Author: theophyle

The world’s religious make-up

Reliable data on the age and whereabouts of the religious and irreligious are hard to come by, which makes a new report on the topic from the Pew Research Centre welcome. Among its many findings is that Jews and Buddhists make the biggest religious minorities, in the sense of living in a country where another religion is dominant. Asia has by far the largest number of people who claim not to believe in any religion, something that is explained by China’s official godlessness. Despite this, though, China has the world’s seventh-largest Christian population, estimated at 68m. The report also contains data on people who call themselves religious but do not adhere to any of the Abrahamic religions, Hinduism or Buddhism. Here again Asia is dominant, largely thanks to the popularity of Shintoism in Japan. (source: The Economist)

Nu am sa intru in procente, nici macar nu am sa incerc sa prognozez daca va fi mai bine sau mai rau. Simplu – daca o sa fie mai bine va fi printr-o sansa numita popular – noroc, providenta sau simpla intamplare si daca va fi mai rau  ni se va parea inca o data ca cineva, absolut diferit de noi, ne doreste raul si urzeste conspiratii pentru a ne dauna. Atata timp cat nu vom intelege ca statul trebuie sa depinda de cetatean si nu invers, nimic nu se poate schimba in viitorul societatii romanesti si vom talazui in oceanul furios al  prezentului fara a  ajunge nicaieri, chinuindu-ne de fiecare data sa scoatem apa din cala.

Intr-o societate democratica, chiar una “originala,” preferintele electoratului activ sunt transformate intr-o guvernare aleasa sa administreze treburile tarii si ale cetatenilor acestei tari. Guvernarea se produce prin optiunea electorala care transforma un partid sau o coalitie de partide in partide de guvernare sau opozitie. In Romania nu exista optiuni ideologice, exista numai optiuni bazate pe populism sau “carisma taticului de serviciu”. Toate partidele politice romanesti sunt profund clientelare si sustin in totalitatea lor discursuri profund demagogice, lipsite nu numai de substanta, ci si de intentii programatice. Intr-un cuvant simplu – mint cu nerusinare.

Indiferent daca se auto-intituleaza “partide de dreapta” sau “partide de stanga”, ambele aripi politico-doctrinare isi creaza clientele intretinand o functionarime de stat enorma si un aparat birocratic numeros, concomitent cu intretinerea unei clientele in randul marilor patroni din industrie si servicii, oferindu-le mari comenzi de stat in schimbul sustinerii materiale. A vorbi de partide de stanga sau dreapta in Romania este o aberatie. In Romania de dupa ’89, patrimoniul public inseamna bunul nimanui, pe care-l prada cine poate.

Democrati  liberala ofera sanse economice egale doar membrilor unei societati in care talentul, harnicia, educatia si aptitudinile sunt parghiile legitime ale acumularii materiale. Intr-o societate de acest gen, partidele politice parvin prin mobilizarea acestor cetateni si captarea sustinerii lor. In Romania, de la inceputurile “democratiei originale”, succesul in afaceri depinde mai putin de initiativa si mai mult de relatii. Statul este principalul detinator al resurselor nationale si el le atribuie clientelar; ceea ce inseamna ca puterea este cea care determina averea si distribuie veniturile.

Romania a ramas fundamental un stat feudal, care vremelnic a “imbracat hainele” unor ideologii necunoscute si profund difuze;  comunismul si capitalismul romanesc au fost spoieli rudimentare. In orice stat structura societatii este cea care impune valorile care genereaza averea, puterea sau prestigiul. In societatea feudala, puterea era cea care determina averea, seniorii feudali erau bogati in virtutea puterii lor politice. Noi am ramas la acest stadiu. De fapt nu ne-am eliberat de el aproape niciodata (au fost numai mici perioade de atenuare).

Toate averile facute in Romania post decembrista port stigmatul complicitatii politice, de azi sau de ieri, care de fapt sunt sinonime. Nu vom avea prea curand un Bill Gates sau Steve Jobs, avem insa un Voiculescu, Patriciu, Columbeanu sau Becali.

Romania anului 2013 este marcata de o gigantica lacuna sociala, creata  intre valorile declarate, politice, ideologice ori morale si practica arbitrar, dependenta de prietenii sau complicitati. Atata timp cat la noi coruptia (popular, spaga) este singura solutie economica a unei probleme administrative nu avem nici o sansa a unei previziuni adevarate. 2013 va fi imprevizibil in felul in care si 2012 a fost!

La Mulţi Ani România!

Manuc Bey (Emanuel Mârzaian) (1769 – 1817) a fost un negustor, spion şi diplomat armean, proprietar de han de la începutul secolului XIX-lea. Emanuel (Manuc) Mârzaian s-a născut în anul 1769 în oraşul Rusciuc (astăzi oraşul Ruse din Bulgaria). Era fiul negustorului de grâne Martiros Mârzaian, originar din satul Karpi din Armenia, regiunea Araratului. Acesta a fost jefuit de averea sa de către persani şi a colindat apoi Turcia, aşezându-se , pe la jumatatea secolului al XVII-lea la Burgas şi în cele din urmă în cetatea Rusciuc, unde s-a însurat cu fata bogatului negustor armean Hanum-Oglu (nume turcizat). Moartea timpurie a tatălui său l-a facut pe Manuc să ia în propriile mâini afacerile de familie. El a făcut multe drumuri la Constantinopol, reuşind să acumuleze o avere considerabilă şi se zvonea la timpul său că ar fi cel mai bogat om din Balcani. Deşi vremurile din oraş nu erau prielnice pentru afaceri, Manuc s-a prezentat personal guvernatorului şi i-a oferit o sumă mare de bani, angajându-se să-i fie vistiernic lui Tersenicli-Oglu, în cazul în care i s-ar garanta libertatea schimbului de produse. Oraşul Rusciuc devine astfel cel mai important centru comercial de la sud de Dunăre în drumul de la Constantinopol în Ţara Românească şi Transilvania, atât guvernatorul, cât şi Manuc având mult de câştigat. Guvernatorul Teresenicli-Oglu intră în graţiile guvernului turc, care-l ajută în lupta împotriva lacomului Pasvant-Oglu, guvernatorul din Vidin, şi a rebelilor Kirdjalii. Teresenicli-Oglu este numit ca paşă de către sultan, iar sfetnicul său Manuc Mirzaian devine prim negustor şi vistiernic al provinciei.

Implicat în mijlocirea relaţiilor economice dintre Rusciuc şi Bucureşti, Manuc primeşte în anul 1802 rangul boieresc de serdar, iar în anul următor pe cel de paharnic din partea domnitorului Constantin Ipsilanti al Ţării Româneşti (1802-1806).

Încă în primăvara anului 1806, dându-şi seama de apropierea unui război ruso-turc şi temându-se că acesta i-ar dăuna mult afacerilor, Manuc s-a adresat lui Bolkunov, consulul Rusiei la Iaşi, prin domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Ipsilanti, pentru a obţine cetăţenia rusească. Consulul a transmis cererea la Sankt Petersburg, prinţului Czartoryjski, ministrul afacerilor străine al Rusiei, însoţită de o recomandare din partea lui Ipsilanti care l-a descris ca:

„prieten, confident şi păstrător al bogăţiilor lui Teresenicli-Oglu, – persoană foarte importantă pentru interesele noastre, pentru principat şi, îmi permit să spun, pentru interesele maiestăţii sale imperiale”.

