Author: theophyle

Când apare perspectiva războiului, cei care se fac că plouă sunt priviți cu la fel de mult dispreț ca și cei care se fac vinovați de pornirea războiului. Așa se explică de ce, la începutul conflictului din Irak, americanii i-au botezat pe francezi „maimuțe lașe îndopate cu brânză“. In original de la Economist – When young men go to war resentment turns against those shirking danger. In Iraq the Americans denounced the French as cheese-eating surrender monkeys. (Aici)

Probabil ca apartenenta la o natiune nu poate schimba firea umana. Polaritatea in relatiile internationale exprima felul in care puterea este impartita si exprimata in aceste relatii. Istoria umana a cunoscut toate felurile posibile de a imparti puterea, influenta si resursele planetei intr-un anumit interval de timp istoric. De la unipolaritatea Egipteana (intre 3150  si 1285 î.Hr) la unipolaritatea Elenistica pe timpul lui Alexandru Macedon (intre 331 si  323 î.Hr) si in sfarsit la unipolaritatea reprezentata de Republica si Imperiul Roman (in perioada dintre 188 î.Hr – 395 d.Hr). Ultima perioada de unipolaritate (eu zic aparenta) a fost reprezentata de Statele Unite intre 1991 si 2001.

Bipolaritatea  reprezinta impartirea puterii intre doua tabere, exact asa cum  s-a intamplat pe timpul Razboiului Rece. Bipolaritatea impreuna cu arsenalul atomic au adus cea mai lunga perioada de pace din toate timpurile  in Europa. Razboiele se duceau prin “ părţi proxi” si cine putea sa prospere a prosperat. Probabil ca din 2001 lumea a intrat intr-o situatie de multipolaritate internationala, bazata pe multipolaritati mondiale si regionale. Polii de putere mondiali sunt disputati de SUA, Rusia, China, UE.

Trebuie sa mentionez evenimentele din Orientul Mijlociu ma ingrijoreaza profund si nu pentru ca un dictator sau mai multi isi iau talpasita cu sau fara miliardele pe care le-au furat popoarelor pe care le-au condus, ci pentru ca aceste evenimente pe care le-am descris in articolul postat  pe Contributors.ro “Avioanele dictatorilor” pot aduce o planeta intreaga la pierzanie, daca nu militara, cel putin economica.

Orientul Mijlociu este in zilele noastre poate cel mai mare arsenal militar conventional din lume. In mare, vorbim de cel putin 2000 de avioane de lupta, de ultimele generatii de armate, care impreuna inseamna aproximativ 2 milioane de militari profesionisti si antenati, cam 6-7000 de tancuri si aproape un milion de guri de tun. Orientul Mijlociu este si una dintre cele mai strategice zone geografice de pe globul pamantesc, resursele de hidro-carburi (pe terminate) ale acestei zone intretin capacitatile industriale ale multor state. Din nefericire Orientul Mijlociu este terbil de apropiat de Europa.

Compromiterea totala a Organizatiei Natiunilor Unite (ONU), impreuna cu lipsa de eficienta a politicilor externe ale Uniunii Europene,  care cu un preşedinte de  genul lui Herman van Rompuy si un ministru de Externe de felul Catherinei Ashton, fac ca Europa sa arate foarte rau. Chiar cei mai mari susţinatori ai proiectului european recunosc ca cele doua personaje, atat de semnificative in reprezentarea Europei, nu arata atat de bine nici publicului european si nici “partenerilor de afaceri” ai Europei.  Bineinteles ca nu ma refer la prezenta lor fizica, ci la prestatia lor. Catherine Ashton, fosta comisară europeană pentru Comerţ, la inceputul mandatului ei a declarat pe scurt că îşi va da toată silinţa. Între timp, se pare că şi ea a ajuns să creadă că nu este suficient de competentă pentru postul pe care-l ocupă. Cel puţin la nivel public este mereu preocupată să se apere. Faţa palida a Europei nu poate fi nici arbitru si nici negociator.

Americanii au probleme acasa. Un Presedinte slab ca Obama a “luat-o peste nas” aproape de fiecare data si in fata oricaruia dintre partenerii americani sau adversarii ei, total lipsit de experienta internationala si de caracterul pe care un Presedinte al Statelor Unite are nevoie, a incredintat politica externa dnei Clinton, care este sabotata aproape tot timpul de “bigmouth” Biden sau mai bine “Biden-Who”, asa cum l-a caracterizat Generalul (demis) Stanley McChrystal. Deci nici de acolo nu ne putem astepta la un arbitraj.

Din nefericire, intr-o lume fara arbitrii, conflictele vor fi mai violente si mai sangeroase. Disputele vor ajunge la nivelul “gastilor de cartier” si asta este grav. Sa speram ca pana la urma lucrurile se vor aranja, nici nu doresc sa-mi inchipui altfel.

Realist vorbind, Franța și Marea Britanie sunt singurele state europene care își permit să trimită din scurt forțe militare în afara granițelor. Doar că Parisul nu voia să-și asume vreodată rolul de lider al ostilităților. Sperase, de fapt, că va putea trimite doar un grup de experți, ca parte dintr-o misiune de instruire europeană, la rândul său parte dintr-un contingent internațional condus de forțele vest-africane, la rândul său parte dintr-o strategie politică amplă a ONU de restabilire a democrației în zona de sud a țării și de  reconciliere cu rebelii din nord. Atacul agresiv al jihadiștilor asupra sudului i-a forțat însă pe francezi să renunțe la abordarea indirectă și să se avânte cu capul înainte. Pe de altă parte, situația din Mali ar trebui să fie la îndemâna „trupelor de luptă“ ale UE –  formațiuni de câte 1.500 de soldați disponibili la orice oră. Actualul contingent activ, „trupele de luptă Weimar“, sunt conduse de Polonia, cu sprijinul Franței și Germaniei. Pentru polonezi, deja implicați în operațiunile din Afganistan, misiunea din Mali este o piatră de încercare prea mare.

La rândul său, Berlinul nici nu vrea să audă de război. Așa se explică de ce, deși au fost constituite încă din 2007, trupele UE nu au avut parte, până acum, de acțiune. Entuziasmul cu care a fost întâmpinată lansarea lor este acum tot mai palid. Inițial, era prevăzut ca, la fiecare șase luni, să fie stabilite prin rotație câte două contingente de luptă, ce puteau fi mobilizate în situații de urgență. Din cauza contribuțiilor modeste ale statelor membre, s-a ajuns la un singur contingent.

„L’Europe de la défence“, cum numiseră francezii ideea unei forțe armate autonome a UE, are un istoric nefericit. Chiar Franța s-a opus acestui concept, încă din 1954. În timpul războaielor balcanice din anii ‘90, Europa a constatat cât de mult ajunsese să depindă de America, așa că, în 1998, la summitul de la Saint Malo, Tony Blair și Jacques Chirac au readus în prim-plan ideea unei capacități militare comunitare. Ceea ce nu a fost pe placul SUA, care se temea că Franța voia astfel să diminueze influența mondială a NATO. Un deceniu mai târziu, în 2009, Franța s-a reîntors la conducerea NATO, ceea ce a dat încredere Americii, care a început, peste noapte, să încurajeze planurile de înarmare a Bătrânului Continent. Pentru ca, anul trecut, Marea Britanie să-și utilizeze dreptul de veto împotriva proiectului de înființare a unei armate europene. La comanda aceleiași Marii Britanii, NATO a preluat frâiele operațiunii din Libia, închizând astfel gura celor care vizau o intervenție militară în numele UE.

Acum, însă, în Europa se pun bazele unui pragmatism franco-britanic. Franța a renunțat la ambiția creării unor instituții armate formale, iar Marea Britanie a început să accepte beneficiile unei înarmări modeste. Așa a apărut Operațiunea Atalanta, îndreptată împotriva piraților din apele somaleze. Apoi, UE desfășoară un program de antrenament pentru forțele somaleze și achită costurile intervenției militare africane din Somalia, acțiuni care au diminuat deja nivelul pirateriei de aici, dându-i acestui stat extrem de sărac nădejdea unui viitor mai bun.

