărat teancurile de bani fac fala ci casele pe care le poţi ridica avându-i. Sau maşinile cu care te plimbi prin sat ca să le arăţi celorlalţi ce conduci tu – dar şi ca să vezi ce-a mai construit vecinul.

Remus Ţiplea este fotograf. S-a născut şi a trăit acolo, în Oaş, şi admite că, înainte să îi cunoască pe Ioana Hodoiu şi Petruţ Călinescu, nu a remarcat nimic anormal în competiţia arhitecturală dintre vecinii săi. Aşa a crescut. Sub ochii lui, lumea de acolo înălţa case mai mari, tot mai mari, tot mai la stradă, tot mai atipice locului. Certezele de altădată nu se mai zăresc. Nici Negreştii Oaşului. Nici din Ieudul Maramureşului nu va mai rămâne multă vreme satul copilăriei lui Ştefan Hruşcă.

Oamenii atâtor sate româneşti sunt plecaţi să muncească în străinătate. De fapt, nu migraţia spre locuri de muncă mai bine plătite în Vestul Europei a deschis schimbarea la faţă a satelor din nordul României. Pe vremea lui Ceauşescu, oşenii migrau să muncească în interiorul României şi se întorceau acasă numai cât să transforme banii în beton şi betonul în mândreţe de case. “Cei din Certeze au fost pionieri. Au fost daţi la Scânteia, în 1976, ca victorioşi în întrecerea socialistă”, aminteşte antropologul Vintilă Mihăilescu, explicând: „Când a început povestea cu sistematizarea la ţară, cu urbanizarea satelor şi eliberarea autorizaţiilor de construcţie doar pentru case cu parter plus etaj, oamenii din Certeze începuseră deja să-şi ridice locuinţele iar partidul i-a dat ca exemplu. Au, deci, un avans de 20 de ani faţă de restul satelor“. Integral la Deutsche Welle.

Reporter Virtual. “Ponta si-a schimbat numele in Victor Boc. Felix Atotputernicul” de Laurentiu Ciocazanu.

Stirea cu pensionarii care s-au calcat in picioare la Pitesti pentru un ajutor de 30 de lei n-a interesat prea multa televiziune intr-o Romanie care respira doar politica ieftina, 24 din 24. Si totusi, ea spune multe despre halul in care am ajuns ca societate, ca tara europeana, ca loc de trait cu pretentii de normalitate.

Imaginea batranilor disperati dupa o suma modica de lei noi – 30 RON!! echivaleaza cu minus infinit pentru grangurii agatati prin institutiile democratiei de mucava. Ea deseneaza o tara in care saracia imbogateste mai sigur decat in orice paradis financiar din lume. Investesti in saracire, castigi sigur, mult si bine!

Luna de miere intre Victor Ponta si Traian Basescu pare sa se fi incheiat inainte de a incepe. Dupa ce Dan Voiculescu l-a ciupit nitel pe Viorel prin Antene, pentru ocheadele aruncate inspre si dinspre Palatul Cotroceni, brusc, premierul a inceput sa fie tratat mai cu toleranta pe ecranele mogulului conservator. Felix nu-i prost. Cu biciul si cu zaharelul il va mentine captiv pe Viorel, ca pe un baiat de cartier.

E clar ca Ponta a ales deja. A respins, neoficial, oferta prieteniei din interes cu Basescu. Neoficial. Oficial are nevoie de relatia cu Base. Ponta ramane inca un antieuropean, in ochii greilor de la Bruxelles, in ciuda mesajului transmis de Barroso ca alegerile dau guvernul si basta. Dar Barroso stie ca spune ce spune pentru ca asa trebuie sa spuna. Si ca, de fapt, in sinea lui si a celor cu ADN european, orgiile anti-Occident ale cuplului Ponta-Antonescu nu vor fi uitate prea curand.

Voiculescu a simtit ca nu-i momentul sa-l termine pe Viorel Ponta. Asa se explica indulcirea tonului pe Antene, la scurt timp dupa atacurile dure din urma castigariil alegerilor parlamentare pe tema aducerii UDMR la guvernare. Nu-i momentul inca pentru lansarea torpilelor anti-Ponta. Sa mai treaca niste luni de criza, sa mai taie Ponta II din banii clasei muncitoare si mai vedem noi pe urma cine canta la final. Asta-i strategia lui Dan Voiculescu, omul care conduce Romania zilelor noastre. Felix Atotputernicul. Integral la Reporter Virtual.

Dilema Veche. “Cererea de minune” de Anca Manolescu

Curînd după moartea sa în 1124, Ştefan, întemeietorul comunităţii Grandmont, lîngă Limoges, apucase să facă două-trei vindecări miraculoase. Dar călugării săi erau eremiţi contemplativi şi unul dintre ei l-a ameninţat că, dacă nu încetează cu miracolele, îi va dezgropa trupul şi îl va arunca în rîu… A păstra concentrarea spirituală a comunităţii era mai important decît să atragă agitaţia plină de veneraţie a mulţimilor. Însă peste cîteva decenii, un alt conducător al ordinului menţiona în Viaţa sfîntului 15 noi vindecări, la care în 1189 s-au adăugat 39, pe temeiul cărora Ştefan a fost canonizat de Sfîntul Scaun. Eficacitatea miraculoasă a fondatorului sprijinea acum mînăstirea în competiţia cu noi ordine şi congregaţii religioase, asigura coeziunea unei comunităţi care nu mai număra doar contemplativi. „Momentul nu mai era propice discreţiei, ci preamăririi sfinţeniei sale în faţa contestaţiilor interne şi externe“, spune André Vauchez (în Dicţionar tematic al Evului Mediu), care menţionează cazul pentru a arăta fluctuaţia atitudinii faţă de miracol, în funcţie de diverse momente istorice şi categorii de credincioşi.

Teologii şi contemplativii au avut mereu de îmbinat – nu fără contradicţii – două exigenţe, două orientări: pe de o parte, interpretarea spirituală a minunilor credinţei; pe de altă parte, administrarea lor în terenul trăirii religioase comune, unde nevoia de minuni „palpabile“, imediat eficace, care să dea asistenţă în viaţa curentă, era predominantă. Au existat autori care au criticat sever abuzul de miraculos, impostura unor „fabricanţi de miracole“, barocul ieftin al unor predicatori, credulitatea mulţimilor. Au existat clasificări din ce în ce mai atente şi mai restrictive în acest domeniu. Dar, în genere, Biserica a folosit miraculosul minunii ca pe un mijloc convingător, spectaculos, exemplar pentru a fixa pedagogic credinţa în popor sau pentru a-şi spori autoritatea. Integral aduce Dilema Veche

Capital. “Autodenunţul unui capitalist convins” de Claudiu Şerban

Acesta este ultimul text din anul 2012. S-ar potrivi ceva gen bilanţ, care să puncteze marile evenimente economice care ne vor influenţa viitorul. Dar despre ce să vorbim?

Pe plan intern, marile evenimente au venit din sfera politicii. Marea ştire a anului este faptul că în economie nu s-a schimbat mai nimic. Cu atât mai mult prin prisma bornelor şi a traseului de parcurs agreat cu FMI – în fapt, singurul nostru program de guvernare.

Din nou FMI… Dacă nu ar fi existat, sunt convins că l-ar fi inventat românii. Nu pe post de consultant în strategii economice, oricum nu are nimeni timp de aşa ceva în ţara noastră. Suntem prea ocupaţi să ţinem scorul la răfuielile verbale ale politicienilor, în timp ce stăm aşezaţi cuminţi în faţa televizoarelor. Şi asta nu este cel mai rău lucru. Până la urmă, chiar şi chibiţi în faţa micului ecran e bine să fim. E semn că ne interesează şi că, dacă s-ar întâmpla (ce optimism!) să apară personajul pozitiv pe care-l aşteptăm de peste 20 de ani să ne scoată din sărăcie, nu l-am trece cu vederea. Ce ne facem însă că disputele politice şi campania electorală arată din ce în ce mai mult precum liga de fotbal a lui Mitică?!? Pase laterale cu laţul, şuturi la mare distanţă de poartă şi fundaşi care-şi dau cu stângul în dreptul. Într-un cuvânt, blaturi.

M-am întors la politică, în ultimul text al anului din Capital. Adică exact ce mă ceartă cititorii pe forum că fac prea des. Vorbesc prea mult despre Băsescu şi prea puţin despre TVA. Prea des despre USL şi prea rar despre cota progresivă. Integral in Capital

Vasile Dâncu & friends.  “Parlamentul – o Românie în miniatură” de Vasile Dâncu & friends.

Când un jurnalist te întreabă direct și simplu, cine este de vină pentru acest Parlament ciudat, ce poți să răspunzi? Mai adaugă jurnalistul: Dumneavoastră sunteți sociolog și sigur aveți o explicație. Prima tentație este să spui că electoratul este vinovatul de serviciu. În fond, toată lumea știe că fiecare popor își are conducătorii pe care îi merită. La fel de rapid unii vor spune că sunt de vină responsabilii din politică, doar ei au pus oamenii pe listă și electoratul a lucrat cu materialul clientului. Am putea da vina și pe moștenirea comunistă, ea ne-a contorsionat viețile, valorile și spiritul, dar nu cred că asta ar fi prea cinstit după peste două decenii de libertate și experiență pluralistă. Atunci cum să abordăm această chestiune, fără aceste explicații directe și facile? E bună întrebarea sau este greșit pusă? Întrebarea e bună, dar este prea complexă pentru ca să poți găsi un răspuns simplu și un țap ispășitor perfect.

Sociologic vorbind, trebuie să deviem un pic discuția într-o altă direcție explicativă. Nu voi cauta un vinovat, ci vom căuta să explicăm cum s-a ajuns aici, să găsim alte fapte sociale care ar putea explica această realitate.

Iată câteva direcții în care putem porni spre un răspuns.

1.    Niciodată nu a fost altfel! Nu vă enervați, dragi cititori, dar poveștile despre democrația interbelică sunt absolut false, mituri sinistre. Sper că minunții mei prieteni de la Antena 3, păzitori ai moralității absolute,  nu vor sări pe mine cu bâtele, nu am spus că e bine așa, nici că trebuie să rămâna așa. Pur și simplu, așa a fost dintotdeauna în România. După elaborarea Constituției din 1863 alegerile au fost tot timpul terenul unor nereguli strigătoare la cer. Încă de atunci, democrația noastră era originală, regele numea un premier care organiza alegeri pe care le câștiga cu toate mijloacele pe care le avea la dispoziție: bani, bătăi și alte mijloace. Linșajul de televiziune încă nu era, dar se foloseau mijloace la fel de eficiente. Integral pe blogul lui Vasile Dâncu

Istoria nu se repeta niciodata, unele fenomene istorice sunt insa repetative din cauza unor reminiscente istorice. Ceea ce se intampla astazi in Ungaria este stringent de interpretat in contextul istoric al anilor ’20 – ’30 ai secolului XX. Noua Constitutie maghiara, care a intrat in functiune la 1 ianuarie 2012 si legislatia care limiteaza drastic libertatea presei si schimbarile in statutul Bancii Nationale Ungare au reusit sa irite pe toti partenerii din Uniunea Europeana si sa sadeasca o mare neincredere pe pietele financiare internationale, devalorizand moneda ungara si creand de facto imposibilitatea Ungariei de  a se imprumuta pe aceste piete.