Prinţul Czartoryjski a consimţit să-l înscrie pe Manuc în registrele cetăţenilor ruşi, ca „armean din Astrahan”, cu numele de familie de Martirosian (după pronumele tatălui său) şi cu locul naşterii de Erevan. În mai 1806, consulul Bolkunov i-a eliberat paşaportul valabil şi pentru Turcia. În august 1806, paşa Tersenicli-Oglu a fost asasinat de către trupele luo Pasvant-Oglu, se pare că din ordinul guvernului otoman, şi trecând în Ţara Românească, ameninţau cu aceeaşi soartă pe domnitorul Constantin Ipsilanti . Ca succesor al lui Tersenicli-Oglu, a fost numit paşa Mustafa Baraktar (sau Alemdar), care a stabilit prin intermediul lui Manuc relaţii prieteneşti cu Imperiul Rus. După cum raporta consulul Bolkunov în august 1806 către ministrul afacerilor străine din Petersburg:

„Cunoscutul Manuc, favoritul lui Tersenicli-Oglu, întorcându-se la Bucureşti, zilele acestea a comunicat confidenţial consulului Kiriko, că Mustafa-Baraktar din Ruşciuc este tot atât de devotat Rusiei şi păstrează faţă de ea aceeaşi consideraţie, ca şi predecesorul său, de al cărui exemplu el este călăuzit în toate treburile sale”

În anul 1806, după începerea Războiului ruso-turc din 1806-1812, Manuc ajunge în capitala Ţării Româneşti (după o scurtă perioadă de refugiu în Transilvania), şi este silit să se stabilească aici pe termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiaşi an începe construcţia hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreaţă a celor din secolul al XVIII-lea. Terenul pe care este construit a aparţinut, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Curţii domneşti. Odată cu acest teren, Manuc Bei mai cumpără şi alte moşii: Dragomireştii din Vale, Dragomireştii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giuleşti, Popeşti, Mudurgan, Brobodeţ, Hagi-Gheorghe, Cuhneşti, şi altele, pomenite în testamentul său din 1815.

Mustafa-Bairakdar a ocupat Silistra şi a trimis un detaşament de 500 de călăreţi ca să apere oraşul Bucureşti de bandele lui Pasvant-Oglu, care operau în împrejurime nestingherite de vreo forţă armată disciplinată. În iunie 1807 Mustafa-Bairakdar a fost numit paşă şi comandant al oştirii turceşti. Noul paşă îl însărcinează pe Manuc cu aprovizionarea armatei, plata salariilor, întreţinerea cetăţilor dunărene şi continuarea tratativelor cu ruşii.

După cum povesteşte Luca Kiriko, consulul rus din Bucureşti, într-o scrisoare din 20 aprilie 1807 :

Paharnicul Manuc, din Muntenia, în timpul domniei lui Ipsilanti Vodă era întrebuinţat cu izbândă de acest domnitor în toate împrejurările critice, ca mijlocitor devotat intereselor acestui principat, ocrotit de înalta curte împărătească a Rusiei, către serhaturile vecine ale Giurgiului, Ruşciucului, Nicopolei şi Silistrei, în favoarea stipulaţiilor întărite şi prerogativelor ţării. Având, după ordinul special al împăratului, de la consulul rusesc din Iaşi, un paşaport ca locuitor al Astrahanului, a fost confident tainic al consulului împărătesc la Bucureşti, mai ales în vremurile furtunoase ale lui Mustafa-Baiakdar şi Pasvant-Oglu. Prin creditul şi influenţa sa, au izbutit boierii divanului muntean să aşeze hrană şi furaj pe toate punctele, unde trebuia să treacă oastea Rusiei; prin înrâurirea lui Manuc asupra lui Ahmet-Efendi (Administratorul moşiilor lui Mustafa-Paşa), comandantul trupelor lui Mustafa-Paşa în Muntenia, boierii acestui divan au putut să se retragă spre graniţa Transilvaniei, la apropierea oştirii ruseşti, pe care Turcii voiau să o atace; prin silinţele şi jertfele lui, oraşul Bucureşti n-a fost ars şi prădat. (…) El a ştiut să păstreze pe Mustafa-Paşa în dispoziţiile lui prielnice faţă de Ruşi, faţă de Ţara Românească şi de domnitorul ei (Constantin Ipsilanti), părât ca devotat Rusiei; el s-a priceput să oprească râvnă acestui comandant al oştirii de la Ruşciuc de a cădea asupra acestei provincii, golite atunci de trupe, şi de a prăda ţara pentru a duce în robie pe locuitori. El n-a cruţat nimic pentru a elibera pe chezăşia sa, pe prizonierii munteni, pe cari Regeb-Aga din Orşova şi alţi comandanţi turci îi trimiteau la Rusciuc.

IPS Dosoftei, mitropolitul Ţării Româneşti, a eliberat la 1 iulie 1809 lui Manuc un certificat, îndreptând fierbinte rugăciuni pentru eliberarea patriei nenorocite, de sub jugul Turcilor, îndrăznind a crede, că măreţul şi generosul monah, ilustrul Alexandru, va răsplăti şi a apăra pe Manuc- binefăcătorul ţării noastre. Manuc s-a ocupat de intervenţia cu trupe a paşei din Rusciuc pentru a salva Bucureştiul de trupele lui Pasvant-Oglu şi de aprovizionarea cu alimente a oştirilor ruseşti. El a plătit o datorie de 60.000 lei, pe care ţara o avea faţă de Mustafa-Paşa. El a împrumutat vistieria Ţării Româneşti cu 160.000 taleri, refuzând dobânda de 6.000 de taleri. Asadar un bun patriot roman.

În anul 1808, urcă pe tron sultanul Mahmud al II-lea (1808-1839), care i-a şi încredinţat lui Mustafa Paşa, la 28 iulie, postul de mare vizir. În vremea noului sultan, ca răsplată pentru repararea cetăţilor dunărene şi aprovizionarea armatei cu pesmeţi, i s-a conferit lui Manuc, din porunca sultanului titlul de bei (prinţ) al Moldovei. Motivele acordării lui Manuc a titlului de bei sau principe al Moldovei provin din faptul că Scarlat Callimachi, numit la 23 aprilie 1807 domnitor al Moldovei, nu a putut să ajungă la tron, ţara fiind ocupată de ruşi. El a rămas nominal domnitor până în decembrie 1808, când a sosit în ţară noul domnitor. Marele vizir Mustafa-Paşa îl cheamă pe Manuc-Bei la Constantinopol, acesta sosind la 4 octombrie 1808, însoţit de un cortegiu de o sută de armeni, întreaga procesiune îndreptându-se spre Poartă, unde Manuc-Bei şi-a luat în primire în mod oficial postul de mare dragoman.

El şi-a păstrat atribuţiile de împuternicit în ce priveşte tratativele de pace cu Rusia, în problema Principatelor Dunărene, din perioada dintre întrevederile ruso-franceze de la Tilsit şi Erfurt, la acest din urmă congres hotărându-se cedarea Principatelor Rusiei. Însă marele vizir Mustafa-Paşa a intrat în conflict cu o parte a armatei, izbucnit la 15 decembrie 1808 o răscoală, în urma căreia acesta a fost asasinat.

Fiind prevenit de răscoală, Manuc-Bei părăseşte Constantinopolul îmbarcat pe un vas închiriat, navigând spre coasta Mării Marmara, la Vize . Ajuns la ţărm, el îşi continuă drumul călare, escortat de un detaşament de 150 călăreţi, trimişi în întâmpinarea lui de Ahmet-Efendi. El se stabileşte apoi la Bucureşti, unde, prevăzător, îşi învestise mai demult o parte din bogăţii în moşii din Muntenia. În acest timp, el a cumpărat moşii în Basarabia, lângă Hînceşti şi Reni, rămânând principalul susţinător financiar al domnitorului şi împrumutând trezoreria cu 160.000 taleri în total.

În anul 1809, a fost mediator între Armata Imperială Rusă condusă de generalul-conte Mihail Andreievici Miloradovici şi garnizoana otomană rebelă din Giurgiu. Agent al politicii imperiale ruse, Manuc a luat parte la negocierile din anul 1812 pentru elaborarea Tratatului de la Bucureşti dintre Imperiul Rus şi cel Otoman, care s-au desfăşurat la hanul său din Bucureşti. Ţarul Alexandru I i-a conferit titlul de “cavaler al Ordinului Sfântul Vladimir”.

După terminarea războiului ruso-turc, el părăseşte Bucureştiul şi îşi lasă numeroasele sale afaceri pe mâinile unor oameni de încredere. Se mută pentru o scurtă perioadă la Sibiu, apoi, în anul 1815, Manuc se mută cu familia sa la Chişinău, în Basarabia, unde a cumpărat cu 300.000 de “lei-aur” moşia Hînceşti. Mai tărziu, fiul său a construit pe moşie un conac cu o livadă de iarnă şi o piscină cu acoperiş şi cu ieşiri subterane.

Distanţa mare îl impiedică acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăşte să îl vândă. Începe să facă demersuri pentru vânzare la sfârşitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte de a găsi un cumpărător. A fost înmormântat în pridvorul Bisericii Armene din Chişinău. În urma sa, rămân o tânără soţie văduvă, frumoasa Mariam, şi şase copii minori.