Poziția geostrategică a Europei trece printr-un proces de transformare. Pe măsură ce America își concentrează atenția asupra Pacificului, Europa trebuie să învețe să-și poarte singură de grijă. Chiar și cu resurse limitate: criza datoriilor a forțat multe guverne să reducă bugetele de apărare (este inclusiv cazul Franței și al Marii Britanii). Chiar și dacă ar dispune la discreție de bani, echipamente și soldați, Occidentul nu a găsit încă formula succesului în războaiele externe. Intervențiile din Irak, Afganistan și chiar și Libia nu pot fi numite succese în adevăratul sens al cuvântului. Unii europeni sperau că cele trei misiuni vor tăia din apetitul pentru genul acesta de aventuri. Doar că războiul din Mali a izbucnit pe neașteptate și, după toate semnele, era oricum inevitabil. Iar cetățenii celui mai răsfățat continent trebuie să realizeze că aceasta nu va fi, nici pe departe, ultima oară când Europa va fi nevoită să ridice armele. Un prim articol intr-o serie de articole geopolitice despre viziunea militara Europeana.

Bibliografie, note si citate:

The European Council on Foreign Relations (ESFR) – London, UK
Brookings Institution– Washington, D.C. USA
Canadian Defense and Foreign Affairs Institute (CDFAI) – Calgary, Alberta – Canada
The Economist – Europe in a foreign field
Center for Security Studies (ETH) Zurich Forschungsstelle für Sicherheitspolitik und Konfliktanalyse. Zurich, CH.
The New York Times
The Financial Times – London
Deutsche Welle

„The Observer“: Grupări mafiote poloneze şi italiene s-ar afla în spatele scandalului privind carnea de cal. Grupări mafiote poloneze şi italiene sunt suspectate că ar juca un rol major în scandalul privind carnea de cal descoperită în mai multe produse din Marea Britanie care ar fi trebuit să conţină carne de vită, relatează „The Observer“.Surse apropiate Ministerului Mediului, Alimentaţiei şi Afacerilor Rurale şi Agenţiei pentru siguranţa alimentară (FSA) au declarat că burgerii de vită, lasagna şi celelalte produse contaminate cu carne de cal sunt rezultatul unei fraude care are o „dimensiune internaţională”.  Secretarul de stat pe Mediu, Owen Paterson, din Marea Britanie a declarat că ancheta demarată după ce autorităţile au descoperit carne de cal provenită din România în loc de vită în lasagna marca Findus ar putea face parte dintr-o „conspiraţia internaţională” şi că se aşteaptă să se descopere şi alte produse din carne contaminate după ce primeşte rezultatele analizelor de laborator. Enigma este cu atât mai mare cu cât anchetatorii au descoperit un „circuit comercial complex”, care implică mai multe companii şi ţări europene. Mai mult de atât, experţi din industria sacrificării cailor au declarat pentru „The Observer“ că există dovezi că grupări mafiote poloneze şi italiene desfăşoară scheme frauduloase de milioane de euro pentru a substitui carnea de vită cu cea de cal în timpul procesării alimentelor. Există informaţii potrivit cărora veterinarii şi alţi oficiali care lucrează în abatoare şi fabricile alimentare sunt intimidaţi să eticheteze carnea ca fiind vită, când de fapt aceasta este o alternativă mai ieftină, precum porcul sau calul. Integral in Adevarul.

Ponta: Berlusconi, un Ceaușescu al Italiei. Premierul Victor Ponta a afirmat sâmbătă, la Torino, cu ocazia mitingului socialiştilor europeni pentru susţinerea candidatului Partidului Democrat la poziţia de prim-ministru, că pentru Italia o reîntoarcere a lui Silvio Berlusconi ar echivala cu revenirea lui Nicolae Ceauşescu în România, scrie Mediafax. “Pentru noi, alăturându-ne Europei ca ţară fostă comunistă a fost mult mai mult decât a fost pentru dumneavoastră, a fost un vis (…) Berlusconi nu este parte din acest vis, pentru că e un coşmar. Nu mi-aş putea imagina Italia cu Berlusconi la putere din nou, aşa cum nu-mi pot imagina România cu Ceauşescu înapoi. Acest trecut trebuie să rămână acolo, iar ceea ce este important este viitorul”, le-a spus Ponta, în limba italiană, celor adunaţi la Torino. El a precizat că în mod obişnuit nu optează pentru a vorbi în italiană deoarece accentul sicilian pe care îl are poate crea confuzie. Ponta a mai afirmat că este sigur că Pier Luigi Bersani, candidat pentru poziţia de premier al Italiei, este şansa cea mai bună nu doar pentru italieni, ci şi pentru cei peste un milion de români care trăiesc şi muncesc în această ţară. “În septembrie, înaintea campaniei electorale în România, PPE a venit la Bucureşti să susţină (PDL, n.r.), dar nu a ajutat, pentru că noi am obţinut 60% din voturi. Tot mai multe partide din PPE vorbesc de mai multă Europă, dar am văzut ieri ce se întâmplă şi ce înseamnă pentru ei: mai multă Europă, mai puţini bani pentru UE. Mai multă Europă pentru cine?”, a întrebat retoric premierul. De asemenea, preşedintele PES Serghei Stanişev a făcut referire la victoria USL la alegerile parlamentare, notând în acest sens victoria lui Victor Ponta la scrutinul de anul trecut. “Timp de şapte ani Europa a fost ţinută sub sclavie de conservatori şi de politicile acestora concentrare doar pe austeritate, de politicile care ucid solidaritatea şi sensul unui destin comun al naţiunilor europene. Ei au condus prin divizare socială, asta a făcut Berlusconi în Italia, a divizat societatea. (…) Trebuie o schimbare reală şi trebuie să arătăm că în calitate de progresivi putem demonstra asta. Orientarea în Europa se schimbă în direcţia noastră, dar trebuie să fim împreună şi ne susţinem pentru a obţine aceste rezultate. Este fără îndoială, în ultimul an am avut succese electorale în Franţa, în Slovacia, în România – unde Victor Ponta a avut o victorie briliantă. Anul acesta, în Italia va fi startul”, a susţinut preşedintele PES. RFI

Polonia, cea mai puternică economie est-europeană, va primi din bugetul UE pe 7 ani 2.800 euro per capita, în timp ce României şi Bulgariei le revine mult mai puţin. Polonia, cea mai mare eco­nomie din Europa de Sud-Est, a negociat pentru perioada 2014-2020 alocări de 106 miliarde de euro, ceea ce echivalează cu 2.800 de euro pe cap de locuitor, şi este astfel cel mai mare câştigător din regiune în negocierile pentru bugetul pe termen lung al UE. România va primi 40 miliarde euro, sau 2.100 de euro per capita, în timp ce Bulgariei îi vor reveni 15 miliarde de euro, sau 2.030 euro per capita. Polonia, singurul stat din UE care nu a intrat în recesiune în timpul crizei economice mondiale, va primi 72 miliarde euro în fonduri de coeziune, care vor fi folosite în principal pentru proiecte de infrastructură, şi 28,5 miliarde euro pentru politica agricolă comună, scrie publicaţia online thenews.pl. “Aceasta este una dintre cele mai fericite zile din viaţa mea”, a declarat premierul polonez Donald Tusk după summitul UE de joi şi vineri. Deşi bugetul pentru 2014-2020 este cu 38 miliarde euro mai redus în termeni reali comparativ cu exerciţiul pentru cei şapte ani anteriori, Polonia va primi cu patru miliarde de euro mai mult. “Am primit 102 miliarde euro pentru perioada 2007-2013, iar acum ne revin 106 miliarde euro”, a mai spus Tusk. Din cel mai mare beneficiar al fondurilor de la bugetul UE, Polonia va deveni, probabil, contributor net din 2020, pe măsură ce economia se dezvoltă. Preşedintele Bronislaw Komorowski a descris negocierile pentru buget ca fiind “ultima mare oportunitate de a accelera dezvoltarea şi de a reduce decalajul avut faţă de ţările mai dezvoltate”. “În schimb trebuie să fim disciplinaţi şi să nu cheltuim bani pe consum, ci pe proiecte de dezvoltare”, a spus preşe­dintele. Bulgaria va primi în total 15 miliarde euro, din care şapte miliarde euro sunt fonduri de coeziune, potrivit Novinite. Cifra include o creştere de 1,5 miliarde euro a fondurilor destinate agriculturii şi 260 miliarde euro în compensaţii pentru dezafectarea celor patru reactoare ale centralei nucleare de la Kozlodui. Premierul Boiko Borissov a declarat în timpul summitului de joi şi vineri că a primit de la preşedintele Consiliului European Herman van Rompuy şi de la cancelarul german Angela Merkel asigurări că Bulgaria va primi cel mai mult dintre statele UE în raport cu contribuţia la bugetul blocului comunitar. Integral in  Ziarul Financiar