Contextul Istoric  – 1920-1945

(1) Dupa semnarea Tratatului de la Trianon (2 iunie 1920), o treime a populatiei de etnie maghiara se afla in afara granitelor ungare (3,4 milioane, din totalul de 10); (2) Dupa o insurgenta comunista condusa de Bela Kun, care reusise sa invinga trupele cehe, regimul comunist este demolat de trupe romanesti, care cuceresc Budapesta si ajuta la instaurarea unui noi guvern condus de  Amiralul Austro-Ungar Miklós Horthy (Amiral fara flota, intr-o tara fara iesire la mare); (3) Miklós Horthy se declara Regent, Ungaria redevenind in perioada 1920–1944 regat fara rege;

(4) Primii zece ani ai regatului restaurat au fost marcati de frustrarea cauzata de Tratatul de la Trianon.  Împotriva minoritătilor nationale care au rămas în teritoriul redus al Ungariei au fost emise decrete de limitare a numărului de evrei, romani sau slovaci, cărora li se permitea să studieze la universităti, pedepsele corporale au fost legalizate. În timpul guvernării prim-ministrului István Bethlen au avut loc falsificări ale rezultatelor alegerilor, în special în zonele rurale, ceea ce a permis partidului său, Partidul Unitătii, să ramana la putere o perioadă îndelungată. După colapsul economic din perioada crizei din 1929 – 1931, Bethlen a fost obligat să demisioneze din functia de premier; (5) Situatia disperată generata de criza economica din anii ’30 il obliga pe  Horthy să-l puna premier pe politicianul de extremă-dreapta Gyula Gombos. Venit la putere, Gombos a căutat prin toate mijloacele să transforme Ungaria într-un stat totalitar, cu un singur partid politic, după modelele Italiei Fasciste si Germaniei Naziste. In mare a si reusit, desi pana la urma a demisionat; (6) Începand cu anii ’30, Ungaria reuseste sa iasa din criza economica in care se afla, asigurandu-si piata germana pentru exportul produselor lor agricole si primind un ajutor financiar de la Germania lui Hitler. (Sursa: Sinor, Denis. History of Hungary, London: George Allen & Unwin)

Gulaş Comunismul – 1960 –  1989

Dupa innabusirea Revoltei Maghiare din 1956, este instaurat un guvern in frunte cu Janos Kadar, care in perioada mentionata, in special dupa anul 1966, introduce reforme economice profunde. La inceputul anilor ’80, Ungaria trece spre o economie de piata (socialista), care permitea intr-o forma limitata concurenta si dezvoltarea unui mic sector privat. In aceasta perioada, Ungaria devine “cea mai fericita baraca a lagarului socialist”. Cu introducerea legii falimentului in 1987, marii colosi ineficienti ai economiei planificate comuniste sunt lasati sa dea faliment.

Ungaria si-a inceput tranzitia spre capitalism mult mai devreme decat toate celelalte “baraci ale lagarului comunist”. Kadar (decedat pe 6 iulie 1989) si din cauze de santate, dar mai mult din imposibilitatea de a duce la capat reformele necesare pentru o mai mare deschidere, este schimbat in iulie 1987 de Karoly Grosz  pentru o scurta perioada (cam un an si jumatate). Karoly Grosz cauta si gaseste sustinerea multor partide social-democrate din occident. Interesant de mentionat ca schimbarea lui din functie a fost legata de faptul ca s-a intalnit cu Nicolae Ceausescu si ca intalnirea a avut “succes”. Povestea este mult prea lunga si intortocheata pentru a fi povestita in acest articol. Karoly Grosz este succedat pentru perioada de schimbare adevarata de un alt comunist, care se va dovedi groparul sistemului comunist din Ungaria, Miklos Nemeth. Respectivul Nemeth a guvernat intre noiembrie 1988  pana in mai 1990. El a luat doua decizii cardinale care ii vor transforma pe unguri in favoritii occidentului pana la Viktor Orban. Prima decizie mai putin cunoscuta a fost “inhamarea” serviciilor secrete maghiare pentra a facilita sfarsitul comunismului Est-European (vezi literatura legata de colaborarile Generalului Victor Atanasie Stanculescu).  O a doua decizie a fost deschiderea portilor spre Austria / Germania Federala pentru refugiatii germani. Ambele decizii luate de Miklos Nemeth vor valora enorm pentru viitorul liber al Ungariei, dar si pentru Nemeth personal, care va deveni in 1990 Vice-Presedintele EBRD.

Ungaria Post-Comunista – 1990 – 2008

Ungaria post-comunista a fost fara discutie “copilul alintat” al occidentului in general si al Germaniei in particular. Nici un fost stat comunist nu s-a bucurat de o simpatie (tradusa material) asemanatoare Ungariei, nici Polonia cu marele sau patron Papa Ioan-Paul al II-lea  si nici Cehia, cu marele ei dizident Vaclav Havel. Despre noi, romanii, nici vorba. Ca un fel de paranteza, nu Mineriadele ne-au distrus primul deceniu democratic, ci blestematul tratat politic cu URSS, tratat pe care Adrian Nastase l-a parafat la Moscova, la 22 martie 1991, iar presedintii Iliescu si Gorbaciov l-au semnat la 5 aprilie, tot la Moscova. Tratatul nu a fost ratificat de parlament. Petre Roman sustine ca s-a opus. Din fericire, acest tratat a fost anulat de desfintarea Uniunii Sovietice. Din nefericire, nimeni nu doreste sa-si aminteasca de acest tratat!

Dupa privatizarea din anii 1990-1992, somajul ajunsese la 12% in 1991  si cresterea economica a inregistrat o scadere de -11.9% (sursa: “CIA – The World Factbook – Hungary”). Germania a fost prima, inca inaintea FMI, care a inceput sa investeasca sume enorme si sa imprumute sau sa gratifice cu sume care au ajuns in anul 1996 la 5 miliarde de DM, cam 30% bani nereturnabili. Pana in 2005, Germania devenise investitorul principal in Ungaria, cu un procent de 28-33% si cu o reinvestire aproape totala a profiturilor din aceste investitii , aproximativ  1,2 miliarde de euro.  (Surse: Philips, Ann L. Power and influence after the Cold War. Rowman & Littlefield. 2000 pp. 104 si “Bilateral relations – Hungary”. German Foreign Ministry.)  In 2005  existau in Ungaria 7000 de firme cu capital majoritar german. Audi a investit in Ungaria 3, 3 miliarde de euro pana in 2007, Daimler-Benz a investit aproape un miliard de Euro si Opel cam 300 de milioane de euro.

Ungaria în criza – 2008 – 2010

Ungaria, profund dependenta de finantari externe, a fost printre primele state din est care a necesitat ajutor de la FMI. In octombrie 2008, forintul a scazut cu 10%, la sfarsitul aceleasi luni FMI punea la dispozitia Ungriei un imprumut de 20 de miliarde de USD in conditii extrem de avantajoase. Paralel cu acest ajutor, Ungaria primea de la UE un ajutor de 4 miliarde de euro. Guvernul socialist condus de Ferenc Gyurcsány s-a angajat la masuri de austeritate, care impreuna cu dovezi ca el ar fi mintit electoratul despre situatia adevarata a economiei ungare, il silesc sa demisioneze. A urmat o perioada de tranzitie, in care guvernul a fost condus de tehnocratul Gordon Bajnai pentru o perioada de aproximativ un an. Cu toata lipsa de sustinere parlamentara, Bajnai a reusit sa stabilizeze situatia si sa produca si o crestere minora a PIB-ului in 2009.

Ungaria lui Orban  – mai  2010

In alegerile din 29 May 2010, Viktor Orban reuseste sa castige  alegerile cu o majoritate de 52,73% , impreuna cu partidul fascist Jobbik (12.18%), care sprijina Fidesz (partidul lui Orban) de pe bancile opozitiei.

Majoritatea obtinuta de  Fidesz + Jobbik da posibilitatea unor schimbari profunde, in marea lor majoritate profund anti-democratice si ingrijoratoare pentru membrii UE si Statele Unite. Noua Constutie maghiara, adoptată în aprilie 2011, datorită majorităţii de două treimi a partidului Fidesz al lui Viktor Orban, limitează puterile Curţii Constituţionale, ameninţă pluralismul presei şi pune capăt independenţei justiţiei. Legea Supremă include şi chestiuni sociale – precum drepturile copilului nenăscut, căsătoria între un bărbat şi o femeie, iar analiştii spun că aceste teme ar trebui dezbătute în societate.  Mai mult, sistemul electoral a fost modificat într-un mod care, potrivit opoziţiei, favorizează Fidesz.

Fara indoiala ca aceasta constitutie ar fi fost plauzibila in perioada lui  Gyula Gombos (in nici un caz in zilele noastre). Rezultatul nu a intarziat sa apara: (1) Ungaria a anulat ieri o licitaţie pentru vânzarea de obligaţiuni pentru a doua oară în mai puţin de o săptămână din cauza preţului ridicat cerut de investitori, iar forintul s-a depreciat la un nou minim record în raport cu euro, în condiţiile în care pieţele se tem că Budapesta şi instituţiile financiare internaţionale nu vor ajunge prea curând la un acord de asistenţă financiară, scrie presa internaţională; (2) Cursul forint/euro de astazi (5/12/12) a atins 319,4 forinţi/euro, potrivit Bloomberg; (3) Comisia Europeană şi FMI au întrerupt intempestiv anul trecut discuţiile cu guvernul ungar, reprezentanţii instituţiilor fiind nemulţumiţi de legile adoptate de executivul de la Budapesta, în principal de un proiect care subminează independenţa băncii centrale şi creşte controlul guvernului asupra politicii monetare. Legile au fost aprobate de parlament la 30 decembrie, iar purtătorul de cuvânt al Comisiei Europene Olivier Bailly a declarat marţi că executivul UE nu intenţionează, în prezent, să reia discuţiile cu Ungaria. Ratingul Ungariei a fost retrogradat la “junk” de două dintre cele trei mari agenţii de evaluare financiară, respectiv S&P şi Moody’s si Ungaria se afla probabil pe drumul unui fascism care va avea darul sa o falimenteze. (Surse: Bloomberg, Reuters, Ziarul Financiar)

Ieremia Movilă (Moghilă)

Inceputul influentei politice (nu religioase, care au fost mult mai timpuri)  ale statelor slave de la nordul Tarilor Romanesti incepe la mijlocul secolului al XV-lea si ajunge la apogeu la sfarsitul acelui secol prin impunerea familiei Movila (Moghilă), la inceput in Moldova si mai tarziu si in Tara Romaneasca. Ieremia Movilă (Moghilă), a fost domnitor al Moldovei din august 1595 pana in mai 1600 şi din septembrie 1600 pana la 10 iulie 1606. Mama sa, Maria, era descendentă a lui Petru Rareş. Boier moldovean, frate cu Mitropolitul Gheorghe Movilă, a fost urcat pe tron de cancelarul polonez Zamoiski în locul lui Ştefan Răzvan.