Bineinteles, cand vorbim despre o revolutie, discutia se refera la o revolutie politica, care de fapt este o schimbare semnificativă a structurii sociale, cu participarea mai mult sau mai puţin violenta a unor aliante formate din categorii sociale diferite pentru producerea schimbarii dorite. Majoritatea revolutiilor au fost violente pentru ca intotdeauna refractarii la schimbari au detinut forta armata si au folosit-o impotriva revolutionarilor. De fapt, secolul al XIX-lea este un secol care a “tinut-o” in revolutii pana la sfarsitul primului razboi mondial al secolului XX. Perioadele intre izbucnirile revolutionare au constituit perioade de adaptare si asimilare ale unor idei care promovau aceste schimbari; aceste perioade cuprind intre cativa ani si cateva decenii si sunt perioadele evolutiei ideologice sau doctrinare.

Daca ar fi sa citez pozitia formala a istoriografiei comuniste, istoriografie care poate fi intalnita si astazi in manualele scolare ale tinerilor democrati, care sunt educati de dascalii postdecembristi, vom gasi “adevaruri” de acest fel: “Revoluţia de la 1848 a fost o revoltă naţionalistă a burgheziei europene desfăşurată în anii 1848 – 1849”. A fost in Tarile Romanesti asa ceva? De nici un fel si de nici o culoare. Burghezia romaneasca se afla in stadiul incipient si conducatorii acestei revolutii au fost in majoritateaa lor odrasle de boieri bine educati in multe din capitalele europene. Pana si arhetipul revolutionar adoptat de comunisti, Nicolae Balcescu, a fost fiu de boieri (fiul pitarului Barbu sin Petre şi al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu) dar a avut insa un mare merit pentru comunisti, a murit inainte de a deveni ministru sau prim ministru in primele guverne “burghezo-mosieresti” de dupa Unirea Principatelor. Golestii, Rosettii sau Bratienii numai burghezi nu au fost.

Daca scena revolutionara a fost ocupata la nivel european de intelectuali proveniti din toate mediile sociale, in Romania ea a fost acaparata de fiii aristocratiei urbane sau rurale, boieri mai mici sau mai mari.

“Focul” revolutionar a cuprins toata Europa, poate pentru prima data de la Revolutia Protestanta petrecuta cu cateva secole inainte. Ce a unit, propagat si care au fost agentii acestei schimbari? Un singur raspuns: Masoneria. Aceasta institutie, considerata de multi oculta, a fost propagatoarea ideilor si a produs aceasta revolutie exportata, care a inceput in Franta in 1830 si s-a terminat in Polonia si tarile baltice in 1861, bineinteles apogeul a fost 1848.

Din acest punct de vedere, sunt extrem de divergent opiniei marelui Alexis de Tocqueville care scria în “Amintiri” (Recollections) despre aceasta perioada că:

“societatea a fost fractionata în două categorii: cei care nu au avut nimic, uniti prin invidia comuna şi cei care au avut totul, uniti prin teroare comuna”.

Adevarat , revolutiile sunt facute si suportate de mase, conducatorii au fost sau idelisti sau profitori. Ambele tabere, liberalii reformatori şi politicienii radicali au remodelat politica si au participat la formarea guvernele naţionale. Presa populară a reusit sa aduca la cunostinta maselor noile valori şi idei, cum ar fi liberalismul, naţionalismul şi socialismul care au început sa preocupe nu numai intelectualitatea, dar si noile forme sociale, formate din mestesugari si muncitori pauperizati. O scadere a activitatii economice şi seceta grea din anul 1846 au produs foamete ingrozitoare printre ţăranii săraci si i-a impins sa-si caute de lucru in orase. Din fericire pentru Anglia, guvernele secolului al XIX-lea au excelat prin viziunea lor sociala, au adoptat si au promovat o serie de reforme care au protejat Regatul Unit de tulburarile continentale; bineinteles si rivalitatile masoneriei de rit scotian fata de cea franceza au stopat exportul revolutionar francez.

Revolutia din 1848 a avut un merit aparte in formarea nationalismului european. Pana la urma, revolutia care trebuia sa ia o forma sociala a derivat in revolutii nationale, care au trezit spiritul national si pana la urma dupa primul razboi mondial, prin militantismul american, reprezentat de presedintele Woodrow Wilson a impartit Europa intr-o multitudine de state nationale care au luat fiinta prin disolutia fostelor imperii. Asadar, vom vedeaintr-o postare viitoare din aceasta serie ca drumul spre iad este plin de bune intentii, sau cum se mai spune pe la noi nici o facere de bine nu ramane nepedepsita. Statul national, declansat de politica nationalista de dupa revolutia din 1848, va conduce intr-un fel la dezastre nationale de proportii, incheiate sper cu ultimele evenimente din fosta Iugoslavie.

In perioada descrisa mai sus s-au format trei grupe politice clare: grupa liberala, grupa conservatoare si grupa socialista. Aceste grupe sunt alcatuite din curente derivate, pe care le intalnim si astazi in politica mondiala si despre care vom discuta in viitor. Prima “ciocnire politica adevarata” in sensul pe care-l concepem astazi a avut loc in Marea Britanie intre conservatorii condusi de Benjamin Disraeli (1804-1881) si liberalii condusi de William Ewart Gladstone (1809-1898). Din punctul meu de vedere (neimpartasit de multi, trebuie sa subliniez) , politica noastra moderna incepe acolo, in spiritul civilizatiei anglo-saxone, foarte diferit de spiritul francez care ne-a tutelat pe noi romanii, pana la inceputul primului razboi mondial.

Anul 1848 este un an care pentru mine personal este simbolic prin doua evenimente diametral opuse. Aparitia “Manifestului Comunist” al lui Marx (1 februarie 1848), care a produs multe neajunsuri omenirii si la antipod este anul in care a fost promulgata Constitutia Elvetiana (12 septembrie 1848), care a condus la formarea unei societati exemplare multi-etnice si multi-culturale, care traieste intr-o bunastare exceptionala, ferita de nelinistile si razboaiele Europei secolului al XX-lea.

In primul rand, tin sa mentionez ca acest articol nu are nici o legatura cu politica romaneasca. Articolul se ocupa de principii si evolutii istorice si nu reprezinta in nici un fel o experienta analitica ce subliniaza diferentele dintre social-democratia Vranceana de cea de Teleorman sau liberalismul de Bucuresti fata de liberalismul de Iasi. Nu este o analiza a diferentelor intre Crestinismul Democrat Liberal promovat de Frunzaverde fata de cel al domnului Baconschi sau al doamnei Placinta. Nici nu voi explica diferenta intre mioriticul kantian Becali si mioriticul grahian (Gaius Gracchus – panem et circenses – paine si circ) Vanghelie. In sfarsit, nu voi analiza acuzele de bolshevism aduse lui Iliescu, cand el se considera de fapt doar un menshevik perestroikist. Nu voi incerca sa concluzionez daca Presedintele Basescu este sau nu un gaullist adevarat, binenteles, pe plan dambovitzean. Ce voi face?

Voi incerca sa dau o scurta istorie a partizanatului de stanga fata de partizanatul de dreapta. Voi incerca sa definesc niste structurari posibile, niste ideologii initiale si metamorfozarea lor, si in sfarsit voi ajunge la concluzii (poate diferite) pe baza argumentelor prezentate.

***

Partizanatul stânga-dreapta

Partizanatul stanga-dreapta a fost conceput ideologic in tara ideilor, a dialogurilor si a teoriilor – cu sau fara sens – Franta. Contrar obiceiului marxist, adanc inradacinat pe melegurile noastre, stanga nu a fost creata nici de ţaranimea (85%) majoritara, si nici de proletariatul urban (7%) minoritar. Stanga a fost creata de burghezia franceza, care cu mic si mare, aproxima 8% din a treia stare (tiers état). Pentru a concepe idei revolutionare trebuie sa ai in primul rand “burta plina”. Daca luam in considerare ca in secolul 18 veniturile burgheziei au crescut cu 440% fata de precedentul secol, e usor de inteles ca “grupurile de interese” nu sunt exact o inventie damboviteana a secolului 21.