The Guardian: Profima S.A., centrul ocult al spălării banilor. The Guardian a publicat o anchetă explozivă potrivit căreia Vaticanul a construit în secret un vast imperiu imobiliar datorat, în parte, banilor proveniţi de la regimul fascist al lui Mussolini. În replică, L‘osservatore Romano a reacţionat descriind milioanele investite de Vatican în efortul de război al Aliaţilor. „Un adevărat fluviu de bani“. Papalitatea foloseşte un paradis fiscal pentru crearea unui portofoliu internaţional de 500 milioane lire sterline, cu proprietăţi imobiliare în Marea Britanie, Franţa şi Elveţia. Puţini turişti aflaţi în trecere prin Londra ştiu că sediul Bulgari, casa de bijuterii de înaltă clasă,de pe New Bond Street sau al bogatei bănci de investiţii Altium, aflat între piaţa Saint-James şi Pall Mall aparţin Sfântului Scaun. În 2006, Vaticanul a investit aproape 18 milioane euro pentru achiziţionarea imobilului din Saint-James Square. Aceste clădiri de birouri aflate într-unul din cartierele de lux ale Londrei, fac parte dintr-un surprinzător complex comercial de bunuri aparţinând imperiului Vaticanului. Cotidianul britanic arată că, în spatele unei structuri de societăţi off-shore, portofoliul internaţional al Bisericii Catolice a fost construit în timp, utilizând la început banii daţi de Mussolini în schimbul recunoaşterii pontificale a regimului fascist italian în 1929, anul semnării Acordurilor de la Latran. Papa Pius al XI-lea a recunoscut guvernul Italiei fasciste iar Il Duce a recunoscut suveranitatea Vaticanului. Şi a adăugat şi o donaţie, după unele surse în valoare de 750 milioane de lire. The Guardian nu precizează o sumă, dar a calculat la cât se cifrează astăzi averea adunată prin plasamentele efectuate cu acei bani – în jur de jumătate de miliard de lire sterline, adică 600 milioane euro. În timpul celui de-al doilea război mondial, o parte a acestei averi s-a deplasat în Elveţia, de unde, puţin câte puţin, a servit la achiziţionarea de bunuri imobiliare. Suma donată a fost rapid investită de Vatican. Din 1931, Bernardino Nogara, consilierul financiar al Papei, a decis crearea unei companii off-shore în Luxemburg pentru a masca operaţiunile pe continent. Surprinzător pentru unii este timpul îndelungat în care Vaticanul a reuşit să păstreze secretul milioanelor lui Mussolini. Blocul din St. James’s Square a fost cumpărat de o companie, Colombie Grolux Investments Ltd, care mai deţine şi alte proprietăţi în Marea Britanie. Registrele publice ale Companies House nu divulgă adevăratul proprietar al societăţii şi nici nu face vreo menţiune despre Vatican, dar enumără doi acţionari de paie, doi bancheri, catolici, eminenţi. Aduce  integral Romania Libera

Un compromis alambicat. Graţie unei formule bizantine, acordul asupra bugetului 2014-2020, semnat în 8 februarie, le-ar putea permite celor Douăzeci şi Şapte de state membre să-şi salveze onoarea. Însă reducerile adoptate ar putea să se dovedească dificil de implementat, scrie presa europeană.

După un summit demarat cu întârziere, o noapte de negocieri şi de multiple discuţii în care interesele naţionale au prevalat asupra oricărei alte consideraţii, cei douăzeci şi şapte şefi de stat şi de guvern ar trebui să fi găsit un acord asupra bugetului Uniunii Europene pentru perioada 2014-2020.

Acest Consiliu European s-a rezumat la “o negociere şi la o vânătoare de afaceri profitabile”, remarcă Trouw. Cotidianul olandez aminteşte că presiunea exercitată pentru a găsi un acord era importantă, însă să liderii se temeau mai ales de explicaţiile pe care ar fi trebuit să le ofere opiniilor publice naţionale:

ei fac totul pentru a ieşi împreună din necaz, căci în joc se află însăşi credibilitatea Uniunii. În plus, acest buget pe termen lung este o condiţie pentru a putea investi în proiecte de infrastructură şi de cercetare. Iar toată lumea se teme că nu va mai exista o altă şansă înainte de 2014. Între timp, vor avea loc alegeri în Italia, Marea Britanie [un scrutin local] şi în Germania. Liderii europeni nu au chef să recunoască la ei acasă că au cedat prea mult în acest balamuc.

În acest context, pentru “a pune capăt scandalului lor bugetar, europenii s-au decis să facă o subtilă distincţie între cheltuielile promise şi cele cu adevărat realiste”, explică Le Monde:

europenii fac ca niciodată distincţia între creditele de angajament reduse la 960 de miliarde de euro şi creditele de plată, care au ajuns la 908,4 miliarde. Această diferenţă […] ia de data aceasta proporţii excepţionale. Şi pentru prima oară în istoria construcţiei europene, ambele sunt în recul faţă de perioada 2007-2013.

Rezultatul summitului ar putea fi, foarte bine, văzut ca “o victorie a Marii Britanii şi a contribuitorilor neţi la bugetul comunitar”, consideră El País. Cotidianul din Madrid califică compromisul prezentat de preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, drept “un joc de contabilitate imaginativă”, şi regretă că:

cele două luni care au trecut între timp nu au servit la calmarea poziţiilor. Dimpotrivă, fiecare s-a încăpăţânat şi mai mult. O dată dispărută orice veleitate pro-europeană, fiecare ţară s-a încăpăţânat să-şi apere propriile interese.

La Berlin, Die Welt judecă rezultatul ca fiind “nu foarte prost, în măsura posibilului”. În mod tradiţional ostil creşterii bugetului UE cu banii contribuabilului, cotidianul salută mai ales reducerile din “dinozaurul din cadrul subvenţiilor UE”: ajutoarele acordate în agricultură.

Tentativa, veche de câteva decenii, de a egaliza calitatea vieţii în cadrul UE, se înscrie de acum înainte mai degrabă în sistemul voluntarist care doreşte să dea o şansă întreprinzătorilor, în loc să conserve statu quo-ul oamenilor politici regionali.

Însă, pentru a fi implementat, previne Le Monde, acest compromis va trebui să fie aprobat de Parlamentul European, care şi el trebuie convins:

Martin Schultz, preşedintele său, riscă să fie contrariat de rigoarea impusă de [primul ministru britanic] David Cameron. El riscă să critice prea marea diferenţă dintre creditele de angajare şi creditele de plată. Pentru el, acest rezultat este echivalent cu generarea de noi deficite, dat fiind faptul că plăţile reale nu vor fi neapărat finanţate de-a lungul anilor. Aduce PressEurop.