Ieremia Movilă a fost tot timpul protejatul polonezilor. Este recunoscut ca domn şi de turci cărora le plătea tributul. Detronat de Mihai Viteazul, care a luat şi domnia Moldovei în mai 1600, s-a menţinut în Cetatea Hotinului, de unde şi-a recuperat tronul tot cu ajutorul polonezilor în septembrie 1600, când Mihai a fost învins în Transilvania la Mirăslău. Polonezii au intrat şi în Muntenia, l-au învins pe Mihai la Teleajen în 12 octombrie 1600, şi l-au pus pe tronul Munteniei pe Simeon, fratele lui Ieremia. Datorită influenţei soţiei sale din Ungaria, foarte energică şi ambiţioasă, a trebuit să favorizeze propaganda catolică în Moldova. În timpul domniei lui a fost refăcută Mănăstirea Sucevita. Fiul sau Constantin Movilă l-a mostenit pe tronul Moldovei de două ori: în octombrie 1607 şi în perioada din decembrie 1607 pana in noiembrie 1611. Al doilea fiu, Alexandru Movilă fost domn al Moldovei în perioada intre anii 1615 – 1616 şi el a fost ridicat pe tron cu ajutor polonez, de mama sa Elisabeta (Elisaveta), care făcuse acelaşi lucru şi pentru celălalt fiu, Constantin Movilă. Ştefan al IX-lea Tomşa fuge în Muntenia, de unde se întoarce cu ajutor de la Radu Mihnea. Nu reuşeşte să-şi recâştige tronul, dar arde oraşul Iaşi.

Stricându-se relaţiile dintre turci şi polonezi, turcii şi tătarii hotărăsc să-l aducă domnitor pe Radu Mihnea. După înfrângerea suferită la Drăcşani în 3 august 1616 , turcii îi prind pe Alexandru împreună cu mama sa Elisabeta şi cu fratele său Bogdan, şi-i duc la Constantinopol. Aici, deşi Elisabeta, o creştină foarte credincioasă, este silită ca împreună cu fii ei să treacă la islam, ca să-şi salveze atât viaţa cât şi copiii. Este dusă apoi în haremul unui agă, unde moare după anul 1620. Înainte de a pleca din ţară, ea şi-a tăiat părul şi l-a trimis la Mănăstirea Suceviţa, refăcută de soţul ei şi care a fost pus într-o sferă de argint sub policandru. Ficele patriarhului familiei, Ieremia Movilă, au fost casatorite cu nobili polonezi de prim rang intemeind o ramura poloneza a familiei care va juca un rol important in slavofilismului moldovenesc care a dainuit cateva secole in aceasta tara romaneasca. Chiajna căsătorită in 1603 cu prinţul Michal Wiśniowiecki, Maria a fost căsătorită cu Stefan Potocki şi apoi cu Nicolas Firlej si Ecatarina căsătorită cu Samuel Korecki .

Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir (1673 – 1723), poate fi considerat fara nici un dubiu primul conducator (voievod) roman care a fost un infocat rusofil si un colaborator apropiat al rusilor in principatele romanesti ale rusofilismului politic, cultural si religios. Valoarea si contributia lui Dimitie Cantemir in cultura romaneasca este enorma. Dimitie Cantemir a fost autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog si a fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii  s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. În aceasta postare nu ne vom referii la aceste enorme merite ci vom analiza numai aspectele rusofilismului ale lui Cantemir in Moldova, influente care se pastreaza pana in zilele noaste si dau rusilor argumente istorice legate de influenta si “drepturile” lor, inclusiv rusificarea Basarabiei.

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin şi al Ana Bantăş. La 15 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.

În perioada martie – aprilie 1693 , după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poarta nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile. Cu prilejul unui război turco-austriac, a efectuat o călătorie în Europa Centrală, ajungând şi în Banat, la Timişoara. A avut astfel ocazia să se convingă de unitatea lingvistică a poporului român. Antioh, fratele mai mare, şi-a însuşit întreaga moştenire, lăsându-l într-o situaţie precară. Din 1695 a fost capuchehaie (un fel de garant) la Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.

S-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit doi copii, Maria şi Antioh. La Istambul si-a asumat o origine care-l putea favoriza in fata turcilor musulmani, adoptand o origene din conducatorul tatarilor Bugeac, vestitul Han Temir (poloneza: Kantymir Murza), bineinteles o origine falsa bazata numai de o anumita apropiere lingvistica.

Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi.

Redactat de @DanSu

Simplificarea taxarii a devenit o marota si vad ca fiecare guvern sau partid care detine un program de guvernare (musai pe webul partidului) se apuca sa o simplifice, de nu se mai intelege absolut nimic din ea…. Mecanismul de gandire al decidentilor de la noi este urmatorul:

Dau un exemplu utopic pentru ca mi-a fost greu sa gasesc o taxa care NU merge dupa acest standard:

• Introduc o taxa si ca p(op)ulimea sa o inteleaga am intocmit un rationament.

Rationament: Toti stim ca de pe vremuri, taranii mancau paine neagra, in timp ce boierii, ce puneau botnita la cules de struguri, mancau paine alba. Asa ca o numesc – taxa pe boierie. Tot boierul (bogat) cand va manca paine alba, va plati statului o taxa. Intrucat doar putini se considera bogati (indiferent cate milioane are in banca), probabil taxa va fi intampinata fara multe contre. E o taxa simpla, clar ca lumina zilei, boierii bogati vor plati in plus, iar banii se vor duce la painea neagra, care astfel va deveni mai ieftina si saracul va putea consuma mai multa paine neagra.

Ei, de aici incep simplificarile:

• pentru ca toti se considera saraci, in instructiunile de aplicare voi spune ca “boier bogat“este cel care are de la x euro in sus. Si pentru ca sa fie si mai clar pentru toata lumea, x Euro vor fi pe cap de membru de familie, sa nu mai apara evazionistii.
• Astfel, prin simplificare, in momentul achizitiei de paine, cetatenii vor veni la brutarie sau la magazinele de desfacere a painii, cu copii legalizate dupa certificatul de nastere al copiilor (pentru cei minori), cu copii dupa ultima declaratie de venit a membrilor de familie (ce obtin venituri), certificate de unitatea fiscala, si bineinteles cu ultimul talon de pensie, vizat de casa de pensii si asigurari sociale.
• Bineinteles, ca pentru simplificare cumparatorul va trebui sa depuna si o declaratie pe propria raspundere ca nu are alte proprietati, decat cele inscrise in cartea funciara.
• Dar simplificarile acestea sunt doar o prima etapa de parcurs in simplificarea sistemului general de taxare.

Ca urmare, printr-o ordonanta de urgenta, de modificare si simplificare a codului fiscal, pentru evitarea dublei impozitari si a evaziunii fiscale, painea neagra ieftina se va vinde sigilata cu timbru fiscal, cu contor la poarta brutariei, toata productia va fi inregistrata pe niste formulare speciale (vezi anexa xxx), in triplu exemplar, din care unul se pastreaza la producator, unul va insoti marfa pe parcursul transportului, unul se inmaneaza cumparatorului si in sfarsit, cotoarele se depun lunar la unitatea fiscala, impreuna cu registrele. De asemenea, periodic (saptamanal, decadal, lunar, trimestrial si semestrial), fabricantii de paine neagra vor depune la fisc rapoarte centralizatoare, cu numarul de paini vandute, centralizarea persoanelor (CNP, Adresa completa, suma veniturilor, numar de membri de familie) care au beneficiat de painea neagra ieftina, precum si evolutia vanzarilor de la raportarea precedenta corespunzatoare, in procente si cifre absolute)

• Cu acest sistem simplificat la maxim, faptul ca pretul painii ieftine se va situa peste pretul cozonacului este nesemnificativ. De asemenea, evidenta numarului de rapoarte va trebui sa fie sustinuta de un numar corespunzator de angajati atat la autoritatea painii, cat si la autoritatile fiscale si cele cu atributiuni de control. Ceea ce implicit va duce la scaderea semnificativa a somajului.
• Mai exista un avantaj social: dat fiind noul pret al painii negre, numarul consumatorilor acestui fel de “paine a saracului” va scadea semnificativ, fapt ce va duce la raportarea reducerii numarului de saraci ai Romaniei si cresterea simultana a oamenilor ce vor prefera sa manance paine ceva mai scumpa, dar mai putin reglementata. Astfel puterea de cumparare a romanilor va creste semnificativ, fapt ce se va reflecta in noi si nebanuite rapoarte statistice, spre satisfactia diverselor institute de cercetare statistice.

E doar o sugestie de simplificare a sistemului de taxare si a poverii fiscale…

Un alt avantaj, pe termen lung, este mai putin vizibil: oamenii angajati in sistem pentru controlul si urmarirea traseului painii de la fabricant la consumatorul final (cam sarac si cam tampitel), vor fi initial oameni fara experienta (oricum nu experienta sau priceperea sunt criterii de angajare). Oamenii acestia, mai putin priceputi, vor capata astfel experienta si competenta in activitatea de control si impozitare. In viitor, voi putea astfel sa introduc alte taxe, la fel de clare si simplificate, pe care vechii oameni tarsiti in activitatea de control a painii negre vor putea performa. Ca urmare, pot introduce alte taxe simplificatoare si simplificate, de exemplu pe berea la sticla, care spre deosebire de berea la PET, este accesibila doar bogatasilor si oamenilor cu castiguri peste medie.

Cu timpul, simplificarea sistemului de taxare va oferi noi si noi locuri de munca, atat tipografilor, contabililor, cat mai ales avocatilor specializati.

“The Geopolitics of Shale is republished with permission of Stratfor.”

By Robert D. Kaplan
Chief Geopolitical Analyst

According to the elite newspapers and journals of opinion, the future of foreign affairs mainly rests on ideas: the moral impetus for humanitarian intervention, the various theories governing exchange rates and debt rebalancing necessary to fix Europe, the rise of cosmopolitanism alongside the stubborn vibrancy of nationalism in East Asia and so on. In other words, the world of the future can be engineered and defined based on doctoral theses. And to a certain extent this may be true. As the 20th century showed us, ideologies — whether communism, fascism or humanism — matter and matter greatly.

But there is another truth: The reality of large, impersonal forces like geography and the environment that also help to determine the future of human events. Africa has historically been poor largely because of few good natural harbors and few navigable rivers from the interior to the coast. Russia is paranoid because its land mass is exposed to invasion with few natural barriers. The Persian Gulf sheikhdoms are fabulously wealthy not because of ideas but because of large energy deposits underground. You get the point. Intellectuals concentrate on what they can change, but we are helpless to change much of what happens.

Enter shale, a sedimentary rock within which natural gas can be trapped. Shale gas constitutes a new source of extractable energy for the post-industrial world. Countries that have considerable shale deposits will be better placed in the 21st century competition between states, and those without such deposits will be worse off. Ideas will matter little in this regard.

So let’s look at who has shale and how that may change geopolitics. For the future will be heavily influenced by what lies underground.

The United States, it turns out, has vast deposits of shale gas: in Texas, Louisiana, North Dakota, Pennsylvania, Ohio, New York and elsewhere. America, regardless of many of the political choices it makes, is poised to be an energy giant of the 21st century. In particular, the Gulf Coast, centered on Texas and Louisiana, has embarked upon a shale gas and tight oil boom. That development will make the Caribbean an economic focal point of the Western Hemisphere, encouraged further by the 2014 widening of the Panama Canal. At the same time, cooperation between Texas and adjacent Mexico will intensify, as Mexico increasingly becomes a market for shale gas, with its own exploited shale basins near its northern border.