Ce vroiau acesti domni apartinand “caimacului” starii a treia? Pai, cel mai mult doreau sa devina starea a doua (deuxieme état). Adevarata stanga revolutionara franceza (de pe atunci) era reprezentata de Montagnards, care bineinteles erau schismaticici, la fel ca reprezentantii partizanatului de stanga contemporan. Asadar, stanga istorica este compusa din Iacobini – Girondini = Iacobini Reformatori; Iacobinii Reformatori – Feuillants = Stanga clasica = Montagnards.

Acum, de ce stanga si de ce Montagnards? Simplu, din clasica istorie a politicii, paradigma ei este “mobila”. Mai clar – scaunul de reprezentant al poporului. Deoarece aceasta mobila trebuie asezata intr-un sens atunci…cei asezati in stanga sunt partizanii stangii, daca ocupa si scaunele de sus atunci ei sunt– montagnards. Deoarece stanga a fost reprezentata intotdeauna de oameni “blajini, iubitori de pace si dialog”, ne permitem sa amintim conducerea clasica: Marat, Danton, David, si Robespierre. Ce oameni iubitori de umanitate, dar cu ghilotina!

Conform acelorasi obiceiuri marxiste de pe meleagurile noastre, dreapta nu a fost ce ce ne-am obisnuit noi sa credem, adica marea nobilime, burghezie si clerul reactionar.

Adevarul este ca dreapta a fost la fel de revolutionara ca si stanga. Principiile de egalitate, fraternitate si libertate erau comune. Partizanatul de dreapta a fost compus din niste oameni, care intelegeau altfel necesitatile statului si nu vedeau sensul decapitarii regelui; de fapt, acesti domni erau niste iacobini moderati, porecliti Feuillants (origine lat. Folia, franc. Feuille). Numele putin bizar vine de la sediul in care se intruneau, manastirea Feuillant-ilor (un ordin monahal catolic). Adevaratul nume al partizanatului de dreapta a fost Club des Feuillants sau Amis de la Constitution (prietenii constitutiei se traduce mai bine decat clubul rasfoitorilor). Dreapta a fost reprezentata de lideri mult mai moderati, Antoine Barnave si Honoré de Mirabeau, ramasi in istorie cu renumele de mari oratori si mai putin ca mari omoratori.

Dupa perioada napolioneana si congresul de la Viena (9/1814 – 6/1815), Franta trece in a doua perioada de restaurare dupa incoronarea lui Ludovic (Louis) al-XVIII-lea Burbon. Perioada de restaurare produce o coagulare de doctrine si doua elemente distincte. Primul o radicalizare schismatica in dreapta si in stanga si o asezare in centru. Centrul-stangist devine “liberal” si centrul de dreapta, devine “conservator“. Franta si toata Europa imbraca o forma pluralista, cu radicalizarile mentionate mai sus. Partizanatul de extrema stanga devine socialist si partizanatul de extrema dreapta se apropie de nationalism. Revolutia de la 1848, care de fapt ar fi trebuit sa fie considerata o revolutie liberala, se transforma intr-un lant de mini-revolutii nationale de toate felurile. Socialismul bazat in mare masura pe ideologia girondina din 1791, produce o miscare ideologica, care are deja o baza economico-sociala – Marxismul. Concomitent cu Marxismul, doctrina anarhista va lua amploare si va teroriza Europa aproape un secol.

Tranziţie

Dupa perioada napoleoniana si primele doua restauraţii (cele a Burbonilor) despartite intre ele de 100 de zile ale revenirii lui Napoleon Bonaparte, se intampla ceea ce se intampla de obicei cand un sistem mai vechi revine si incearca diminuarea avantajelor cetatenesti obtinute de regimul pe care l-a schimbat. Din fericire pentru cetatenii Frantei si pentru istoria politica a Europei, monarhia absoluta franceza va fi ingradita de “Carta din 1814”. Carta din 1814 aliază o serie de idei moderate ale revoluţiei franceze cu elemente moderate ale tradiţiei monarhice. Personal cred ca aceast mix de monarhism, ingradit de o legislatie restrictiva, combinat cu ideile moderate ale revolutiei franceze, creaza pentru prima data in istoria continentala un centru politic de dreapta pe care il putem numi monarhist-conservator. Acest model il vom revedea evoluand dupa revolutiile de la 1848 si va fi implementat de Napoleon al III-lea in Franta si cu un succes mult mai mic de A.I. Cuza in Principatele Unite care formau Romania. Din nefericire pentru el, A.I.Cuza nu a invatat lectiile istoriei apropiate vremurilor lui si a esuat exact cum au esuat Burbonii francezi dupa a doua restauratie.

Ludovic al XVIII-lea, la fel ca A.I.Cuza, a inceput prin acceptarea numeroaselor reforme legale, administrative şi economice ale perioadei anterioare, lucru care i-a sporit popularitatea. În continuare însă politica de revenire la situaţia de dinaintea revolutiei din 1789 a dus la pierderea sustinerii populare, in special in randurile micii burghezii. Ludovic al XVIII-lea revine pe tron dupa infrangerea definitiva a lui Napoleon Bonaparte pe 8 iulie 1815 si va domni pana la moartea sa in 1824. Fratele lui Ludovic al XVIII-lea, Carol (Charles) al X-lea devine rege al Frantei si va domni pana la izbucnirea revoluţiei din 1830. De ce aceast lung expozeu istoric? Simplu, pentru a analiza fenomenul numit TRANZITIE.

Din punct de vedere politic, parlamentul francez a fost dominat de două facţiuni: ultra-regaliştii şi liberalii, respectiv ultra-conservatorii ce doreau revenirea regimului absolutist şi progresiştii, care doreau o monarhie constitutionala care sa le asigure drepturile castigate dupa revolutia din 1789 . Din cauza represiunii susţinătorilor revoluţiei şi ai lui Napoleon, opoziţia a fost practic inexistentă. Adica, intr-un fel, ceea ce s-a intamplat in aceasta perioada de restauratie (pastrand proportiile istorice) este exact ceea ce s-a intamplat in Romania dupa ’89, cu singura diferenta, “ultraşii” francezi au fost ultra-conservatori si ai nostri au fost cripto-comunisti.

Prima faza a “tranzitiei” la francezi se va termina cu sfîrşitul restauraţiei produs de revoluţia din 1830. In perioada de 15 ani intre 1815 si 1830 s-a maturizat o generatie care apucase sperantele revolutionare si a trait intr-o perioada de reactiune crescanda, bazata pe furt si imbogatiri frauduloase, paralele cu pauperizarea micii burghezii.

Carol al X-lea încearcă să impună o serie de măsuri conservatoare. Acest lucru, coroborat cu înrăutăţirea situaţiei sociale cauzata de Revoluţia industrială, a dus la izbucnirea unor mişcări de protest cunoscute sub numele de revoluţia din 1830 sau cele trei zile glorioase, între 27 şi 29 iulie 1830. Carol al X-lea este nevoit să abdice si toti mosternitorii lui directi sunt respinsi de parlament. Dupa o perioada de negocieri intense şi disensiuni între republicani şi liberali monarhişti, Ludovic-Filip este numit rege, ceea ce reprezintă începutul perioadei cunoscută sub numele de Monarhia din Iulie (Monarchie de Juillet). Regimul lui Ludovic-Filip, supranumit si “cetateanul rege” a fost o monarhie constituţională, care a luat naştere după Revoluţia din iulie în 1830 şi a supravieţuit până la Revoluţia de la 1848.

Sunt sigur ca dnei profesor Zoe Petre nu i-ar place comparatia istorica, dar putem gasi multe elemente in caracterul guvernarii franceze in acesta perioada cu perioada in care “Milica” Constantinescu, liderul regional, a “domnit” peste romani.

Regimul a fost foarte agitat, spectrul politic fiind împărţit între loialişti – susţinători ai fostului rege Carol al X-lea, republicani, bonapartişti şi orelanişti – susţinători ai lui Ludovic-Filip, intr-un cuvant multe partide, multe fractiuni si multe intrigi, exact ca pe timpul lui Constantinescu. Ludovic-Filip a fost un om slab, nehotarat si cu putine aptitudini politice, a luat hotarari dezastruoase din punct de vedere politic si economic si pana la urma a fost invins de…sistem, va aminteste ceva?