Evidente arheologice

Creştinismul timpuriu este argumentat prin opţiunea indivizilor sau, şi mai precis, prin reflexul podoabelor care le însoţesc portul şi unele obiecte uzuale. Mai departe, nu credem că cineva cu adevărat serios poate să-şi închipuie că o religie se poate întreţine doar prin obiecte de uz personal. Căci, dacă ne-am ascuţi cât de puţin privirea, am vedea cu surprindere că inventarul descoperit şi pus în evidenţă nu este decât cel destinat portului individual. El nu aparţine unui inventar liturgic consacrat care să ne demonstreze funcţionarea unor biserici. Dispunem de cruci pectorale, nu însă de cruci de altare, avem vase de lut cu tot felul de simboluri cruciforme, nu însă potire sau patere pentru împărtăşanie. Există opaiţe banale, dar nici un argument pentru utilizarea lumânărilor; oale de provizii, nu însă cristelniţe; morminte orientate cu faţa către răsărit, dar nici un fragment de icoană. Probabil că ar trebui să multiplicăm exemplele aşa încât să se vadă că avem dreptate.

Între modalităţile prin care se poate stabili nivelul organizării creştine a unui teritoriu se află una, tot de primordială arheologică, scăpată constant din atenţie. Pentru orice comunitate creştină organizată, era nevoie de ritual. Iar pentru derularea sa a fost vitală procurarea materialelor de bază care serveau euharistiei: pâinea şi vinul. Dacă în cazul pâinii lucrurile sunt simplu de dovedit (prin relevanţa uneltelor de arat şi cules, a râşniţelor), el fiind pentru comunităţi un bun deja exersat, nu acelaşi lucru se întâmplă cu vinul. El are nevoie de o cultură viticolă statornică, îngrijiri şi unelte speciale. Dacă cineva ar dori să cunoască cât de creştină era la un moment dat populaţia unei regiuni, ar trebui să-i inventarieze urgent mărturiile de practicare a viticulturii (vocabular, urme de terasări, sâmburi, sape, cosoare, recipiente mari etc.). Prima constatare este cea potrivit căreia limba română nu conţine nici un termen special de origine latină care să dovedească permanenţa ocupaţiei viticole[1]. Fără nici o relaţionare la creştinism, cultura viţei de vie este absentă din studiile arheologice privitoare la viaţa economică a Crişanei (sec. X-XI)[2], Transilvaniei (sec. VI-VII – IX-X)[3], Moldovei meridionale (sec. X-XIII)[4] sau viitoarei Ţări Româneşti (sec. XI-XIII)[5]. Singurele băuturi alcoolice consumate erau probabil miedul şi berea. Oferim deci o temă nouă de reflexie celor care vor socoti că analizele noastre sunt mult prea drastice sau prea speculative. Dacă ni se va răspunde că toate liturghiile se bazau pe vinul importat, atunci vom cere să se arate deîndată mărturiile acelei mişcări comerciale şi religioase, împreună cu estimări legate de cât de mult poate să se bazeze creştinismul unui întreg popor pe vinul produs la câteva sute de kilometri distanţă.

Alt spaţiu de manevră de eşafodare a creştinismului timpuriu l-a constituit mormântul şi cimitirul. Cu uriaşă siguranţă s-a scris mereu că „morţii îngropaţi cu privirea spre est au fost, fără îndoială, creştini”[6]. În lipsa unor piese de inventar, doar pe criteriul orientării cardinale a defuncţilor, s-a admis adesea apartenenţa lor la câte o comunitate creştină. Dar, mormintele nu sunt complexe de tipul bisericilor, aşa încât ar trebui să acceptăm că şi unii dintre non-creştini se înhumau tot cu faţa către răsărit. Ar fi destul dacă am aminti că toţi mahomedanii îşi doresc mormintele cu vederea către acelaşi răsărit, unde se află Mecca. O parte a slavilor practicau acelaşi obişnuinţe de îngropăciune. Problema nu este specifică segmentului cronologic de care ne interesăm şi, tocmai din acest motiv, nu ar trebui nici supralicitată, nici măcar invocată. Practicile funerare ale vremurilor demonstrează preponderenţa absolută a mormintelor de incineraţie[7]. În secolele VIII-X, de pildă, există majore diferenţe dintre componentele teritoriului de astăzi a României. În Câmpia Munteană există mari necropole bi-rituale, în timp ce Moldova este altceva[8]. Multe au fost admise ca păgâne[9].

Consensul este departe de a fi dobândit. Au fost creştini doar cei înhumaţi? Incineraţii au fost mereu altceva decât români? Cu infinite precauţiuni şi restricţionări, s-a admis totuşi mixtura[10]. Dacă ar fi însă astfel, va trebui să o scriem că aceiaşi creştini erau în contradicţie frapantă cu majoritatea coreligionarilor lor din teritorii europene stabilizate[11]. Sau, în continuare, că românii nu se obişnuiseră a avea obiceiuri creştine nici măcar în întregimea locurilor în care vieţuiau.

Mărturiile materiale ale bisericii sau ale organizării ei nu parvin dintru-nimic. Între obiectele avute la îndemână, suspectate de a fi purtătoare de simboluri creştine şi instituţii sunt prea multe şi complicate disocieri de făcut. De la nici un lăcaş de biserică certificat fără rezerve, până la un afirmat „sistem parohial rural”[12], este o uriaşă distanţă. Numai cine nu cunoaşte cum s-a clădit reţeaua din urmă, în principatele structurate, în răstimpul secolelor XIV-XVI, ar putea să invoce, cu mult hazard, vreuna similară, existentă în secolele X-XI, apoi dispărută complet ori restrânsă la minimum, imediat după aceea. Cât despre locurile de botez, dacă ar fi fost vreun baptisteriu sigur, în aceleaşi vremuri, nu avem nici un drept să-l imaginăm ca funcţionând „mai ales [pentru] alogeni”[13].

Anterioritatea unor biserici de lemn sau de tip bordei, era afirmată deja de Nicolae Iorga[14]. Supoziţia a răzbătut până la ultimii autori români care au tratat ori atins tangenţial tema arhitecturii ecleziastice[15]. Construcţia ipotetică, multiplu împărtăşită, a fost „rezolvată” prin aceea că s-a admis existenţa unor lăcaşuri de lemn, cu număr practic nelimitat, a căror perisabilitate ar fi cauza finală a neregăsirii lor. Nimic mai fals însă. Arheologia este în măsură să depisteze astfel de construcţii, cu condiţionarea minimă ca ele să fi existat într-adevăr. Tot aşa cum arheologia pot regăsi, şi au descoperit efectiv, casele de lemn şi anexele lor, mult mai vechi decât cele medievale. Secolele fără biserici au totuşi sate cu case descoperite, dar şi cimitire la fel de văduvite de lăcaşuri. Chiar dacă forma bisericilor ar fi semănat prea mult cu casele comune – ceea ce este deja exclus, după progresele înregistrate de arhitectura ecleziastică şi exigenţele de cult – ar fi fost nevoie de întâlnirea cu un inventar liturgic. Or, cum am amintit-o mai sus, nici asemenea mărturii nu există.