This is, in part, troubling news for Russia. Russia is currently the energy giant of Europe, exporting natural gas westward in great quantities, providing Moscow with political leverage all over Central and particularly Eastern Europe. However, Russia’s reserves are often in parts of Siberia that are hard and expensive to exploit — though Russia’s extraction technology, once old, has been considerably modernized. And Russia for the moment may face relatively little competition in Europe. But what if in the future the United States were able to export shale gas to Europe at a competitive price?

The United States still has few capabilities to export shale gas to Europe. It would have to build new liquefaction facilities to do that; in other words, it would have to erect plants on the Gulf of Mexico that convert the gas into liquid so that it could be transported by ship across the Atlantic, where regasification facilities there would reconvert it back into gas. This is doable with capital investment, expertise and favorable legislation. Countries that build such facilities will have more energy options, to export or import, whatever the case may be. So imagine a future in which the United States exports liquefied shale gas to Europe, reducing the dependence that European countries have on Russian energy. The geopolitics of Europe could shift somewhat. Natural gas might become less of a political tool for Russia and more of a purely economic one (though even such a not-so-subtle shift would require significant exports of shale gas from North America to Europe).

Less dependence on Russia would allow the vision of a truly independent, culturally vibrant Central and Eastern Europe to fully prosper — an ideal of the region’s intellectuals for centuries, even as ideas in this case would have little to do with it.

This might especially be relevant to Poland. For Poland may have significant deposits of shale gas. Were Polish shale deposits to prove the largest in Europe (a very big “if”), Poland could become more of an energy producer in its own right, turning this flat country with no natural defenses to the east and west — annihilated by both Germany and the Soviet Union in the 20th century — into a pivot state or midlevel power in the 21st. The United States, in turn, somewhat liberated from Middle East oil because of its own energy sources (including natural gas finds), could focus on building up Poland as a friendly power, even as it loses substantial interest in Saudi Arabia. To be sure, the immense deposits of oil and natural gas in the Arabian Peninsula, Iraq and Iran will keep the Middle East a major energy exporter for decades. But the shale gas revolution will complicate the world’s hydrocarbon supply and allocation, so that the Middle East may lose some of its primacy.

It turns out that Australia also has large new natural gas deposits that, with liquefaction facilities, could turn it into a principal energy exporter to East Asia, assuming Australia significantly lowers its cost of production (which may prove very hard to do). Because Australia is already starting to emerge as the most dependable military ally of the United States in the Anglosphere, the alliance of these two great energy producers of the future could further cement Western influence in Asia. The United States and Australia would divide up the world: after a fashion, of course. Indeed, if unconventional natural gas exploitation has anything to do with it, the so-called post-American world would be anything but.

The geopolitical emergence of Canada — again, the result of natural gas and oil — could amplify this trend. Canada has immense natural gas deposits in Alberta, which could possibly be transported by future pipelines to British Columbia, where, with liquefaction facilities, it could then be exported to East Asia. Meanwhile, eastern Canada could be the beneficiary of new shale gas deposits that reach across the border into the northeastern United States. Thus, new energy discoveries would bind the two North American countries closer, even as North America and Australia become more powerful on the world scene.

China also has significant deposits of shale gas in its interior provinces. Because Beijing is burdened by relatively few regulations, the regime could acquire the land and build the infrastructure necessary for its exploitation. This would ease somewhat China’s energy crunch and aid Beijing’s strategy to compensate for the decline of its coastal-oriented economic model by spurring development inland.

The countries that might conceivably suffer on account of a shale gas revolution would be landlocked, politically unstable oil producers such as Chad, Sudan and South Sudan, whose hydrocarbons could become relatively less valuable as these other energy sources come online. China, especially, might in the future lose interest in the energy deposits in such low-end, high-risk countries if shale gas became plentiful in its own interior.

In general, the coming of shale gas will magnify the importance of geography. Which countries have shale underground and which don’t will help determine power relationships. And because shale gas can be transported across oceans in liquid form, states with coastlines will have the advantage. The world will be smaller because of unconventional gas extraction technology, but that only increases the preciousness of geography, rather than decreases it.

Bună dimineata intr-o zi de sâmbata, sfârsit de săptămâna. Sâmbătă, vremea se va răci, devenind geroasă noaptea în Transilvania şi Moldova şi local în Muntenia şi Maramureş, informează Administraţia Naţională de Meteorologie. Cerul va fi variabil, cu înnorări în sud-vestul ţării, iar în prima parte a zilei şi în extremitatea sudică, unde pe arii restrânse se vor semnala precipitaţii slabe, predominant ploi. Vântul va sufla slab şi moderat, cu unele intensificări ziua în sud-estul teritoriului. Temperaturile maxime se vor situa de la -7…-6 grade în estul Transilvaniei şi nordul Moldovei până la 5…6 grade în Dealurile de Vest, iar cele minime vor fi cuprinse între -18 şi -2 grade, mai coborâte în depresiuni spre -24 grade. Va fi ceaţă dimineaţa şi noaptea, mai ales în centrul ţării.

La Bucureşti, vremea se va răci, astfel încât temperatura maximă va fi de 2…3 grade, iar cea minimă de -8…-7 grade. Cerul va fi variabil, iar vântul va sufla în general moderat ziua, apoi va slăbi treptat în intensitate.

Curs valutar BNR valabil azi: 1 EURO = 4. 4291  RON; 1 USD = 3. 3619    RON; 1 EURO = 1. 3174   USD; Francul elvetian 3. 6651 RON. Gramul de aur 179.3774 RON. Evolutia saptamanala o puteti citi aici. Evolutia saptamanala o puteti citi aici.

Cursul BNR a scăzut şi a rămas aproape de minimul ultimelor şapte luni. Cursul de referinţă anunţat de Banca Naţională a României (BNR) a scăzut foarte uşor la 4,4291 lei/euro şi a rămas aproape de nivelul minim al ultimelor şapte luni atins luni, de 4,4231 lei/euro. Paritatea este cu 0,05 bani sub rata oficială afişată joi, de 4,4296 lei/euro. Rata de referinţă pentru francul elveţian a scăzut de la 3,6655 lei/franc la 3,6651 lei/franc. Pe de altă parte, leul s-a depreciat vineri în raport cu dolarul american, rata de referinţă avansând cu 2,35 bani, de la 3,3384 lei/dolar la 3,3619 lei/dolar. O paritate mai mică decât cea de joi a fost publicată pe 30 aprilie, când dolarul a fost la 3,3240 lei. Cursurile de referinţă leu/dolar şi leu/franc sunt calculate de Banca Naţională a României în funcţie de paritatea leu/euro şi ratele de schimb euro/dolar şi euro/franc. La deschidere, euro a fost cotat la 4,4290 – 4,4320 lei, cu 0,45 – 0,5 bani peste cotaţiile de joi din jurul orei 16:30, de 4,4245 – 4,4270 lei/euro. În prima parte a şedinţei paritatea a fluctuat uşor în jurul nivelului de 4,43 lei/euro, în cadrul unor tranzacţii cu volume foarte reduse, potrivit dealerilor. Cel mai ridicat nivel tranzacţionat a fost de 4,4350 lei/euro. La scurt timp după ora 13:00, când BNR anunţă cursul de referinţă, pe piaţa interbancară euro era cotat la 4,4300 – 4,4330 lei. Dobânzile afişate de băncile comerciale pentru sumele atrase (ROBID) şi plasate (ROBOR) pe termen de o zi au scăzut uşor spre rata dobânzii de politică monetară a BNR, de 5,25% pe an. Astfel, dobânzile de vineri sunt de 5,86% – 6,38% pe an, după ce joi au fost la 6,95% – 7,45% pe an. În acelaşi timp, dobânzile pentru plasamentele cu scadenţă la o săptămână au scăzut la 5,84% – 6,34% pe an, după ce joi au fost la 6,03% – 6,53% pe an. Ziarul Financiar.

Efectele crizei economice se fac simţite şi de Sărbători. Opt din zece români îşi vor petrece Revelionul acasă. Aproximativ opt din zece români vor petrece acasă noaptea de Revelion, în timp ce 7% dintre cei chestionaţi vor merge la un restaurant, 3% au optat pentru un hotel sau o pensiune, iar alţi 3% vor petrece la ţară, potrivit unui studiu realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie. Conform IRES, aproape jumătate (46%) dintre respondenţi spun că au alocat între 101 şi 500 de lei petrecerii de Revelion, iar 27% vor cheltui cel mult 100 de lei. Unul din 10 români va cheltui pentru petrecerea de Anul Nou între 501 şi 1.000 de lei, 4% cel mult 1.500 de lei, iar sume între 1.501 şi 2.000 de lei spun că vor cheltui doar 2% dintre cei chestionaţi. Pentru 43% dintre participanţii la studiu, bugetul din acest an pentru Revelion este mai mic decât anul trecut. Pentru mai mult de o treime (36%), suma destinată petrecerii dintre ani este aceeaşi, iar pentru 16% a crescut faţă de anul trecut. În ce priveşte Crăciunul, 99% dintre români l-au petrecut în ţară, 88% dintre ei au preferat să rămână acasă, iar 8% au vizitat cunoştinţele. Pentru 12% dintre cei incluşi în studiu, bugetul pentru Crăciunul din acest an nu a fost suficient nici măcar pentru strictul necesar. Numai pentru 27% dintre aceştia, suma pe care au avut-o la dispoziţie a fost suficientă pentru achiziţionarea tuturor produselor de care au avut nevoie.Integral in Adevarul.

Reginele magiei negre au incasat ani grei de puscarie. Santajista Oanei Zavoranu: 7 ani. Norvegia: 15 ani. Cinci “vrajitoare” au fost gasite vinovate de judecatori. Vrajitoarele sunt judecate pentru fapte cu violenta, inselaciune si marturie mincinoasa. Ele ii amenintau cu moartea, dar si cu magia neagra pe cei pe care ii pacaleau. Vrajitoarele au primit pedepse dure la Tribunalul Bucuresti, fiind gasite vinovate de talharie: “Vanesa”- Roxana Lider – nepoata Sidoniei a fost condamnata la sapte ani de inchisoare, “Luminita”- Andreea Lider – Regina Magiei Negre a primit 15 ani de inchisoare, “Anita” – Carmen Chivea a primit sapte ani de inchisoare, “Varsovia”- Daniela Grecu- trebuie sa execute sapte ani de inchisoare, iar “Margareta” “Norvegia Miclescu ” a primit 15 ani de inchisoare. Mai multi membri ai clanului Sadoveanu au primit pedepse dure intre 7 si 15 ani. Condamnarile nu sunt definive si pot fi contestate la Curtea de Apel Bucuresti. Liderii clanului “Sadoveanu”, Remus si Achil Minca, trebuie sa execute 15 ani de inchisoare. Clanul trebuie sa platasca daune materiale de mii de euro. Clanul Sadovenilor din Chitila, din care făceau parte vrjitoarele, s-a specializat în tâlhărirea agenţilor care livrau mobila, dar şi alte obiecte la domiciliu. Ţepe de sute de mii de euro. ,,Ai conştienţa că sunt cea mai mare vrăjitoare. Deci, eu pot să-ţi fac cel mai mare rău. Daca eu pun nouă papusi si noua soroace în termen de… nu vreau să te deranjez, dar ascultă-ma puţin… ai copii şi eu am copii, ştim ce înseamnă amândouă…”, ameninţa, la telefon, vrăjitoarea ,,Margareta”. Partea vătămata tocmai luase o ţeapă de 120.000 de euro, dupa ce a livrat în Chitila mobilă de lux. Angajaţii societăţii la care lucra au montat mobila în palatul vrăjitoarei şi apoi au fost izgoniţi şi ameninţaţi de rromi cu săbii ninja. Integral in  EVZ