Bibliografie:

Becker Jacques J. & Candar G. Histoire des gauches en France La Découverte, Paris, (2004)
Burke, Edmund Reflections on the Revolution in France [1790] Penguin Classics, (1986).
Pressman, Steven Fifty Major Economists. Routledge. (1999).

Ca in fiecare an, la pranzul zilei de Anul nou, o multime de oameni vizioneaza Concertul de Anul Nou al Filarmonicii (Neujahrskonzert) din Viena, care ca in fiecare an se termina cu ultra-cunoscutul marş al lui Radetzky (Radetzkymarsch). Imi place acest mars pentru ritmul său marcant si pentru faptul ca intr-un fel sau altul marsul respectiv reprezinta o traditie, care a devenit cel putin europeana daca nu universala.

Istoria marsului si a personalitatii careia ii poarta numele este mai mult decat surprinzatoare, aproape macabră. Contele Josef Wenzel Radetzky (1766-1858), cunoscut in Cehia sub numele de Josef Václav Radecký, a fost un un nobil ceh, feldmareşal imperial austriac, unul din cei mai reputaţi comandanţi militari din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Unii (printre care si eu) il considera un ticalos sinistru, care a reprimat cu cruzime mişcarea revoluţionară din nordul Italiei si a mascrat mii de oameni, multi nevinovati, dupa batalia de la Custoza,  in 1848. Numit guvernator general al regatului lombardo-veneţian, fosta Republică de San Marco, a fost considerat ca una din cele mai crude si violente personalitati din istoria Italiei, care nu este lipsita dupa cum se stie, de criminali.  Astazi marele feldmareşal ar fi fost judecat pentru crime de razboi la Tribunalul de la Haga.

Povestea marsului este si mai interesanta. Marsul a fost compus de Johann Strauss (tatăl) pentru a-si salva fiul de la o moarte aproape sigura. Fiul lui Strauss (tatăl), Johann Strauss (fiul) s-a alaturat revolutionarilor din 1848, a fost capturat si a fost aproape de executie. Feldmareşalul Radetzky l-a facut “scapat” din cauza acestui mars trimfal compus pentru el de tatal respectivului revolutionar. Daca ar fi fost executat nu am fi avut placerea sa ascultam nemuritoarele piese ale lui Strauss (fiul) “Dunărea albastră”, “Sânge vienez”, “Vals imperial”, “Vin, femei şi cântec” si nici nu am fi putut viziona celebra opereta “Liliacul”.

O ultima amintire, si ea placuta,  ma leaga de acest mars. Un bun prieten si intr-un fel coleg,  m-a invitat acum aproape doua decenii la o petrecere a vestitului Regiment Numarul 1 Dragoni de Garda al Reginei Marii Britanii (QDG). Fost regiment de cavalerie, astazi de blindate, este un regiment Galez  astazi stationat in Germania, sub comanda unei brigazi de comando. Acesti baieti, dupa anumite festivitati, cand se intoxica putin cu alcool (pe romaneste se imbata) canta cu o mare veselie Radetzkymarsch, care este si imnul batalionului. Deci sa-i vedem pe eroi, sa-i memoram pe lombarzi si sa ascultam dedicatia eternului ticalos.

http://[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kR4wef6dhg0&feature=related]

http://[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qTVn77wm1vs]

Preambul din Djuvara.[…] Societatea românească s-a răsturnat în mod extrem de grav în cei cincizeci de ani de comunism. Şi când zic cincizeci de ani, sunt încă sub adevăr, pentru că regimul lui Iliescu n-a fost decât o prelungire a regimului comunist. Numai suprafaţa s-a schimbat. În comunism s-au întâmplat lucruri grave, iar persecutarea întregului strat de deasupra, nu numai din punct de vedere politic, a răsturnat toate valorile. Au venit aia mai răi, mai tâmpiţi, cocoşaţii şi guşaţii. […]

[…] În cei cincizeci de ani de care vă vorbeam, s-a stricat ceva în creierul acestui popor. Mai adaug ceva. Românul a fost aşa de dezgustat de ce i s-a întâmplat, încât în prezent fuge din ţară pe capete. Înainte de război, românii americani erau 120.000, foarte puţini comparativ cu americanii de origine poloneză, cehă, ucraineană. Cum se explică asta? Pe vremea veche, românul avea în suflet zicala aceea “fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea”. S-a întâmplat o schimbare a profilului etnic al românului, cetăţeanul care fugea cel mai puţin din ţara lui între ţările europene. E unul dintre motivele pentru care România merge atât de rău. S-a luat smântâna de pe ţară. Neagu Djuvara

Cato cenzorul roman.  Scriam acum un timp despre mentalitati, incercand sa readuc la cunostinta cititorilor pilda catoniana a moravurilor cartagineze. Cato isi incheia orice discurs, indiferent de tema abordata, printr-un apel la distrugerea Cartaginei: Carthago delenda est! Cato, Censor Roman in 184 i.Hr.,  dobandeste o reputatie deosebita datorita luptei acerbe pe care o initiaza impotriva luxului. Batranetea lui Cato este marcata de combaterea neinduplecata a aristocratiei deschise spre noile moravuri si de impotrivirea fata de expansiunea in Orient, de unde considera ca se importau deprinderi decadente, ostile traditiilor romane. Lupta lui Cato nu a fost  cu Cartagina, ci cu mentalitatea cartagineza.

Nicolae Iorga. Nu sunt un mare adept al istoriei profesate de Nicolae Iorga, bineinteles recunoscand  rolul lui de patriarh al culturii române si  totusi în istoria scrisa de Iorga, mai mult romantica decat factuala, gasim  (in cele zece volume ale “Istoriei românilor”) cam 200-300 de cazuri care pot fi considerate arhaic hiclenie sau turcizat hainlâc, pe limba noastra cea de toate zilele – tradare.  Personal am numarat aproape dublu. Bineinteles tradarile mentionate se refera la tradarile politice si nu au nimic in comun cu tradarile aproape zilnice pe care le simtim cu totii in vietile noastre cotidiene. De cele mai multe ori aceste “hiclenii” sunt de ordin minor, tradari in asteptari sau in fapte, toate sunt durereroase chiar daca credem de fiecare data ca ne-am imunizat. Durerea sufletului nu cunoaste “doftoreala”.

Intrigile, comploturile, alianţele contra lui Vodă, ca şi trădarea făţişă la vreme de război cădeau toate sub incidenţa hicleniei. Hiclenia se pedepsea cu moartea, mai rar cu surghiunul şi întotdeauna cu exproprierea, în ciuda faptului că nici pravilele şi nici obiceiul pământului nu prevedeau că pentru vina cuiva ar răspunde penal membrii familiei vinovatului. Acuzaţia de hiclenie era ca o pecete pe toţi membrii masculini ai familiei pentru mai multe generaţii, mai ales atunci când ea se referea la un furt din veniturile domneşti. Numai pentru perioada 1430-1600, a fost un număr de 112 stăpâniri funciare confiscate de domnii Ţării Româneşti pentru hiclenie. In Moldova, au fost putin mai multe, 135. Vedeti voi ce eficiente erau comisiile ANI pe acele timpuri.

Tradari politice si nationale. Majoritatea politicienilor si-au facut profesie de credinta prin tradarile lor. Intre ei, toti pe noi si de multe ori si interesele natiunii din care face parte si a statului in care traiesc. La nivel personal asteptarile noastre zilnice sunt tradate cu o nonsalanţa dureroasa. Sunt tradarile astea  hiclenii? Si cine nu ne-ar trada decat cei apropiati sau cei in care am avut incredere perioade indelungate, mai mult sau mai putin. Consecinta principala al tradarilor a fost si este neincrederea, suspiciunea si pana la urma ce urmeaza, un nihilism aproape total fata de institutii si de oameni.

Din nefericire, neincrederea genereaza ca individualul din noi nu poate concepe o supravietuire comuna si tendinta de a  aranja “evadarea personala”. Individul din noi incearca  sa se modeleze in felul in care poate  sa-si “aranjeze treburile.” Restul le stim cu totii, reguli exista pentru a fi ocolite. O recunoastem, ne plangem, injuram, ne blestemam soarta sau poporul din care facem parte. Si cand din  greseala ne iese si noua un Cato mai mult sau mai putin autentic il izgonim aiurea, ii recunoastem meritele cu jumatate de gura, dar nu-l vom alege niciodata, poate ca nu ne minte prea frumos!