În toate părţile Europei, bisericile de lemn s-au descoperit şi continuă să apară sistematic în cercetări, indiferent de materiale şi modalitatea de construcţie (pe tălpi sau pe pari, din bârne sau nuiele cu lipituri de lut). În spaţiul nostru, ele nu există însă. Un adevăr fără nici un fel de echivoc trebuie în sfârşit recunoscut: de la formarea ca popor, până prin secolele XII-XIII, nu există biserici care să poată fi desemnate, fără ezitare, ca aparţinând românilor. Nu este vorba despre vreun „complot al arheologilor”, nici despre vreo gestionare defectuoasă a cercetării, pur şi simplu bisericile nu se găsesc. Orizontul de aşteptare din partea arheologiei medievale trebuie socotit închis. Iar dacă unele biserici se vor descoperi totuşi, în viitor, nimic nu va putea modifica o concluzie generală tocmai inversă aceleia care să sprijine compunerea unei vieţi creştine străvechi, aglomerate şi statornice, a românilor. Presupusele biserici vor apărea mereu ca edificii rare, izolate, întâmplătoare. Ar fi, adică, la fel de normal să admitem că ele nici nu ar fi de regăsit pentru că nici nu au fost construite. În logica lucrurilor, scepticii şi şocaţii de o asemenea concluzie ar trebui să accepte că, de la început, adevărul se putea împărţi în două zone opuse, aflate între shakespeare-anul „a fi” şi „a nu fi”. Când pe talgerul pozitiv de măsurare nu se poate arunca nimic, cel opus trebuie luat automat în considerare.

Mai departe, dacă nu avem biserici (indiferent dacă explicaţia s-ar împărţi între nu ar fi fost sau încă ar mai fi de aflat), ar trebui să vedem cum a funcţionat, dacă lucrul ar fi fost cu adevărat posibil, creştinismul fără ele. Uitând pentru o clipă faptul că nedescoperirea bisericilor este afirmată răspicat de un specialist în arheologie medievală, am dori să aflăm dacă pe undeva, în lumea geografiei creştine sau a altor religii, a mai fost vreodată pusă în discuţie opţiunea religioasă a unui întreg popor fără dovedirea prezenţei lăcaşurilor sale de închinare. Dacă da, atunci poporul român nu ar mai fi unic. Or, deja suntem pe un teren minat: fiece componentă a individualităţii poporului român are câte o analogie la popoarele înrudite ori la cele vecine. Tocmai creştinismul fără biserici să-i fi fost ceva cu adevărat propriu?

Din cele arătate se poate deduce că trecem cu seninătate peste carenţe grave: nu dorim să ne asumăm evidenţa non-mărturiilor. În plus, manevrăm o metodologie de reconstrucţie istoriografică dintre cele mai vulnerabile la critică. Să invocăm doar un singur exemplu din ultima categorie. Pentru perioada secolelor V-VII, cel mai avizat cercetător al Moldovei a scris că pe baza descoperirilor (unele trăsături creştine la morminte, tipare de cruci, cruci, însemne grafitate) se „arată destul de clar că religia creştină începuse să se răspândească”[16]. Verbul „a începe” nu are nici un sinonim de felul „a continua”, „a creşte”, „a dezvolta” sau altele care să ne dezvăluie un proces cursiv sau aglomerat. Se poate în schimb substitui prin: „a înfiripa”, „a porni”, „a se întemeia”. În aceeaşi analiză geografică, intervalele de timp învecinate, adică ale secolelor VII-IX şi IX-X, nu beneficiază nici măcar de asemenea generalizări. Concluziile negative directe au fost eludate, cele indirecte au rămas lăsate doar în seama cititorilor mai atenţi. S-a mizat concomitent pe lipsa de interogaţie a celorlalţi. Dacă valorizăm, va trebui să admitem că s-a pornit de la ceva foarte precar, incipient, care nu a înregistrat nici un fel de continuitate. Perseverând cu astfel de judecăţi evazive şi fracturate pe intervale scurte, nu putem construi nimic credibil sau demn de reţinut.

Ideea exegeţilor este că, de la începutul secolului al VII-lea, romanitatea creştină nord-dunăreană a rămas izolată între păgâni[17]. Spaţiul ar fi rămas populat cu creştini „marginali”, într-un context istoric general care nu le era deloc favorabil, nici dinspre Bizanţ, nici dinspre migratori. Pe parcursul timpului, în timp ce perispaţiul mediteranean acumula doctrine şi „tradiţie” eclesiastică, creştinii din jurul Carpaţilor vegetau în neştiinţă şi imposibilitatea de a se face remarcaţi. Poate, o bună parte dintre ei, credea, aşa cum se va mai întâmpla şi în secolele următoare, foarte sincer în minimele valori ale creştinismului. Dar, întreagă această credinţă, numai urme şi semnificaţii istorice majore nu a avut. Atâta vreme cât Biserica–instituţie nu are izvoare care să-i dovedească funcţionarea, tot ceea ce se afirmă despre o viaţă religioasă la români nu este decât un abur despre care raţionalismul nu poate să accepte că este numai un procent restrâns al realităţii.

Oricât vor încerca să ne convingă partizanii acestui creştinism vaporos, nu vom putea admite naşterea unor credincioşi în afara unei cateheze minimale, cu surse clare de îndreptare şi călăuzire. Creştinismul nu este, pur şi simplu, o stare de spirit, ereditar transmisibilă, ci un îndelung exerciţiu al practicii, după elementara educare, cunoaştere şi recunoaştere a divinităţii. El are nevoie de un anume nivel de civilizaţie, care numai modest nu poate fi numit. Altfel ar trebui să acceptăm, într-o proporţie deloc potrivită poporului român, că numitul popor ar fi dispus, în trecutul istoric, de o cantitate incomensurabilă de mistici, călăuziţi doar de harul revelaţiei însuşită punctual, prin nenumărate sincope de translaţie, de la dascăli către învăţăcei, departe de centre de şcolarizare, care încontinuu, cu o imaginaţie pe care nu suntem în stare să o urmărim ori să o detectăm, se folosea de substitute improvizate pentru a săvârşi cultul. Orice text liturgic învăţat oral ar fi sfârşit prin a deveni variantă mioritică, în acest caz, pus automat sub stigmatul ereziei. Or, precum bine se ştie, mistici români au fost foarte puţini şi, mai cu seamă, mai târzii şi, în general, validaţi în alte teritorii ale geografiei creştine decât pe pământul care i-a născut. Iar în legătură cu urmele materiale ale practicării slujbelor am ajuns deja la câteva încheieri. Cu alte cuvinte, dacă perseverăm a socoti că poporul român exersa asemenea formule de cult, poseda o credinţă alimentată întâmplător şi lăsată total fără supraveghere, ar trebui să ne întoarcem la şcoală pentru a reînvăţa ceea ce a fost şi este, în esenţă, creştinismul. În fond, cei care pretind a impune asemenea reconstituiri de istorie bisericească ar trebui serios suspectaţi că nu au noţiunile de bază ale unei educaţii creştine. Trebuie să mai admitem că până şi afirmarea unei „sinteze libere de elemente creştine şi păgâne”[18], nu este decât tot o versiune forţată de originalitate, care încearcă să mai salveze ceva.

Sursa principală: Adrian Andrei Rusu – “Creştinismul românesc în preajma Anului O Mie: în căutarea identităţii“

Bibliografia sursei:

[1] Vezi D. Rancu, Terminologia românească de origine latină a uneltelor agricole din Banatul roman, în Tibiscum, 11, 2003, p. 290.
[2] I. Crişan, Aşezări rurale medievale din Crişana. Secolele X-XIII (în continuare I. Crişan, Aşezări rurale). Oradea, 2006, p. 40. Singura mărturie citată este din jurul mănăstirii şi sediului episcopiei de la Cenad.
[3] V. Vizauer, Aspecte privind alimentaţia în Transilvania în Evul Mediu timpuriu (secolele VI/VII-IX/X), în Anuarul Şcolii Doctorale „Istorie. Civilizaţie. Cultură”, 2, 2006, p. 189-190.
[4] V. Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova meridională în secolele X-XIII. Români şi turanici. Iaşi, 1985, p. 125-127.
[5] A. Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunărea Inferioară în secolele XI-XIII. Bucureşti, 2005, p. 99-102.
[6] În acest caz: I. Vasiliu, Cercetările arheologice întreprinse în cimitirul feudal-timpuriu (secolele XI-XII) de la Isaccea, în Materiale şi cercetări arheologice, 14, 1980, p. 481.
[7] V. Spinei, Practiques funéraires dans l’espace carpato-danubien dans la seconde moitié du Ier millénaire ap. J.-C., în vol. Aspects of Spiritual Life in South East Europe from Prehistory to the Middle Age (în continuare V. Spinei, Practiques funéraires). Ed. V. Cojocaru, V. Spinei. Iaşi, 2004, p. 260.
[8] C. Luca, D. Măndescu, Rituri şi ritualuri funerare în spaţiul extracarpatic în secolele VIII-X (în continuare C. Luca, D. Măndescu, Rituri şi ritualuri). Brăila, 2001, p. 69.
[9] Şt. Olteanu, Societatea românească la cumpăna de milenii (secolele VIII-XI) (în continuare Şt. Olteanu, Societatea românească). Bucureşti, 1983, p. 173; C. Luca, D. Măndescu, Rituri şi ritualuri, p. 70; S. Marţian, Biserica, p. 112, 134-135.
[10] N. Zugravu, Geneza, p. 493-495; Al. Madgearu, Rolul creştinismului, p. 103-105; Th. Nägler, în vol. Istoria Transilvaniei. I. Cluj-Napoca, 2003, p. 202. Autorul din urmă este şi cel care, în cuprinsul lucrării, a pledat viguros împotriva existenţei obştilor mixte (p. 221-222). Deci, contradicţia este instalată: cimitire comune, da, viaţă socială, nu.
[11] V. Spinei, Practique funéraires, p. 262-266.
[12] N. Zugravu, Geneza, p. 488.
[13] Ibidem, p. 489.
[14] Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor. Ed. a 2-a. Bucureşti, 1928, p. 33-34. Iar după el, Şt. Meteş, Istoria Bisericii, p. 25.
[15] „trebuie să fi existat şi o oarecare organizare bisericească, oricât de rudimentară, şi ca atare e neîndoielnic că localnicii au dispus şi de biserici, dar până acum nu avem încă dovezi arheologice. E însă foarte probabil că bisericile fuseseră şi ele clădite din lemn şi, în conformitate cu cerinţele liturgice ortodoxe, compuse din trei compartimente: un altar, o navă pentru bărbaţi şi o tindă pentru femei”. V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române. I. Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului. Bucureşti, 1959, p. 4-5. Vezi şi I. Barnea, Arta creştină în România. II. Bucureşti, 1981, p. 13-14.
[16] D. Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e. n. Contribuţii arheologice şi istorice la problema formării poporului român. Iaşi, 1978, p. 19. Ideile au fost reluate în Idem, Creştinismul.
[17] S. Brezianu, în vol. O istorie a românilor. Studii critice. Cluj-Napoca,1998, p. 45; V. Spinei, Practiques funéraires, p. 259.
[18] Al. Madgearu, Rolul creştinismului, p. 110.

Anul Domnului 2013  arata mult mai  incert decat au fost pana si cei mai crunti ani de criza care l-au precedat. Daca primavara vom numarat bobocii plantelor care au rasarit si am fost multumiti de recoltele de care am avut parte, in toamna care vom numara bobocii de pasare care ne vor imbogati sau ne vor duce la sapa de lemn. Cateva probleme pe care le aduce acest an, bineinteles ca referintele sunt la nivel mondial, care insa vor fi simtite la nou accentuat mai mult ca pretutindeni.

1. Democratiile liberale, care s-au transformat in democratii populiste, nu au dus-o prea bine, de fapt o duc rau de tot, poate cel mai rau intr-o jumatate de secol. Din contra ele o duc atat de prost ca au nevoie de autocratii ca sa o scoata la liman. Daca il intalniti peFrancis Fukuyama puteti sa-i spuneti  ca a fost un idiot in 1991, cand a scris “Sfârşitul istoriei şi ultimul om”. Ultimul om fiind probabil ultimul care il va crede vreodata.
2. Procesul de saracire a clasei de mijloc a devenit atat de accentuat ca a inceput sa produca efecte dezastruoase pentru toate economiile lumii democratice. Statele au devenit mijlocul de sustinere a privilegiilor celor putini bogati si a milioanelor de asistati social, care traiesc pe spinarea clasei mijlocii, care nu mai are posibilitatea sa sustina aberatiile politice ale guvernelor prinse in  stramtoarea milioanelor de voturi care sunt generate de masurile de asistenta sociala nesustenabila pe ambele maluri ale Atlanticului.
3. Pe zi ce trece se vede clar si cu ochiul liber ca  Lehman a avut multi frati, care isi asteapta randul la finantari de la trezoraria statului, continuand sa minta cu nerusinare pe mai toata lumea. Vom vedea foarte repede ca “Repo 105” nu este o raritate comisa de niste criminali financiari, ci o norma practicata pe scara larga in “marile” finante internationale.
4. Globalizarea nu a produs o mai buna intelegere intre oameni, ci a generat o uniformizare a consumului, eficientizand profiturile “globalizatorilor” in detrimentul economiilor mici, mai putin eficiente, care traiau pe piete autohtone si care nu au avut nici capitalul si nici capabilitatile “monstrilor industriali” care i-au inghitit sau distrus. Corporatiile au devenit de multe ori mai puternice decat statele-nationale, de multe ori aceste corporatii au fost uneltele prin care mult prea-slavita piata-libera a fost de facto acaparata si supusa unei false concurente, care a devenit minciuna cu care cei care poseda uneltele globalizarii  justifica astazi lipsa echilibrului economic.
5. Globalizarea a produs o noua categorie de “supusi” multinationali, cumparati sau siliti sa accepte niste aberatii, care in totalitatea lor sunt specifice unui feudalism absolut. Presedinti si premieri, care slujesc puteri straine in locul statelor pe care le conduc, si iobagi, care produc bunuri pentru care sunt platiti 50 de centi  si care sunt comercializate cu o suta de USD (sau euro) pe pietele de desfacere.
6. Internetul, retelele de socializare si mass-media electronica au facilitat crearea unor multimi de nemultumiti care si-au manifestat nemultumirile generand in unele parti ale lumii revolte si revolutii. Aceleasi unelte unificatoare au fost la fel de eficiente pentru manipularea masiva, care a generat mase de “purtatori ai adevarurilor absolute” si adepti ai “conspiratiilor mondiale”,  care de multe ori le-au folosit ca diversiuni pentru asemenea activitati.
7.  Comportamentul veleitar al majoritatii liderilor politici, ale caror merite se pot rezuma la niste sloganuri ieftine, ca “economiile care duduie”, a politicienilor care indemnau la actiune (Yes We Can), fara nici un habar  ce fel de actiune ar fi necesara  sau la alti politicieni, care au reusit sa tarasca tarile lor din “liga campionilor” direct in cocina porcilor (PIIGS). Farsa nu putea fi completata decat de anunturile jalnice, care mentionau ca unii conducatori de state bantuite de crize existentiale si-au intrerupt vacantele! Ce jertfa oameni buni, ce jertfa, cand cetatenii statelor lor de multe ori sunt sfatuiti sa-si stranga cureaua pe burtile goale deja.
8. Violenta a discursului si a atitudinilor, generate in cele mai multe cazuri de simtul de nedreptate indus de impotenta birocratilor si de batjocorirea oamenilor care muncesc si produc, fiind taxati de zeci de ori pentru a intregii bugete, care nu au cum sa ajunga pentru toate extravagantele si aberatiile politice, care pana la urma nu folosesc nimanui. Planuri nerealiste, care nu pot salva pe nimeni, fiind atat de alambicate si supuse compromisurilor politice ca nu au nici o sansa sa fie implementate, produc nelinisti si revolte pretutindeni in tari cu traditii democratice solide si consolidate practic prin institutii puternice.
9. Compromisul politic nu mai poate sustine mincinile repetate, care au primit titulatura de “adevar”. O democratie nu se poate sprijini pe oameni care nu participa la greutatile bugetului, dar pot schimba rezultatele votului aducand la putere aceiasi politicieni nepregatiti, care au secatuit statele repetand aceleasi greseli de ani de zile. Economia de piata nu poate functiona intr-o piata care este manipulata si regulile sunt respectate selectiv. Protectionismul si nepotismul, asigurate prin cumpararea voturilor (direct sau indirect, legal sau ilegal), nu mai pot fi tolerate nicaieri in lume. Zeci de intermediari, care fiecare isi pun procentele in afaceri piramidale garantate de stat, trebuie desfiintati indiferent de asa-zisa utilitate economica pe care nimeni nu o poate demonstra. Zarafii moderni, care au devenit agentii statelor in distribuirea hartiilor fara valoare, trebuie reglementati si controlati indiferent de marimea lor si raspandirea lor geografica sau lobi-ul lor politic.