Statul obez revine: Ponta I i-a pus sub brad lui Ponta II un HG cadou. USL are terenul pregatit pentru a-si multumi oamenii de partid dupa alegeri. Numarul sefilor din administratia centrala a crescut pana la 72.000 si mai are putin pentru a atinge din nou maximul “istoric”. “Statul obez” de sub guvernarea Tariceanu numara 77.000 de functionari la nivel guvernamental. Printr-o hotarare de guvern, aprobata in ultima sedinta a cabinetului Ponta I, pe 4 decembrie, din pixul ministrilor Mircea Dusa si Radu Stroe au mai rasarit astfel 13.236 de functii in administratia centrala peste cele coordonate de Emil Boc in urma cu un an. Guvernul a marit limita pana la care se poate merge cu numarul directorilor in 2012 cu 1500 de posturi si a ingrosat substantial sefimea din deconcentrate. Oficial, este vorba de funcţionari publici, angajaţi prin concurs. În practică, recomandarea de partid bate toate diplomele.În declaraţiile publice, pe de altă parte, premierul Victor Ponta se declară revoltat că “avem zeci şi sute de oameni, care, teoretic, scriu trei hârtii” şi susţine că fiecare ministru “în mod sigur va reduce schema de personal”, în ianuarie, când vine cu noua organigramă la aprobare. În noiembrie 2011, toţi oamenii guvernului, subordonaţii ministerelor, nu şi angajaţi ai autorităţilor locale, erau aproape 53.000. O arată cifrele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (ANFP), care consemnează 52.978 de funcţii publice ocupate la acel moment din 58.684 de posturi în organigramă. În hotărârea de guvern din 4 decembrie, prin care se aprobă Planul de ocupare a fiuncţiilor publice în administraţia centrală pentru 2012, numărul de posturi ocupate la acest nivel creşte la 65.823, iar maximul funcţiilor publice la care se poate ajunge urcă la 71.920. Un plus de 13.236 de funcţii publice, din care 1447 posturi de conducere. Integral in  Gandul.

Judecător CSM: Premierul să NU dea indicaţii cine sa fie ales în conducerea Consiliului. Judecătorul CSM Cristi Dănileţ a declarat, într-o postare pe pagina personală de Facebook, că primul ministru Victor Ponta nu ar trebui să dea indicaţii pentru alegerea conducerii Consiliului Suprem al Magistraturii, potrivit Realitatea.net. “Inteleg ca premierul e interesat de alegerile pentru conducerea C.S.M si da indicatii cine sa fie ales si cine nu pe data de 4 lanuarie. Ar fi bine pt dialogul inter-institutional pe care ni-l dorim sa accepte ca C.S.M e o institutie independenta, ca alegerile pt noua conducere e o chestiune strict interna si ca nu e admisibil ca vreun politician, cu atât mai mult unul cu functie de conducere importanta in stat, sa dea sugestii sau ordine in aceasta privinta”. Premierul Victor Ponta a declarat, joi, la un post de televiziune, ca ar fi bine sa se termine cu rocadele gen Kovesi-Morar, la conducerea Parchetului General si DNA, sau Ghica-Haineala, in fruntea CSM. Afirmatia a fost facuta in contextul in care in presa au aparut speculatii pe tema faptului ca la alegerile pentru conducerea CSM care vor avea loc pe 4 ianuarie judecatoarea Alina Ghica si procurorul Oana Schmidt-Haineala ar intentiona sa inverseze posturile pe care le ocupa in prezent, respectiv de presedinte si vicepresedinte al CSM. Integral in Romania Libera

Guvernul Ponta a anulat ajutoare sociale destinate salariaţilor Oltchim. Executivul a anulat hotărârea în baza căreia o parte dintre angajaţii Oltchim ar fi trebuit să primească în luna decembrie ajutoare sociale, argumentând că aceştia au încasat salariile restante, iar acordarea ajutoarelor ar genera discriminare între beneficiari şi angajaţii care ar primi doar salariul. Acordarea de ajutoare a fost decisă în contextul în care combinatul Oltchim îşi încetase producţia din cauza unor datorii de peste 500 milioane euro, iar angajaţii nu mai primeau salariile de mai multe luni. În luna octombrie, Guvernul a hotărât ca pentru 522 de angajaţi Oltchim, din totalul celor 3.353 salariaţi, al căror venit mediu lunar pe membru de familie este mai mic decât 786 lei şi care nu deţin în proprietate alte locuinţe în afara celei de domiciliu, terenuri cu potenţial productiv sau utilaje agricole ori de prelucrare a lemnului să fie acordate ajutoare sociale de urgenţă în sumă de câte 1.400 lei, în două tranşe, în lunile octombrie şi noiembrie, informează mediafax.ro La trei săptămâni după această decizie, Executivul a emis o nouă hotărâre care stabilea că ajutoarele vor fi acordate într-o singură tranşă, în luna decembrie, Guvernul motivând că nu a fost “suficient timp” pentru realizarea tuturor procedurilor administrative care să permită deja plata primei tranşe. Tot atunci, Guvernul anunţa că va notifica oficial Comisia Europeană pentru acordarea la Oltchim a unui ajutor de urgenţă de 20 milioane euro. Integral in Capital

Ministrul Radu Stroe, despre acordul de coabitare dintre preşedinte şi premier: “Mai sunt şi greşeli pe lumea asta, dar au un scop nobil”. Ministrul de Interne, Radu Stroe, a vorbit vineri seară, la Antena 3, despre pactul de coabitare dintre preşedintele Traian Băsescu şi premierul Victor Ponta, caracterizând semnarea acordului drept “o greşeală cu un scop nobil”. Vorbind despre acordul de coabitare semnat de Traian Băsescu şi de Victor Ponta, ministrul de Interne a afirmat că, deşi “nu s-a simţit confortabil”, “nu avem toate elementele pentru a face o pronunţare sentenţioasă”. La insistenţele jurnalistului, Stroe a recunoscut că “mai sunt şi greşeli pe lumea asta, dar au un scop nobil”. Întrebat dacă faptul că preşedintele l-a numit pe Victor Ponta în funcţia de premier înseamnă “o lipsă de reacţie din partea lui Traian Băsescu”, Stroe a declarat că “la un asemenea vot, Traian Băsescu cred că nu avea altă soluţie. Însă dacă va mai avea reacţie sau nu, după cum ştiu eu, sigur că va mai avea reacţie”.  “Nu ar fi el, dacă nu ar fi aşa”, a continuat ministrul de Interne.De asemenea, Radu Stroe a discutat şi despre coabitarea dintre Partidul Social Democrat şi Partidul Naţional Liberal, arătând că este o “relaţie de prietenie foarte serioasă, pe baze de principii extrem de importante care au stat la baza construirii USL. Această construcţie – niciodată nu poţi fi sigur ce se întâmplă în viaţă la un moment dat – nu are niciun motiv să deraieze”. Integral in Adevarul

Va urez o zi buna!

Daca ar fi un articol academic si nu unul generalist, l-as fi putut intitula “de la Zollverein la Wirtschaftswunder”. Nu este, dar totusi voi explica semnificatiile pentru a intelege drumul parcurs de Germania spre hegemonia actuala. Sunt germanofon, si un moderat gemanofil, am o admiratie fara rezerve fata de cultura emblematica, fata de geniul si harnicia acestui popor – nu uit si nu voi uita niciodata ca cele doua mari catastrofe ale secolului 20 au fost declansate si sustinute de Germania imperiala si Germania nazista.

Istoria Germaniei este una care a fost in mare parte dictata de dusmanii ei si mult mai putin de aliatii si prietenii pe care i-a avut. Strivita intre doua mari puteri Europene, Rusia si Franta la est si la vest si alte doua Marea Britanie in nord si Imperiul Austro-Ungar la sud, istoria Germaniei nu putea fi diferita cu mult decat a fost. Singura posibilitate de supravietuire a fost nationalismul dus la extreme, care pana la urma a devenit motorul unificator  si dezbinator al entitatii politice numite atunci Germania Imperiala si astazi Germania Federala.

Daca as povesti cititorului contemporan ca la mijlocul secolului al XIX-lea “marfa nemteasca” era considerata ca cea mai proasta si mai ieftina din Europa m-ar crede cu greu, dar asta este purul adevar. Germania si-a inceput industrializarea exact cum a facut-o Japonia in anii ’30 ai secolului XX, Coreea si Taiwan in anii ‘50-60 ai aceluiasi secol si cum a facut-o si China la sfarsitul secolului XX. Toti acestia au inceput prin C&D (copy and development), trecand treptat la R&D (research & development) .

De la Napoleon la Zollverein

Primul dusman al Germaniei,  care a ajutat-o enorm a fost Napoleon Bonaparte – ciudat, dar adevarat.  Napoleon Bonaparte a fost factorul care a terminat feudalismul german si a declansat inceputurile capitalismului si revolutiei industriale in statele germane inainte de unificare. Razboaiele napoleonene au slabit puterea vechii oranduiri feudale (junkers), au fortat reforme institutionale care au abolit vechile legi feudale si au slabit restrictiile comerciale impuse de breslele mestesugaresti care impuneau monopoluri si limitau comertul liber.

Dupa Waterloo si restauratia Burbonilor in Franta, statele germane au fost de facto piete de desfacere a marfurilor engleze, franceze si austriece. Hegemonia comerciala a fost detinuta de Imperiul Habsburgic Austriac, in mare parte si cea politica. Mecanizarea agriculturii si introducerea unor culturi eficiente elibereaza o parte din populatia rurala spre marile orase, care devin incet centre industriale.  Prima industrie majora care se dezvolta pe teritoriul Germaniei este industria de prelucrare, in special cea textila. Pentru a desface eficient noile marfuri produse pe teritoriul viitoarei Germanii a fost nevoie de abolirea taxelor vamale intre statele care alcatuiau Germania secolului al XIX-lea. Inainte  de unificarea din 1871, a fost nevoie de un “tratat vamal”, deci exact acest Zollverein, pe care il pomenim de la inceputul articolului.  Tratatul vamal instituit de Prusia si Saxonia in 1815 s-a extins pana la data unificarii din 1871 si aderarea (fortata) a Alsaciei si a Lorenei castigate de Prusia dupa razboiul Franco-Prusac si a condus inevitabil la unificarea politica din 1871. Interesant de mentionat ca aceasta unire politica s-a teminat 17 ani mai tarziu, in 1888, cu aderarea ultimelor doua orase-stat Hamburg and Bremen.