Din nefericire am ramas acolo unde am fost in istorie aproape tot timpul am ramas la hainlâc. Am  sa inchei inca o data cu obisnuitul  “Ceterum censeo Carthaginem esse delendam” – În afara de asta , cred că trebuie să fie distrusa Cartagina mentalitatilor noastre!

La multi ani România!

Voua cititorilor dragi, un an curat cu sanatate si bunastare! Un an mai bun!

Bună dimineata intr-o zi de luni, ultima zi a anului 2012. Vremea va fi rece, geroasă dimineaţa şi noaptea îndeosebi în Transilvania şi Moldova. Cerul va fi variabil, iar vântul va sufla slab şi moderat, cu unele intensificări în sudul Banatului şi pe crestele montane înalte. Temperaturile maxime vor avea valori de la -6 grade în estul Transilvaniei şi nordul Moldovei, până la 6…7 grade în Dealurile de Vest, iar cele minime se vor situa între -12 şi 0 grade, mai scăzute în estul Transilvaniei spre -20 de grade. Îndeosebi în sudul şi estul ţării, local va fi ceaţă, asociată şi cu depunere de chiciură.

La Bucureşti: Vremea se va răci, astfel încât temperatura maximă va fi de 2…3 grade, iar cea minimă de -8…-7 grade. Cerul va fi variabil, iar vântul va sufla în general moderat ziua, apoi va slăbi treptat în intensitate.

Curs valutar BNR valabil azi: 1 EURO = 4. 4291  RON; 1 USD = 3. 3619    RON; 1 EURO = 1. 3174   USD; Francul elvetian 3. 6651 RON. Gramul de aur 179.3774 RON.

Bancherii şi oamenii de afaceri care s-au aflat printre “clienţii” procurorilor în 2012. Procurorii au avut, în 2012, anchete importante în mediul de afaceri, în sistemul medical, dar şi la instituţii de stat, printre cei cercetaţi fiind parlamentarii Ion Stan şi Alin Trăşculescu, Sorin Ovidiu Vîntu, Nelu Iordache, Sorin Blejnar, Viorel Comăniţă şi Ioan Andreica. Anchetele penale cu nume sonore din mediul de afaceri, din rândul parlamentarilor şi din sistemul farmaceutic sau medical au vizat fapte de trafic de influenţă, corupţie, evaziune fiscală sau crimă organizată. Din rândul parlamentarilor, fostul deputat PDL Alin Trăşculescu şi deputatul PSD Ioan Stan au fost puşi sub acuzare de anchetatorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) în legătură cu fapte de corupţie, în vreme ce fostul deputat Mihail Boldea a fost arestat preventiv pentru fapte de crimă organizată. Trăşculescu este în atenţia anchetatorilor pentru trafic de influenţă, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată şi instigare la spălare a banilor, cunoscând că aceştia provin din trafic de influenţă, dar şi pentru asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni. În 13 noiembrie, DNA a cerut Camerei Deputaţilor, prin Ministerul Justiţiei, să avizeze cererea de încuviinţare a arestării preventive a acestuia, acuzat că ar fi pretins 200.000 de euro pentru a interveni pe lângă autorităţile vrâncene să atribuie contracte de investiţii unor societăţi. În 16 noiembrie, Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor a avizat cererea anchetatorilor, iar în 20 noiembrie Alin Trăşculescu a anunţat că demisionează. După ce a demisionat, Alin Trăşculescu a fost arestat preventiv din 29 noiembrie până în 7 decembrie, când a fost eliberat în urma unei decizii a Curţii de Apel Bucureşti. Integral in Ziarul Financiar

Ce ne aşteaptă în 2013. Anul 2013 va fi unul puţin mai bun decât cel care se încheie astăzi, susţin sociologii şi analiştii economici. Astrologii, în schimb, vorbesc despre tensiuni sociale şi noi crize politice. Prima jumătate a anului viitor va fi una lipsită de evenimente politice şi sociale spectaculoase, sunt de părere sociologii. Tensiuni vor exista, totuşi, din vară în cazul destul de probabil în care Guvernul va decide să ia măsuri drastice de austeritate. Din punct de vedere economic, oficial ne va merge bine în 2013. Cel puţin aşa susţin oficialii de la Ministerul Finanţelor. Ei sunt contrazişi, însă, de oamenii de afaceri, care prevăd o depreciere a cursului leu – euro şi scumpiri consistente.  În privinţa desfăşurării evenimentelor sociale şi politice, sociologul Alfred Bulai împarte anul 2013 în două părţi distincte. Astfel, prevede specialistul, prima jumătate a anului va fi liniştită, lipsită de evenimente politice spectaculoase. A doua jumătate, însă, ar putea fi una tensionată în situaţia în care Guvernul ar fi obligat să adopte nişte măsuri extrem de dure, asemănătoare celor de austeritate adoptate de Executiv în 2010. Alfred Bulai rămâne, totuşi, optimist, fiind de părere că o asemenea posibilitate este destul de improbabilă. „USL se bucură în acest moment de un capital mare de încredere în rândul românilor şi numai nişte măsuri cu adevărat grele, impuse din exterior, ar putea schimba peisajul politic românesc în următoarea perioadă“, spune sociologul. În viziunea specialistului, orice măsuri nepopulare pe care va fi nevoită Uniunea Social Democrată să le adopte vor fi luate în prima parte a anului, pe un val de simpatie, beneficiind astfel de un avantaj: „E mai simplu să iei nişte măsuri nepopulare când te bucuri de încrederea a mai bine de jumătate dintre români, astfel că, după adoptarea acestor măsuri, vei rămâne oricum cu un capital de încredere destul de mare“. Integral in Adevarul.

Telenovelă cu epoleţi. Orgiile şi hoţiile zguduie Poliţia din Olt. Finalizare pe patul de spital. Detalii şocante ies la iveală în cazul poliţistei violate de la Balş. Pe lângă poliţiştii-mafioţi băgaţi la răcoare de DIICOT, acum IPJ Olt este centrul unui scandal sexual cu încrengături în Procuratură. Melania Renghea, agent de poliţie, în vârstă de 27 de ani, cu un copil acasă şi unul în pântec, i-a „crestat” burta fostului ei şef de la Secţia de Poliţie Balş, comisarul Gheorghe Barbu. Agresiunea a avut loc pe 26 decembrie, în maşina femeii, pe care o parcase în faţa casei bărbatului. Ambii au ajuns la Spitalul din Slatina. El cu mai multe plăgi înjunghiate, ea cu iminenţă de avort. S-a scris, s-a dat la televizor. Rapid s-a întocmit pe numele agentei dosar penal pentru tentativă de omor. Ultimele dezvăluiri în acest caz ne aduc în lumina reflectoarelor o faţă oribilă a Poliţiei din Olt, relevând faptul că 18 poliţişti şi ofiţeri superiori, precum şi un magistrat, sunt amestecaţi în hoţii, spălare de bani şi, nu în ultimul rând, orgii sexuale. Cu două zile înainte să aibă loc agresiunea, poliţista îl reclamase pe Barbu pentru viol şi şantaj. Nu oriunde, ci la DIICOT. Pe lista acuzaţilor de viol mai apar nume grele, confirmate chiar de şeful DIICOT Craiova, procurorul Adrian Glugă. Este vorba despre şeful Poliţiei Balş, Ion Şotea, şeful IPJ Olt, Ion Voicu, şi prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Balş, Laurenţiu Turcin, la care Barbu ar fi dus-o pe poliţistă pentru a întreţine relaţii sexuale cu ei. Dosarul a fost trimis la Parchetul Curţii de Apel Craiova, unde a ajuns prin declinare pentru conexare şi tentativă de omor. Integral in EVZ.