Este nevoie mai mult decat vorbe, este nevoie de un nou paradigm, poate un nou contract social, unul mai cinstit si mai echitabil. In Romania, omul care o sa aiba proiectul pentru realizarea acestui  obiectiv are sanse pentru 2014. Un an greu zic eu, un an in care se vor separa apele

Intre tradiţie si istorie

In aceasta serie de articole voi incerca sa reconstruiesc atat cat se poate geneza Creştinismului, care a patruns si s-a dezvoltat pe teritoriul numit astazi România si a fost adoptat de populatia care se va transforma in timp in poporul român. Saracia izvoarelor istorice produce de obicei traditii, care in timp au devenit istorie si care de doua secole se tot rescrie, micsorand partea legendara si inlocuind-o cu o noua istorie, mai apropiata de adevarurile pe care nu le vom cunoaste niciodata. Majoritatea istoricilor sunt astazi de acord cu posibilitatea ca religia Creştina a ajuns în Dacia odată cu trupele Imperiului roman. Probabil că primii creştini din interiorul regiunilor estice ale Imperiului roman au trecut Dunărea în afara Imperiului încă din secolul I d. Hr., pentru a evita primele persecuţii organizate de catre autorităţile imperiale provinciale, pe vremea împăratului Nero.

Nu avem nici o dovada ca printre soldatii romani care au intrat in Dacia ar fi fost crestini; totusi, avand in vedere ca o parte din legiunile romane care au ajuns in Dacia proveneau si din Tara Sfanta si Siria, exista o posibilitate ca o minoritate sa fi fost totusi crestini.După 297 d.Hr., in Sciţia Inferioara (Scythia minor), care se intindea între malul drept al Dunării de jos şi Tomis – străvechiul oraş grecesc de pe litoralul apusean al Mării Negre, se aflau multi crestini care emigrasera, fugariti de persecutiile religioase anti-creştine organizate din ordinul împăraţilor romani Diocleţian, Galeriu, Liciniu şi Iulian Apostatul. Avem probe istorice ca Episcopul Efrem a fost ucis în 304 d.Hr., în ziua de 7 Martie, la Tomis.

Traditia sustine ca Moesia inferioară a fost vizitată de Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru şi de discipolii direcţi ai acestora, cu mult înainte de Războaiele dacice. Traditia indica locul din Dobrogea unde Sfântul Andrei s-a adăpostit nu cu mult înainte de a fi martirizat pe crucea sa, de către soldaţi romani, în orasul Patras din Grecia.

Traditia sustine ca Sf. Apostol Andrei s-a nascut la Betsaida (Ebr. bet ţida), fiind fratele Sfântului Apostol Petru (Şimon), dintr-o familie de pescari de pe malul Lacului Genezaret (Ebr. kineret). Traditia aramaica ii atribuie numele original de Amoţ, care in aramaica si ebraica biblica insemna curajos sau barbatesc; tradus in greaca, numele lui a devenit Andreas adica Andrei. Deoarece traditia indica anul sacrificarii, anul 60 d.Hr. este mai mult decat edificator ca vizita Apostolului pe meleagurile romanesti s-a petrecut inaintea acestui an, probabil intre 55-59 d. Hr, avand in vedere ca Sinodul Apostolic a avut loc in jurul anilor 49-50 d. Hr. la Ierusalim, unde s-a decis unde va merge fiecare dintre Apostoli.

Peştera Sfântului Andrei este situata în Dobrogea, în apropierea localităţii Ion Corvin, judeţul Constanţa. Tradiţia populară spune că in aceasta pestera Sfântul Apostol Andrei a locuit şi a creştinat. Peştera se găseşte la mai puţin de 2 kilometri de “Cişmeaua Mihai Eminescu”, la apoximativ 4 kilometri de şoseaua Constanţa – Ostrov. Eusebiu din Cezarea (c. 263–339, numit si Eusebius Pamphili), este primul care atestă faptul că Sfântul Apostol Andrei a fost Apostolul Daciei şi al Sciţiei inferioare.

Imparatul Constant (fiul cel mic a lui Constantin cel Mare) aduce in 350 d.Hr. moastele Sfantului Andrei la Constantinopol si le aşează în Biserica Apostolilor. Acestea se pastreaza in acest loc pâna in jurul anului 850 d.Hr., când imparatul bizantin Vasile I Macedoneanul cedeaza rugamintilor locuitorilor din Patras si le inapoiaza capul. In anul 1208, în timpul Cruciadei a 4-a, relicvele au ajuns la Amalfi, în apropiere de Napoli, fiind păstrate în domul San Andrea. În 1462 au fost duse la Roma, din cauza pericolului turcesc. În secolul al XV-lea, Papa Pius al II-lea a mutat relicvele sfântului Andrei în catedrala Sfântul Petru de la Roma. În anul 1964 capul sfântului Andrei a fost înapoiat bisericii din Patras.

Majoritatea popoarelor care au salaşluit pe teritoriul Imperiului Roman sau in zonele adiacente, dupa devenirea crestinismului religie oficiala a Imperiului (fie el de apus sau de rasarit) au fost crestinate “de sus în jos” cate odata prin forţă. Aceasta forţă a fost exercitată din partea unui singur conducător militar, ca Sviatoslav din Kiev pentru ruşi sau Sfântul Ştefan, regele maghiar pentru unguri, sau din partea unor elite militare. Nu cunoastem exact felul in care populatia proto-româna a fost crestinata sau cum aceasta populatie s-a crestinat, nu exista izvoare scrise, traditia ne transmite ca nu au fost convertiţi prin forţă, ci prin acţiuni pornind de la elite către mase. Creştinismul românesc, cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, a fost unul de dor şi de taină. Poate da sau poate nu, in nici un caz nu avem nici o proba istorica care sa infirme spusele ale acestui mare duhovnic si carturar.

Primul preot daco-roman cunoscut este Montanus, care a fost înnecat ca martir împreună cu soţia sa Maxima, pentru că a mărturisit credinţa sa creştină în 26 Martie 304. Săpăturile arheologice din anul 1971 sub bazilica paleo-creştină de la Niculiţel (lângă anticul Noviodunum, în Sciţia minor) au dezgropat un Martyrion şi mai vechi, aşezat la temelie.

Terminologia eclesiastica romaneasca este aproape total latina “biserică” – basilica, “Dumnezeu”- Domine Deus, “Paşte” – Paschae, “Păgân” – Paganus, “Înger” – Angelus, “cruce” – crux, -cis, “creştin” – christianus, “a boteza” – batizare. Analizarea etimologica descrie un fenomen extrem de interesant: probabil ca primele contacte ale crestinilor proto-români au fost cu crestinitatea latina si nu cu cea greaca. Alte nume rezervate unor locatii geografice sau onomastice sunt si ele de sorginte latina, de exemplu: “Sântămăria”, “Sâmpetru”, “Sângiorgi”, “Sânmedru” , “Sânandrei”, “Sântoader”, etc. Pana si onaomastica pagana pastrata de traditia romaneasca, de exemplu “Sânziana” si “Cosânzeana” au radacini romane – Sancta Diana si Qua Sancta Diana. Traditiile primare ale crestinismului proto-român, care-l nominalizau pe Sfantul Andrei drept “apostolul lupiilor”, sunt strans legate de mitologia Dacilor care aveau ca stindart un cap de lup, asadar Sfantul Andrei este “apostolul dacilor”.