Coalitia “Roggen und Eisen” (secara si fier)

Dupa unificarea si creerea a ceea ce istoricii numesc “Bismarck Reich” incepe o masiva industrializare a Germaniei. Majoritatea primelor investitii sunt in infrastructura – cai ferate si drumuri, care vor unii majoritatea oraselor noului stat. Bismark forteaza o coalitie intre mariile domenii agricole din estul Germaniei  cu noua industrie grea care s-a dezvoltat in Vestul Germaniei. Vechile centre universitare germane se axeaza pe instruirea noilor ingineri necesari industriei si a cadrelor auxiliare necesare dezvoltarii noului stat. La sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX,  apar noi colosi industriali, care vor fi baza economiei Germane moderne. Ceea ce a reusit industria britanica sa devina intr-o perioada de un secol si jumatate, cea germana a reusit  in mai putin de jumatate de secol. Nationalismul german  necesar unificarii se dezvolta intr-un nationalism extremist, care pana la urma va conduce ca ideologie preponderenta pana la jumatatea secolului al XX-lea. De la inceputurile secolului al XX-lea, industria germana pregateste Imperiul German pentru razboiul iminent care va izbucni in 1914. Povestea acestui razboi, ca majoritatea conflictelor violente din istoria omenirii, a fost de natura economica si s-a purtat intre puteri coloniale si puteri care au dorit sa ajunga puteri coloniale. Problema centrala au fost sursele ieftine de materii prime si piete de desfacere. Rezultatul a fost dezastruos pentru Germania, asa cum il cunoastem din istorie.

Republica de la Weimar si al III-lea Reich German.

Daca este un lucru pe care omenirea ar trebui sa-l invete este felul in care tratezi un dusman invins. Republica de la Weimar este motivul principal al celui de al II-lea Razboi Mondial, motivul secundar este bineinteles criza adanca in care a plonjat Germania incepand cu anul 1929. Despagubirile de razboi impuse Germaniei, impreuna cu  saracia profunda a majoritatii populatiei, inclusiv pauperizarea accentuata a clasei mijlocii au propulsat doua ideologii extremiste la fel de nocive – comunismul si nazismul.

In confruntarea dintre ele, in Germania a castigat nazismul.  Nu ma voi concentra de loc pe aspectele politice ale Germaniei Naziste, le urasc atat de profund ca nici nu-mi vine sa scriu despre aceasta sumbra perioada a istoriei pe care o desfasor in ochii vostri. Voi scrie insa despre economia din aceasta perioada, in special despre anii ’30. Contrar opiniei ca Hitler a scos Germania din criza, pot afirma ca nici pe departe.

Hitler insa a avut un mare noroc, asa cum au majoritatea dictatorilor la inceputul carierelor lor – si-a gasit un exceptional Ministru de Finante, de loc nazist, care a avut insa o viziune destul de precisa cum poate fi scoasa Germania din criza, numele lui a fost Hjalmar Schacht (1877 –1970). Respectivul Schacht ii ura pe nazisti din tot sufletul, a fost insa un bun german.

Schacht fost un exceptional economist german, bancher serios, politician liberal si co-fondator al Partidului Democrat German (Deutsche Demokratische Partei, DDP), partid care a pactizat cu nazistii si a fost dizolvat prin 1934-35. Schacht a fost Ministrul de Finante al Germaniei pana in 1937, cand a demisionat din cauza politicii rasiale a lui Hitler si acolitii lui si fost schimbat de Goering.

Desi economist liberal, Schacht a inteles ca un stat cu o economie furibunda ca Germania la inceputul anilor ’30 are nevoie de o sustinere serioasa si a adoptat o economie de tip Keynesian. De fapt si urmasii lui – Goering, Walther Funk si Albert Speer au fost toti keynesieni care au implementat asa numitul keynesianism militar. Care, veti fi surprinsi – nu a decededat si este implementat pana in zilele noastre in unele state, intre ele si prospere.

Truman, Marshall, Stalin si Wirtschaftswunder

Multi “dusmani”  au ajutat Germania sa devina ceea ce este astazi. In primul rand Truman, care a inteles toate lectiile invatate la Weimar. Bineinteles a fost de mare ajutor tovarasul Stalin care a pus mana pe jumatate din Germania democratizand-o in stil bolsevic. Marshall a inteles ca cei 1,5 miliarde de USD la valoarea anilor ’50 sunt o investitie mult mai buna decat un noi razboi in Europa. Exact ceea ce trebuia pentru a pune pe picioare si in miscare o tara in ruine, creand in 10 ani un miracol economic – Wirtschaftswunder.

Povestea fratelui sarac

Germania este fara indoiala o tara democratica, cu institutii extrem de eficiente, care monitorizeaza si regleaza relatiile institutiilor statului German. Cercetatorul sau jurnalistul interesat poate primi aproape orice informatie, de la doarele STASI  si pana la declaratiile de avere (exacte si concrete) ale demnitarilor germani. Un singur lucru este mai putin accesibil – povestea unificarii (reunificarii) Germaniei, inceputa la 28 noiembrie 1989 si terminata la 3 octombrie 1990.  Multe pete albe pe istoria evenimentelor petrecute cu o viteza uluitoare, care au culminat cu reunificarea, care s-a petrecut, desi majoritatea protagonistilor (parti interesate) din afara Germaniei au fost impotriva ei.

In primul rand cateva cuvinte despre Germania de Est, a carei poveste este de multe ori prezentata inexact de cei interesati sa arate o realitate jalnica si o dizidenta majora in randurilor germanilor din est extrem de dornici sa se uneasca cu fratii din vest. Lucrurile au stat altfel decat cele prezentate si datele existente arata o realitate foarte diferita de cea devenita “adevar” incontestabil. Germania Comunista (DDR – RDG) a cunoscut politic doua perioade reprezentate de doi conducatori comunisti, ambii considerati “hardliners” – Walter Ulbricht (25 iulie 1950 – 3 mai 1971) si mostenitorul lui politic Erich Honecker (3 mai 1971 – 18 octombrie 1989). Istoric, social si economic sub conducerea acestor comunisti, ambii stalinisti , au existat 4 perioade. In prima perioada (1956-1963), Walter Ulbricht forteaza o colectivizare totala si o nationalizare absoluta a tuturor mijloacelor de productie, cu o crunta represiune a tuturor celor care s-au impotrivit, de multe ori mai crunta decat cea pe care a cunoscut Romania lui Dej si o a doua perioada intre (1963 –1970) de liberalizare si deschidere spre Vest si o mai buna colaborare cu statele comuniste “fratesti”. Acest program politic, numit si “Doctrina Ulbricht,” il va derankja cumplit pe Leonid Brejnev, care il va sili pe Walter Ulbricht sa demisioneze in favoarea lui Honecker.

Desi complet supus  Uniunii Sovietice si dedicat economiei socialiste, Erich Honecker continua politica de degajare (détente) in relatiile cu Vestul si in special cu RFG, unde isi va gasi parteneri in cancelarii socialisti Willi Brandt si Helmut Schmidt, care la randul lor urmareau o apropiere prin asa numita doctrina de Ostpolitik. Cu ocazia Congresului PCG din 1981, sunt luate decizii economice de o importanta majora pentru Germania Comunista si intreg blocul comunist. In anul 1985 Germania Comunista avea deja 176 800 de antreprenori privati, majoritatea artistilor, scriitorilor si a liber profesionistilor care doreau munceau cu contracte individuale cu statul sau cu alti privati si cel mai important –  intre 2,8 – 4,5%  din PIB-ul statului provenea din intreprinderi private. Din anul 1983 agricultorii care doreau puteau sa cumpere sau sa ia in arenda pana la 5 ha si sa-i cultive pentru ei.

Pentru a incheia acest mic capitol,  mentionez ca situatia Germaniei Comuniste era departe de a fi reala si majoritatea locuitorilor Germaniei de Est nici macar nu visau la o unificare sau o tranzitie spre “capitalism” – din simplul motiv ca ei deja aveau un capitalism. Din nefericire pentru ei, tarele “societatii comuniste multilateral dezvoltate” ii afectau si pe ei, asa cum INCA ne afecteaza pe noi astazi.

Afacerile necesitau “relatii speciale” cu birocratii comunisti (beziehungen) care de obicei implicau spaga la diferite nivele , mai putin la nivel local (trinkgeld) si mult mai substantial la nivel central (schmiergeld). Ei au iesit din asta, cel putin majoritatea lor, noi inca nu.

Reunificarea

Asa cum am spus mai sus, la inceputul discutiilor toata lumea a fost impotriva. Cei mai energici au fost Margaret Thatcher si François Mitterrand, dar si alti parteneri europeni s-au impotrivit activ si cu multa insistenta, ma refer la premierul italian Giulio Andreotti si in special la fostul premier olandez Ruud Lubbers. Pana la urma lucrurile s-au aranjat, probabil folosind metoda est-germana de “schmiergeld”. Rusia lui Gorbaciov  a primit 56 de miliarde de DM, SUA probabil nimic, nu se stie insa  ce a primit Bush Sr. (au existat unele discutii in acest sens) si o echipa formata din Condoleezza Rice (atunci consiliera de securitate a lui Bush Sr.) si Robert Zoellick (astazi Presedintele Bancii Mondiate, atunci consilierul lui James Baker, ministrul de externe american) au reusit sa formuleze un compromis prin care Germania renunta la pretentii teritoriale in est si recunostea granita Oder-Neisse intre ea si Polonia si semna o declaratie prin care nu va dezvolta niciodata, sub nici un fel de circumstante, arme de distrugere in masa.

Important de mentionat ca François Mitterrand, ca “mare vizionar,” a incercat sa aduca Franta la un nivel superior de competitivitate in fata Germaniei, fortand creerea monedei unice europene si abolirea Marcii Germane, ce idiot! Rezultatele le vedem astazi. In bibliografie aveti trei articole esentiale pentru a intelege cinismul politicilor la nivel inalt.  Mare noroc au avut germanii ca au avut un cancelar de statura lui Helmut Kohl.

Pantru ca noi romanii sa ne simtim bine, intr-o discutie dintre Thatcher si Mitterrand se mentiona – “Germania va redeveni puternica si va recuceri influenta in Cehoslovacia, Ungaria si Polonia; noi cu ce ramanem? Cu Romania si Bulgaria?” (Germans would reemerge, who might seek to regain former German territory lost after World War II and would likely dominate Hungary, Poland, and Czechoslovakia, leaving only Romania and Bulgaria for the rest of us) Negru pe alb prieteni!

Criza economica, Germania Magna si Grupul de la Frankfurt

Pentru multi, criza economica este un dezastru, pentru putini o oportunitate. Nu pot afirma ca Germania a fost fericita de aceasta criza, in nici un caz! Totusi este clar ca pe termen mediu Germania a stiut cum sa capitalizeze politic. Ne aflam noi spre o Germanie Magna (denumirea apartine lui Iulius Cezar), personal cred ca am ajuns acolo fara sa simtim. Ultimele degradari financiare ale S&P, care au inclus Franta, au anuntat de facto existenta acestei Germania Magna. Nimeni in Europa nu mai poate functiona fara un grad mai mic sau mai mare de atentie a Berlinului. Daca este bine sau rau, timpul ne va dumiri.