Vanghelie promite că autorităţile nu vor mai reuşi niciodată să-i descopere vreun ban ascuns: Plec din politică dacă se descoperă un cont al meu. Marian Vanghelie, primarul care este, a declarat ieri că aşteaptă scuze de la preşedintele ANI, Horia Georgescu, privind informaţiile vehiculate cu privire la verificările despre existenţa unor conturi ale sale, el arătând că nici Oana Mizil nu are o astfel de problemă, titrează mediafax. De asemenea, el a adăugat că nici el nu va mai comenta vreodată public pe această temă, însă dacă nu i se prezintă scuzele aşteptate, o să facă, după Anul Nou, unele dezvăluiri. “Dacă scuzele nu vin la momentul potrivit, poate să fiu un pic supărat şi o să mai detaliez nişte lucruri şi nişte întâlniri de taină ale unora sau altora”, a afirmat primarul Sectorului 5. Totodată, el a spus că nu îi nici ruşine, nici frică din acest punct de vedere, deşi informaţiile vehiculate au fost o “glumă proastă” şi a primit multe întrebări. “Vă pot spune un singur lucru: fac parte dintre politicienii care calcă drept pe stradă şi nu îmi este nici ruşine şi nici frică. A fost o glumă proastă, cred eu, care nu cred că a ţinut pe nicăieri, toată lumea râdea pe unde mă duceam, toată lumea mă întreba. Prima dată când mă veţi găsi cu un cont, cu un off-shore pe numele meu, orice formulă a se încerca din partea mea a mă ascunde, să nu am la vedere ce am în România, din momentul ăla plec acasă din politică şi de peste tot”, a concluzionat Vanghelie. Surse oficiale declarau, pe 20 decembrie, pentru Mediafax, că inspectorii de integritate verifică averea primarului Marian Vanghelie pe perioada mandatului 2008-2012, identificându-se câteva sute de mii de euro pe care edilul sectorului 5 Bucureşti nu le-ar putea justifica.Conform surselor citate, inspectorii de integritate au constatat şi existenţa unor sume transferate de primar în contul Oanei Mizil, cu care acesta are o relaţie.Deputata Oana Niculescu Mizil a fost reclamată de Agenţia Naţională de Integritate la Parchetul instanţei supreme pentru conflict de interese, fapt confirmat de către ANI printr-o decizie administrativă. Integral in Romania Libera.

Prognoza seismică pe 2013. Directorul Institutului Naţional de Fizică a Pământului, pentru Gândul: „La anul, vom avea o medie de 15 cutremure pe lună” Anul 2013 va fi unul bogat în activitate seismică, susţin reprezentanţii Institutului Naţional de Fizică a Pământului. “Prognoza noastră pentru 2013 arată că, la anul, vom avea o medie de aproximativ 15 cutremure pe lună. S-ar putea să avem luni în care în Vrancea se vor produce 10 cutremure, dar şi luni în care se vor produce 20 de cutremure”, a declarat pentru gândul directorul ştiinţific al institutului, Mircea Radulian. Radulian a explicat că, potrivit datelor pe care le are până în prezent, cele mai multe dintre cutremurele care se vor produce la anul în zona Vrancea vor fi unele de intensitatea scăzută şi moderată. “Cutremurele mari nu pot fi prezise. Acestea apar destul de rar. Statistic vorbind, o dată la doi ani, în această zonă seismică apar şi cutremure mai mari de 5 grade pe scara Richter. Astfel că, în 2013, ne-am putea aştepta la un asemenea cutremur, dar el se poate produce la fel de bine şi în 2014 sau în 2020. Nu putem prezice cu exactitate când se va produce un cutremur mai mare de 5 grade pe scara Richter”, a punctat Radulian. Directorul ştiinţific de la Institutului Naţional de Fizică a Pământului a mai spus că o activitate seismică bogată nu ar trebui să ne îngrijoreze. “Atunci când se produce un cutremur, Pământul se eliberează de energie. Un cutremur de intensitate mică poate preveni un cutremur de intensitate mare. Este mult mai bine dacă avem o intensitate seismică bogată, decât dacă am avea una săracă”, a menţionat reprezentantul institutului. Acesta a completat că în anul 2012 în Vrancea s-au produs, în medie 10 cutremure pe lună. “Nici unul nu a avut o intensitate mai mare de 5”, a amintit Mircea Radulian. Integral in Gandul

Liberalii aflaţi pe lista neagră a lui Antonescu. În PNL se ascut săbiile înainte de Congres. PNL pare să stea pe un butoi cu pulbere, asta după ce Crin Antonescu a anunţat că după Anul Nou vor începe excluderile. Liderul PNL susţine că se vor plăti poliţe către acei liberali care nu s-au conformat cu poziţia partidului în timpul campaniei electorale. Victoria zdrobitoare a USL la alegerile din 9 decembrie nu a avut darul de a linişti apele în interiorul partidelor. PNL pare să stea pe un butoi cu pulbere, asta după ce Crin Antonescu a anunţat că după Anul Nou vor începe excluderile. Liderul PNL susţine că se vor plăti poliţe către acei liberali care nu s-au conformat cu poziţia partidului în timpul campaniei electorale. “Eu am spus şi mă ţin de cuvânt. La prima şedinţă de după alegeri a Biroului Politic Central şi a Consiliului Naţional Executiv, mulţumindu-le tuturor colegilor care, într-o proporţie zdrobitoare, şi-au făcut datoria şi au fost practic artizanii acestui succes extraordinar pentru PNL, am spus în acelaşi timp că s-au petrecut câteva lucruri absolut inacceptabile într-un partid în timpul campaniei electorale şi că aceste lucruri nu pot rămâne fără răspuns administrativ din partea partidului. Şi nu vor rămâne”, a fost avertismentul lui Crin Antonescu. Dacă privim înspre momentele încinse ale campaniei electorale, putem observa că există trei liberali care nu se află în relaţii foarte bune cu Crin Antonescu. Ludovic Orban, Călin Popescu Tăriceanu sau Andrei Chiliman au făcut poziţie distinctă faţă de restul greilor liberali şi chiar au lansat atacuri dure la adresa lui Crin Antonescu.Integral in Adevarul.

Voiculescu pierde șefia Aeroportului Otopeni. PNL vrea înapoi directorul demis în urma incindentului soldat cu uciderea unei tinere japoneze. Fost patron al unei firme de termopane și membru PC, Cristinel Smadu, a fost schimbat din funcția de director general al Aeroportului Otopeni. Surse din cadrul USL au explicat, pentru EVZ, că PNL și-a revendicat postul pierdut în septembrie, atunci când a fost numit Smadu în fruntea aeroportului. Noul director va fi Cornel Poterașu, cel care a fost destituit  acum aproximativ patru luni din cauza problemei taximetriei ilegale de pe aeroport, care a determinat incindentul soldat cu uciderea unei tinere japoneze venite în practică în România. Contactat de EVZ, Poterașu a confirmat că va prelua iarăși conducerea aeroportului. Surse USL explicau, în septembrie, pentru EVZ că fostul ministru al Transporturilor, Ovidiu Silaghi, a cedat postul de șef al aeroportului PC-ului, partidul înființat de Dan Voiculescu, deși mulți liberali nu au fost deacord cu această decizie și i-au pus în vedere lui Silaghi să numească un alt membru PNL în locul lui Poterașu. Paradoxal, după numai patru luni  în care problema taximetriei nu a fost rezolvată, iar Poterașu a fost demis tocmai pentru că nu a fost în stare să stopeze taximetria ilegală, fostul director a fost numit iarăși șef peste Aeroportul Otopeni în cadrul unei ședințe a CA-ului, susțin surse din cadrul Ministerului Transporturilor. Integral in EVZ

Va urez o zi buna si la multi ani!

Inceputul influentei rusesti – Tratatul de la Kuciuk-Kainargi

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (Küçük Kaynarca) a fost semnat la 21 iulie, 1774, de Imperiul Rus (Piotr Romianţev) şi Imperiul Otoman după înfrângerea acestuia din urmă în războiul din 1768-1774. Tratatul era o lovitură extrem de umilitoare primită de Imperiu Otoman. Otomanii au cedat teritoriul regiunii Yedisan dintre râurile Nipru şi Bugul de Sud. Acest teritoriu includea portul Cherson şi oferea Rusiei primul său acces direct la Marea Neagră. Prin tratat, Rusiei îi mai erau cedate porturile Kerci şi Enikale din Crimea, precum şi regiunea Kabarda (cabardină) din Caucaz. Otomanii au pierdut şi Hanatul Crimeii, căruia au fost forţaţi să îi recunoască independenţa. Hanatul, deşi oficial independent, era în realitate sub controlul Rusiei, care l-a anexat în 1783.