Europa a intrat in perioada transcedentala a existentei ei. “Omul Providential” s-a transfoarmat intr-un grup numit Grupul din  Frankfurt. Grupul de la Frankfurt este, într-adevăr, rezultanta unei fuzionări între ierarhia UE şi puterea financiară germană: un fel de Bruxelles pe malul Rinului. Aceasta nu ar fi fost posibilă în vremea dinaintea crizei, când existau scrupule referitoare la supremaţia germană. Acum germanii nu mai sunt concilianţi. “Problema acceptării unui model german a fost rezolvată de către pieţe”, a declarat recent un purtător de cuvânt al guvernului german. “Nu mai discutăm acum cu adevărat decât despre detalii şi despre amploarea măsurilor, nu despre natura lor”. Acest nou ton pugilistic este resimţit peste tot. Reprezentanţi ai UE sub acoperirea anonimatului sunt citaţi ca spunând lucruri de genul: “Da, treziţi-vă şi mirosiţi cafeaua. La asta v-aţi angajat cu toţii”.

Planul de salvare al monedei euro, cu presupusul său trilion de euro de putere de foc, are numai 15 angajaţi. Ar putea fi posibil ca, la ora actuală, câteva persoane cu idei asemănătoare, reunite în culisele Operei din Frankfurt, să exercite o putere imensă asupra unui continent format din state-naţiune. Şi toate acestea în numele unităţii europene. Democraţia este privită cu precauţie – sau chiar cu aversiune – de către Grupul din Frankfurt, la fel ca şi pieţele. Traim drumul spre o noua forma a democratiei  sau poate aceasta transcendenta ne va conduce spre mana forte a unui dictator?

O anexa la articol in care voi discuta despre relatiile Germano-Romane. Sper ca si acolo voi reusi sa va aduc unele lucruri interesante.

Bibliografie:

An Inside Look at the Reunification Negotiationss
Berlin Wall
Margaret Thatcher was ‘horrified’ by the prospect of a reunited Germany
Was Margaret Thatcher right to fear a united Germany?
Europe’s hit squad

Redactat de @Cetatean

Cititorii acestui blog, care cunosc serialul Constitutia poporului « suveran » si Republica Judecatorilor, isi amintesc, probabil, episoadele consacrate celei care la acea data era judecator la ICCJ, recte Mona Pivniceru. In serial o descriam astfel :

« S-o spunem pe sleau, intr-un limbaj mai putin juridic: Mona Pivniceru il facea pe Radu Moraru din vorbe si la fel vrea sa ne faca si pe noi cind ne povesteste brasoave despre independenta magistratilor. E abila, vicleana, stie sa goleasca de sens cuvintele atunci cind pretinde ca le interpreteaza, rasuceste sensul comun al termenilor pina ce acestia devin paradoxali si, in final, ajunge sa justifice ceea ce nu are justificare. Mona face scamatorie ieftina cu conceptele, interpreteaza legea in sensul neaplicarii ei, scuipa pe Constitutie in numele apararii independentei magistratilor si, culmea tupeului, pretinde ca respecta Constitutia chiar atunci cind o siluieste » (Episodul VIII).

« Sandeii din vechiul CSM au vazut foarte bine potentialul ei combativ si capacitatea de a justifica nejustificabilul » (Episodul IX).

Descrierile facute atunci isi pastreaza si azi pe deplin forta si valabilitatea, iar ultima « capodopera » a celei care a ajuns pana la urma ministru numit politic in Guvernul USL confirma cu varf si indesat cele scrise de mine in episoadele din octombrie 2011.

Ieri doamna Mona Pivniceru, cea care pentru un statut vremelnic de ministru politic intr-un guvern de penali si puscariabili a renuntat prin demisie la tot ceea isi putea dori un judecator de cariera (postura de membru CSM si de judecator la ICCJ), a scuipat cu sete in obrazul CSM-ului si al celor de pana mai ieri colegi, a Constitutiei Romaniei, a Comisiei Europene, care ii ceruse o procedura transparenta de selectie a candidatilor la sefia PG si DNA si, nu in ultimul rand, a opiniei publice.

Cu viclenia-i caracteristica si cu tupeul grajdanului care isi urmeaza cu obstinatie misiunea fara a-i pasa de lege, de morala, de deontologie si de bun simt, ministrul Mona Pivniceru a livrat opiniei publice o « analiza comparata» de 40 de pagini, despre care pot afirma in mod deschis ca intrece in softisticarii juridice ieftine pana si cele mai savante argumente ale Lidiei Barbulescu si ale Rodicai Stanoiu. Aceasta pseudo-analiza de 40 de pagini  poate fi citita aici.

In loc sa bata in retragere si sa incerce sa gaseasca o solutie conforma cerintelor Comisiei Europene, care ii ceruse o procedura transparenta de selectie a procurorilor care ii vor fi propusi Presedintelui Traian Basescu pentru a fi numiti la Parchetul General si la DNA, Ministrul politic Mona Pivniceru s-a incapatanat si a furnizat presei un document de 40 de pagini, care necesita cel putin 140 de pagini pentru a fi demontat bucata cu bucata si pentru a fi exhibate sutele de sofisme subtile, paralogisme ieftine, solticarii de duzina, potlogarii de pungas, manareli de ciorditor si abureli logico-juridice de puscariabil.

Nu voi face acest lucru, intrucat spatiul nu imi permite. Recomand celor care au rabdare citirea celor 40 de pagini in care Mona Pivniceru face o « analiza comparata » intre procedura selectiei efectuata la Ministerul Justitiei si procedura interviului efectuat in fata sectiei de procurori a CSM. Ce voi face insa, va fi sa scot in evidenta cateva elemente-cheie, care trebuie avute in minte de opinia publica cand discutam despre cei doi procurori propusi de Mona Pivniceru (Ioan Ieremie si Claudiu Nitu) pentru a ocupa varful Procuraturii si pentru a lupta cu coruptia din Romania (si in special din clasa politica).

Consideratie preliminara nr.1: Mona Pivniceru despre procedura si despre cerintele Comisiei Europene : « S-a convenit cu cei de la Bruxelles o procedură în care şi la MJ să existe o comisie şi astfel propunerile mele nu au fost în totalitate ale mele. Ministrul Justiției nu se află într-un spațiu vid. Dacă aș fi trăit într-un spațiu vid aș fi aplicat legea după buna mea credință și priceperea mea profesională. Statul român se află într-un proces de monitorizare, CE este aceea care analizează modalitățile în care se aplică legea în special în această materie atunci când la nivel politic se va stabili că procedura nu a dat rezultate. Și în opinia mea nici nu ar fi putut să dea rezultate din moment ce s-au înscris foarte puțini din sistem în primul periplu și după ce s-a întâmplat la CSM probabil că nu se vor mai înscrie nici pe atâți, deci ceea ce înseamnă că această procedură deresponsabilizează ministrul pentru că nu-i mai aparține lui decizia și răspunderea în aceste numiri » (exclusivnews, 21 decembrie 2012).

Consideratie preliminara nr. 2 : « Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată » (Art. 54, alin. 1) legea 303/2004 actualizata).

Asadar : legea spune ca propunerile ii apartin in mod direct, exclusiv si pe deplin Ministrului Justitiei. Mona Pivniceru, fost judecator ICCJ si fost membru CSM, care ar trebui sa cunoasca legea si in somn, afirma cu subiect si predicat ca nu are nici o responsabilitate in propunerile de procurori care vor fi facute Presedintelui Romaniei si ca ele nu-i apartin [in totalitate].

Cu privire la « analiza comparata » de 40 de pagini livrata presei ieri de Ministrul Mona Pivniceru, urmatoarele elemente-cheie trebuie avute in vedere:

    1. Mona Pivniceru a initiat procedura de selectie a candidatilor la data de 17 septembrie 2012. La data de 2 octombrie 2012, secretarul general al CE i-a scris : « Pentru a evita orice neînţelegere, cu permisiunea dvs. voi reitera recomandările Comisiei. În opinia Comisiei, procedurile de selectare trebuie să fie credibile şi pe deplin transparente pentru a determina cei mai bun candidaţi posibili să-şi depună candidatura. Aceasta înseamnă că procesul de selecţie trebuie să fie pe deplin transparent şi public. Acesta include interviuri, stabilirea unor criterii precise în solicitarea de candidaturi, implicarea conducerii actuale a Ministerului Public şi DNA în alegerea Comitetului de Selecţie şi alocarea unei perioade rezonabile de timp în vederea acestei proceduri. De asemenea, Comisia a mai sugerat oficializarea acestei proceduri prin emiterea unui ordin ministerial ».

Descrierea cerintelor impuse de ministrul politic Mona Pivniceru procurorilor care doreau sa isi depuna candidatura poate fi gasita aici  Un rezumat al pozitiei CSM cu privire la aceasta procedura poate fi gasita aici

Voi cita cele mai reprezentative critici ale CSM la adresa Ministrului Justitiei. Le gasesc pe deplin intemeiate :

• “Totodata, desi la pct. 3 al sectiunii „Desfasurarea interviului” se prevede ca ministrul justitiei este sprijinit de un procuror de la Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, un procuror de la Directia Nationala Anticoruptie, un procuror specialist in management si organizare institutionala si un psiholog, ceea ce echivaleaza cu existenta unei adevarate comisii de examinare, nu exista niciun fel de prevederi cu privire la modalitatea de desemnare a acestor persoane.”
• “Mai mult, desi procedura de selectie se desfasoara in fata comisiei astfel constituite, decizia asupra formularii propunerii motivate de numire pentru fiecare dintre functiile de conducere este lasata la latitudinea unui singur membru al comisiei, respectiv ministrul justitiei, celelalte persoane avand doar un rol consultativ.”
• “De asemenea, desi s-a intocmit un document numit <<Standarde de evaluare a interviului>>, se observa ca acesta nu contine modalitatea de notare, respectiv alocarea punctajului pe criteriile (standardele) enumerate. De altfel, din nici unul dintre documentele date publicitatii nu rezulta modalitatea in care se va face aprecierea interviului (note, calificative etc.) si, in consecinta, nu exista nici un fel de previzibilitate cu privire la felul in care se va face departajarea candidatilor si la modul in care se va putea aprecia ca un candidat indeplineste standardele de evaluare a interviului, in lipsa unui punctaj minim. Motivarea propunerii nu poate tine loc de notare.”
• “In vederea asigurarii unui caracter cat mai obiectiv si mai transparent al procedurii de selectie pentru functiile de procuror general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si, respectiv, procuror sef al Directiei Nationale Anticoruptie, in acord cu pozitia constanta a Consiliului Superior al Magistraturii, solutia legislativa care se impune este aceea a adoptarii unei proceduri de selectie similare cu cea prevazuta pentru presedintele, vicepresedintele si presedintii de sectii ai Inaltei Curti de Casatie si Justitie, reglementata de art. 53 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, respectiv propunerile pentru functiile de conducere anterior mentionate din cadrul Ministerului Public sa fie formulate de catre Consiliul Superior al Magistraturii, in urma analizei in cadrul Sectiei pentru procurori.”

Concluzie: procedura de selectie pusa la punct de Mona Piviceru a fost in intregime o mascarada, lucru observat si de CE si de CSM, si de procurorii din sistem care au declarat ca nu se vor inscrie la concurs. Oricat de bine ar incerca ministrul numit politic Mona Pivniceru sa „ambaleze” mediatic si juridic aceasta procedura, ea nu garanteaza faptul ca cei doi candidati propusi au fost intr-adevar cei mai buni. Acest lucru pur si simplu nu poate fi verificat   faptic din motivele enumerate mai jos.