Tratatul a acordat Rusiei şi alte beneficii. A eliminat restricţiile privind accesul Rusiei la Marea de Azov (Tratatul de la Belgrad din 1739 dădea Rusiei teritoriu la Marea de Azov, dar îi interzicea fortificarea zonei sau dezvoltarea unei flote.) Rusia primea şi o serie de drepturi economice şi politice în Imperiul Otoman, între care permisiunea acordată creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman de a naviga sub steagul Rusiei, respectiv permisiunea acordată Rusiei de a ridica o biserică ortodoxă în Istanbul (care nu a fost însă construită vreodată). Rusia a interpretat tratatul ca dându-i dreptul de a proteja creştinii ortodocşi din Imperiu şi a folosit această prerogativă mai ales în Principatele Danubiene (Moldova şi Ţara Românească), intervenind în timpul ultimei domnii fanariote şi după Războiul Grec de Independenţă. Tratatul dădea imamului otoman dreptul de a proteja credincioşii musulmani din Rusia (între care cei din Crimeea). Era pentru prima dată când o putere europeană recunoştea autoritatea califului otoman în afara graniţelor imperiului său.

Fanarioţii rusofili

Constantin Ipsilanti, a domnit în Moldova intre 1799 – 1801, octombrie 1806 – noiembrie 1806 şi in Muntenia din 1802 – 1806. El a mai fost administrator al Munteniei sub ocupaţia rusească: 27 decembrie 1806 – 31 mai 1807 şi 8-28 august 1807. Constantin Ipsilanti fost fiul lui Alexandru Vodă Ipsilanti şi tatăl lui Alexandru Ipsilanti Eteristul. Şi-a început cariera devenind dragoman al Porţii, pe vremea celei de-a doua domnii a tatălui său în Ţara Românească (1769 -1797). Făcând în această calitate numeroase servicii Rusiei şi Angliei, adversarele Franţei, ajunge prin concursul acestora pe tronul Moldovei (1799). Nu se poate menţine mult timp, tocmai din cauza prea accentuatului său rusofilism şi este destituit (1801).

Reîntors la Constantinopol, continuă cu uneltirile şi casa sa ajunge cuibul agenţilor şi intrigilor moscovite, care căutau să-şi reântroneze omul lor. Convenţia ruso-turcă din 1802, a dat drept ruşilor să se amestece în numirea, menţinerea şi destituirea domnitorilor, prevăzându-se tot în interes moscovit şi fixarea domniilor pe o perioadă de 7 ani. În aceste condiţii, Constantin ajunge pe tronul Munteniei. La început, ca om al Rusiei, ia câteva măsuri salutare: îi recheamă pe exilaţi şi achită datoriile ţării la Constantinopol, cu scopul de a suprima marile dări. Însă, în curând pune noi dări care apasă ţara. Acestea precum şi marele incendiu al capitalei, groaznicele inundaţii din acea vreme, apoi jafurile pazvangiilor din Vidin, care au ameninţat chiar Bucureştiul, şi cheltuielile lui Vodă, determinate de jocurile politice externe: serbări şi daruri când ambasadorul rus trecea prin Bucureşti, când unor englezi, chiar şi ambasadorului şi consulului Franţei; întreţinea emisari-spioni în Europa pentru a i se raporta totul; alimentarea răscoalelor din Imperiul Otoman, pasvangii, sârbii, paşa din Rusciuc; risipa sfetnicilor săi, aventurieri francezi ca Gaspari, secătuiesc ţara.

Cu tot tratatul din 1802 şi cu toată protecţia rusească, Poarta înţelege trădarea lui Constantin, care lucra ca Principatele române să intre sub influenţa rusească, îl destituie şi vrea să-l omoare. Deoarece Rusia şi Anglia protestează energic, Turcia îi dă pace însă nu-şi poate relua tronul pentru că din cauza relaţiilor tensionate ruso-turce, izbucneşte războiul. Numai după ce ruşii ocupă Principatele Române şi Bucureştiul în decembrie, Constantin revine la conducere, fiind însărcinat cu administrarea Moldovei (octombrie – noiembrie 1806). Pentru că ţara era sărăcită, iar ruşii cereau tot timpul bani, el se refugiază în 1809 la Sankt Petersburg, de unde nu se mai întoarce, murind în 1816.

Tratatul de la Bucureşti

Pacea de la Bucureşti din 1812 a fost un tratat de pace semnat in mai 1812, între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, la încheierea războiului ruso-turc din 1806 – 1812.

Războiul ruso-turc din 1806-1812 (vezi postarea anterioara) a izbucnit in octombrie, ţarul Alexandru I ordonând trupelor sale să traverseze Nistrul şi să ocupe Ţările Române. Cei mai importanţi factori de influenţare a războiului din 1806-1812 au fost jocurile de interese dintre Prusia, Franţa şi Imperiul Habsburgic. La începutul ostilităţilor, toţi ambasadorii ruşi din capitalele europene au fost instruiţi să declare că Imperiul Rus nu avea “nici cea mai mică intenţie să cucerească ceva de la Turcia”, urmărind doar “prevenirea intenţiei lui Bonaparte, clar exprimate de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru”. În pofida asigurărilor iniţiale, cu ocazia semnării Tratatului de la Tilsit de pe 25 iunie-7 iulie 1807 dintre Rusia şi Franţa şi după întâlnirea de la Erfurt dintre Alexnadru I şi Napoleon, ţarul a căpătat în cele din urmă acceptul suveranului francez pentru ocuparea de către Imperiul Ţarist a celor două principate romanesti – Muntenia şi Moldova – în cazul victoriei ruşilor în războiul cu otomanii din 1806-1812.

Tratatul de pace a fost semnat in mai 1812 la Bucureşti, în hanul agentului rus Manuc Bei. Tratatul avea 16 articole publice şi două articole secrete. Prin articolele 4 şi 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate, (conform cu recensământul ordonat de autorităţile ţariste în 1817). Au trecut în componenţa Imperiului Rus ţinuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ţinutului Iaşilor şi Bugeacul. Autorităţile ţariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată “Bessarabia “. Articolul 6 prevedea retrocedarea către Imperiul Otoman a oraşelor Anapa, Poti şi Akhalkalaki, dar ocuparea de către Rusia a portului Suhumi şi altor localiutăţi din Caucaz. La Bucureşti s-au pus bazele independenţei Serbiei, care a căpătat un grad sporit de autonomie, fapt care a dus la primele iniţiative de sârbizare a românilor timoceni. Actul de anexare a Basarabeiei de către Imperiul Ţarist a fost unul fraudulos, deoarece încălca practica internaţională, cu toate normele de drept existente la moment.

Printr-un manifest emis la încheierea tratatului de pace, Imperiul Rus s-a obligat să-şi retragă trupele din Moldova. De asemenea, ţarul garanta locuitorilor de pe ambele maluri ale Prutului dreptul ca, timp de un an, să se mute de ce parte a noi graniţe ar fi dorit şi să-şi vândă averea după propriul interes. În timpul acestui an, s-a înregistrat încheierea unui număr extrem de mare de vânzări şi de schimburi de moşii.

Vechiul principat al Moldovei a fost destrămat, după ce pierduse deja Bucovina în 1774, a pierdut şi Basarabia. Cedarea de către Imperiul Otoman a părţii de răsărit a Moldovei s-a făcut cu încălcarea tratatelor în vigoare şi a dreptului internaţional (valabil în epocă), deoarece Moldova nu era provinice turcă. De altfel, diplomatul turc semnatar al Păcii de la Bucureşti avea să fie executat pentru modul catastrofal în care a condus negocierile. Pentru ţarul Alexandru I, semnarea tratatului a fost un mare succes diplomatic şi militar, el ratificând tratatul numai cu o zi mai înainte de declanşarea invaziei lui Napoleon în Rusia. Trupele retrase de la Dunăre au ajutat la lupta împotriva împăratului francez, iar Imperiul Otoman înfrânt a încetat să mai fie aliatul Franţei.

Dacă, la început, ţarul Alexandru I a încercat să câştge simpatia noilor supuşi prin asigurarea unor condiţii de dezvoltare autonome a provinciei, în scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei ca gubernie, populaţia fiind supusă politicii de rusificare.