2. Interviul sustinut in fata Ministrului Justitiei si a comisiei ad-hoc creata de acesta nu a fost public, nu a fost difuzat in reluare pe nici un site, nu a fost adus la cunostinta opiniei publice nici macar sub forma de stenograma oficiala. Exista un singur document postat pe site-ul MJ, insa care nu are nici antetul Ministerului, nici ştampila, nici semnatura Ministrului Mona Pivniceru. Acest document este „procesul verbal” al „comisiei” care a asistat-o pe Mona Pivniceru, semnat de cei 4 membri participanti (3 procurori si un psiholog). Documentul poate fi consultat aici.

Or, in lipsa oricaror elemente de identificare oficiala (antet, ştampila, semnatura Ministru) de pe acest „proces-verbal”, in lipsa oricarei inregistrari a intregii proceduri de interviu sustinut de candidati la Ministerul Justitiei, in lipsa oricaror stenograme oficiale, nimic din ce scrie in acel proces-verbal si nimic din ce scrie in raportul de 40 de pagini livrat ieri presei de Mina Pivniceru spre comparatie nu poate fi considerat ca fiind verificabil si adevarat.

Concluzie: este extrem de plauzibil ca interviul candidatilor in fata Ministrului Justitiei si a comisiei aleasa pe criterii netransparente sa nu fi avut loc in realitate sau sa fi fost de doar 5 minute sau sa se fi desfasurat sub forma unei partide de poker sau a unei batai cu perne ori cu tomate. Nu exista nici un act oficial sau o inregistrare oficiala prin care cele scrise in procesul verbal al „comisiei” alcatuita de Mona Pivniceru sa poata fi verificate.

3. Interviul sustinut de candidatii la functia de procuror sef al PG si DNA in fata sectiei de procurori a CSM a fost difuzat live, pe site-ul CSM.

Concluzie: tot ce este consemnat in avizul negativ al sectiei de procurori a CSM poate fi verificat sub aspectul veridicitatii.

4. „Analiza comparata” de 40 de pagini efectuata de Ministrul Mona Pivniceru si pusa la dispozitia presei nu este nici aceasta semnata. Fiind postata pe site-ul MJ, banuim ca apartine de facto Ministrului Justitiei insa la nivel oficial, nici un element de identificare (antet, ştampila, semnatura) nu poate dovedi ca este scrisa de jure de insasi Mona Pivniceru.

Concluzie: Mona Pivniceru critica CSM si se lauda singura fara a avea curajul sa isi asume acest lucru la nivel oficial. Intreaga procedura (de la alcatuirea „comisiei”, a „criteriilor”, a „standardelor de interviu” si pana la aceasta „analiza comparata” de 40 de pagini) se remarca prin lipsa oricarei semnaturi oficiale a Ministrul Mona Pivniceru. Se teme cumva ministrul de un proces pe calea conteciosului administrativ?

5. Din punct de vedere constitutional si legal, Ministrul Justitiei nu are atributii in a analiza avizul pe care CSM il elibereaza dupa audierea in sectia de procurori a candidatilor la functiile de Procuror Sef al PG si al DNA.

Concluzie: valoarea juridica a acestei « analize comparate »  de 40 de pagini este nula.

6. Din punct de vedere stiintific, Ministrul Justitiei (care este numit politic si investit de catre Parlament odata cu intregul Guvern) nu are competenta de a analiza avizul emis de CSM (sectia de procurori), care este garantul constitutional al independentei Justitiei. La ora livrarii catre opinia publica a acestei analize comparate, prezumate a apartine Mona Pivniceru, aceasta era doar un ministru numit politic, nemaiavand functia de judecator. Prin Decretul nr. 562 din 23 august 2012, emis de Presedintele intermar al Romaniei, Crin Antonescu, Mona Pivniceru a fost eliberata din functia de judecator.

Prin urmare, prezumtia de independenta si de impartialitate in emiterea unor judecati si opinii cu privire la functionarea Justitiei nu i se mai aplica doamnei Mona Pivniceru, fosta judecatoare si devenita actualmente ministru numit politic. Dimpotriva, i se aplica prezumtia de partizanat politic, precum si prezumtia de actiune concertata cu Primul Ministru Victor Ponta precum si cu conducerea USL in vederea implementarii agajamentelor politice ale USL in ceea ce priveste Justitia.

Concluzie: « analiza comparativa » de 40 de pagini emisa de Mona Pivniceru/Ministerul Justitiei are o valoare stiintifica nula, fiind in intregime un document politic camuflat intr-un limbaj juridic.

7. La nivelul continutului documentului de 40 de pagini, acesta sufera de urmatoarele vicii :

i) este redactat pornind de la premisa ca doar procedura interviului in fata Ministrului Justitiei si a « comisiei » selectata netransparent de acesta reprezinta un standard pe care sectia de procurori a CSM trebuia sa il urmeze. In tot documentul exista nenumarate dovezi ale credintei Ministrului ca Sectia de procurori a CSM a dat dovada de incompetenta crasa si nu a stiut sa vada minunatele « calitati profesionale si manageriale » ale celor doi procurori care au primit aviz negativ.

Citez : « In general, intrebarile au fost adresate de Ministrul Justitiei, iar interviurile s-au desfasurat intr-o atmosfera distinsa si colegiala, de natura sa inlesneasca o comunicare eficienta intre intervievat si invervievator. Spre deosebire de interviurile in fata sectiei de procurori, interviurile in fata ministrului justitiei nu au avut caracterul unei examinari didactice, ci au fost centrate pe aspectele strategice ale Ministerului Public si DNA, pe viziunea de ansamblu a celor doi candidati asupra institutiilor in discutie ». Sau : « In cadrul celor doua interviuri din Sectia de procurori a CSM, unii dintre membri au actionat in mod neprofesionist si au avut, contrar tehnicii de interviu, accente pronuntate de rigiditate si autoritarism ». Sau : « Unii dintre intervievatori au folosit in cadrul intreviului un ton inchizitorial ».

Reamintesc : interviul in fata Ministrului Justitiei nu a fost public ; interviul in fata CSM a fost difuzat live. Ministrul Justitiei poate spune absolut orice baliverne despre cat de « relaxant » (?!) si « colegial » (?!) a fost interviul sustinut de Ioan Ieremie si Claudiu Nitu. Spre comparatie, prestatia celor doi candidati in fata sectiei de procurori a CSM a fost transmisa in direct.

Concluzie : comparatia dintre cele doua proceduri este nula si credibilitatea Ministrului este zero atata timp cat nu stim ce s-a intimplat cu adevarat la interviul de la Ministerul Justitiei si cata vreme opinia publica a putut urmari in direct pe cei doi candidati evoluand in fata CSM.

ii) este redactat pornind de la premisa ca numai Ministrul Justitiei si comisia sa au stiut sa vada « calitatile manageriale » ale celor doi candidati (Nitu si Ieremie) si ca acolo unde acestia au dat dovada de incompetenta crasa (confundand institutii europene (Ieremie), eschivandu-se pe fata de un raspuns cu DA sau NU (Nitu), aratand ca nu au facut nici macar un singur rechizitoriu intr-un an (Ieremie) sau ca nu au nici o masura concreta de propus pentru remedierea unor deficiente in functionarea PG si DNA, aceste aspecte nu sunt importante.

Citez : « Poate cel mai putin pertinent aspect invocat pentru acordarea avizului negativ este acela ca domnul procuror Ioan Ieremie nu s-a evidentiat prin intocmirea unui numar corespunzator de rechizitorii […] In acelasi context, precizam ca raportarea exclusiva la rezultate…. Obtinute in ultima perioada constituie o eroare clasica pe care o savarsesc unii evaluatori in cadrul procesului de evaluare a performantelor resurselor umane ». Sau : « In opinia noastra, este fundamental gresita abordarea careia un bun manager, trebuie in mod obligatoriu, sa fi solutionat cauze mediatizate, fiind suficiente o buna pregatire profesionala, o activitate profesionala corecta (…), integritate si buna calitati manageriale, o viziune clara si completa asupra sistemului si, mai ales, arta de a-i face pe colegi sa obtina rezultate optime » [E vorba de considerente privindu-l pe Claudiu Nitu].

Hai, pe bune?! A conduce Parchetul General si DNA-ul nu necesita decat calitati de „manager” si nicidecum de procuror independent, impartial si neclintit in fata presiunilor politice? A obtine rezultate in dosarele de mare coruptie e o „arta”?! Un bun „manager” nu trebuie sa fi avut rezultate concrete in prealabil, ci doar sa dovedeasca faptul ca are o viziune pe care un ministru politic intr-un guvern plin de cercetati penal o considera „clara si completa”?!

Concluzie: Mona Pivniceru ignora cele mai crase dovezi de incompetenta a procurorilor care vor sa conduca Parchetul General si DNA-ul, ignora tupeul lor sfruntat in fata sectiei de procurori CSM (Claudiu Nitu mai avea putin si lua la bataie cei 5 intervievatori!), ignora dovezile evidente ca acesti candidati nu rezista la stres (darmite la presiuni politice!) ignora faptul ca sunt slabi la nivel profesional si ii prezinta opiniei publice ca pe niste exceptionali „manageri” ai unei dughene de vata de zahar, in timp ce acestora le trebuie taria unor stanci de granit in fata presiunilor politice ce vor veni asupra lor!

Varfurilor Procuraturii nu le trebuie calitati „manageriale” obisnuite (ca nu joaca la Bursa sau conduc firme private), ci cunostere impecabila si devotament fata de Constitutie si legile tarii, impartialitate, probitate, capacitate de a rezista la presiuni politice, un parcus profesional fara elemente santajabile si capacitatea de a inspira colegilor inferiori ierarhic increderea ca vor fi aparati intotdeauna de uraganele politicii. Dupa ce ai vazut interviurile sustinute de procurorii Nitu si Ieremie in fata CSM, realizezi ca:

Asa ministru al Justitiei numit politic in Guvernul USL, asa procurori propusi pe criterii politice convenabile USL!

Ce ar mai fi de spus pentru a nu lungi prea mult o postare care ar merita o analiza de 40 sau de 140 de pagini:

•   Mona Pivniceru este o combinatie mai toxica decat Lidia Barbulescu si Rodica Stanoiu la un loc.
•  Mona Pivniceru minte exact ca Victor Ponta in ceea ce priveste respectarea independentei Justitiei pe care o „apara” cu gura cand era judecator ICCJ si membru CSM insa o submineaza cu fapta de cand e ministru numit politic in Guvernul USL.
• Mona Pivniceru este cel mai rafinat Grajdan pe care Sistemul il putea pune Ministru pentru a submina independenta reala a Justitiei.
•  Mona Pivniceru nu va face niciodata nimic din ce ii va cere Comisia Europeana si nu va asculta niciodata de Victor Ponta chiar daca acesta i-o va cere, ca Prim-Ministru.
•  Legaturile ei cu Sistemul trec peste capul lui Victor Ponta si merg direct la Adrian Nastase, in masina caruia s-a urcat la data de 16 august 2012. Agenda ei pentru Justitie nu tine cont de declaratiile oficiale ale lui Victor Ponta.

Scopul ei este sa distruga Justitia independenta din Romania, in dispretul Constitutiei Romaniei, Comisiei Europene si a opiniei publice.