Cele mai veche dovada scrisa a crestinismului proto-roman gasita pe teritoriul Romaniei este o inscripţie de pe un mormânt care dateaza din al doilea secol d.Hr., găsita în Napoca, care purta inscrisul Sit tibi terra levis [1]. Inscripţia a fost făcută de către o “breasla” (o asociaţie), ale cărei membrii provineau probabil din Orientul Mijlociu. Printre persoanele menţionate în inscripţie, majoritare au fost cele care purtau nume romane, ceea ce sugerează că a existat o răspândire a creştinismului în rândurile soldaţilor si ale colonistilor daco-romani încă din secolul al II-lea d.Hr., pe teritoriul national.

Note:

[1] Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor , Bucureşti, 1942

Ziarul de Duminica propune cititorilor Politeia cele mai bune articole publicate in cursul saptamani in media on-line. Articolele nu sunt mentionate intr-o ordine anume.

Contributors. O explicatie pentru cititorii mei si nu numai. Dragos Paul Aligica

[…] Ceea ce am de zis este cred eu important pentru orice cititor: il va ajuta sa inteleaga mai bine unde se afla in schema mare a lucrurilor in noua publicistica, in noua lume mass media creata de revolutia informatica si internet. O fac insa cu un gand special pentru patroni, redactori, editori – decidenti in publicistica romaneasca. Vreau sa le explic ceva crucial pentru meseria sau linia de business in care vor sa opereze in secolul 20. Primesc din cand in cand propuneri de colaborare -comentator aici sau acolo, editorialist la acest ziar sau platforma etc. Scriu cele de mai jos acum si ca sa nu mai fiu nevoit sa ma explic in viitor.

Nu cred ca se intelege prea bine este cat de repede si profund se schimba lucrurile in publicistica datorita internetului si revolutiei media si informatice. Sunt publicist in secolul 21. Cititorii mei traiesc in secolul 21. Vom muri toti in secolul 21. Asta inseamna ca editorul sau redactorul meu trebuie sa ma lase sa operez ca autor in ritmul, spiritul si in acord cu parametrii sociali si tehnologici ai secolului 21. Ce inseamna asta?

Prima idee

Asta inseamna in primul rand capacitate de reactie rapida, flexibilitate pe platforma – sa pot publica imediat, si cititorii sa aiba acces imediat la material. Este conditia minima in noile conditii ale internetului si noilor tehnologii. Asa e lumea azi. Se misca repede. Ciclul fluxului de stiri este acum de ore, nu de zile.

Daca faci comentariu si opinie si n-ai prins coama in formare, degeaba vii la spartul valului cu opinii briliante cand parametrii de perceptie au fost setati deja de cine stie ce neispravit care s-a intamplat sa fie acolo, in fata, cu o “opinie” in primele ore. Integral la Contributors

Sociollogica. “Dreapta Cercului Mic”. Barbu Mateescu

Articolele pe care le-am scris recent despre succesele electorale ale dreptei din Ungaria (acesta şi acesta) au apărut într-un moment nepotrivit. În plus au creat şi oarecare confuzie. Nu vreau ca dreapta românească să-şi asume o identitate creştină, ci estimez că această cale este cea mai eficientă pentru succesul său electoral în viitor.

Să vedem cum ar fi … altfel. O dreaptă atee sau cel puţin tăcută în ceea ce priveşte dilemele sociale şi culturale (ca până acum), axată pe micii întreprinzători, pe corporatişti, în genere pe oamenii educaţi din mediul urban, cu valori gen eficientizare, modernizare, libertarianism economic, sincronism, etc. Cam ce avem acum la nivel retoric.

(Nu acesta a fost bazinul de până acum al dreptei româneşti. De la revoluţie şi până în 2009 voturile au venit de pe palierul anti-Iliescu, de la votanţi de toate felurile – în special cei mai puţin educaţi – atraşi de carisma liderului de moment, precum şi, spre sfârşit, de aportul rural al organizaţiilor de partid PDL).

Să revenim la dreapta modernă-non-creştină-libertariană. Voi denumi această variantă Dreapta Cercului Mic. Cuprinde prea puţini oameni (din estimările mele sub un milion) pentru a fi eficientă ca opţiune de viitor. De fapt, ar reprezenta un mare pas înapoi chiar şi faţă de ARD. Concret:

Cercul Mic nu include ruralul. În sate locuiesc mai puţin de jumătate dintre români, dar mai mult de jumătate din votanţi. Încrengături sofisticate de genul celei încercate în 2005-2009 (“suntem reformatori finuţi la oraş şi dăm sacoşe la sat”) eşuează, pentru că odată cu alegerile locale poţi pierde preşedinţii de CJ-uri, deci practic pierzi controlul primarilor tăi. Votanţii din rural nu sunt atraşi de valorile tale (care nu îi au drept public ţintă), deci nu au niciun motiv să se împotrivească atunci când primarul le cere să voteze altceva. I-ai adus alături de tine cu o pungă cu mâncare care poartă sigla ta, îi vei pierde datorită unei pungi cu mâncare care poartă sigla altuia. Integral la Sociollogica.

Morar & More. Stelică Tănase, hahalera etalon. Ioan T. Morar.

Pînă astăzi nu am căutat în dicționar cuvîntul hahaleră. Nu era necesar, pentru mine cuvîntul se suprapune perfect peste imaginea lui Stelian Tănase. Nu am explicații exacte de ce cînd spun hahaleră mă gîndesc la el. Sau, mă rog, nu aveam pînă am citit, azi, definiția cuvîntului.

Îl cunosc pe Stelică de dinainte de 89, de cînd organiza concerte cu tot felul de trupe la Teatrul de Revistă Constantin Tănase, de la sala Victoria. Acolo, de cîteva ori, trupele au refuzat să mai intre pe scenă pînă nu s-au văzut cu banii în buzunar. Stelică nu le prea dădea bani la toți, de ajungeau unii să cînte gratis și să-și și plătească trenul pînă la București, dacă veneau din țară. Nu dădea banii pentru că era hahaleră, nu? Stelică Tănase se prezenta pe la restaurantul Uniunii Scriitorilor și explica tot felul de lucruri, înfoindu-se în pene, susținea  că el e un scriitor important, dar că scrie pentru sertar. Pînă la urmă a publicat un roman înainte de 89 și nu a făcut gaură în cer. Deh, lucrurile tari erau în sertar! Nu se știa exact cu ce se ocupă Stelică, am aflat mai tîrziu că e instructor la o casă de Cultură. Unii spuneau că are pile la partid. A editat un supliment al Teatrului Tănase (semn că avea, totuși, ceva pile, că doar nu oricine edita ce voia) numit Cărăbuș. Am scris și eu la el, promisese niște bani frumoși. Am inventat o carte de scrisori ale unor femei îndrăgostite către Julio Iglesias din care “traduceam” pentru Cărăbuș. M-a plătit, că mai avea nevoie de “marfă”.Dar nu conform promisiunilor, să ne înțelegem! Integral la Morar & More.

Adevarul-Bloguri. Diplomaţia rusă, între eleganţă şi prejudecată. Ion Petrescu

Ambasada Federaţiei Ruse la Bucureşti marchează, la 10 februarie 2013, Ziua Diplomaţiei Ruse – sărbătoarea celor ce îşi dedică viaţa susţinerii şi promovării intereselor internaţionale ale statului actual rus. Dar cum vede lumea anului 2013, diplomaţia rusă?

Stereotipul unei ameninţări ruse împiedică stabilirea unui parteneriat real între Rusia şi NATO, asta este convingerea ministrului rus de externe, Serghei Lavrov.

“”Progresul spre un parteneriat autentic între Rusia şi Alianţa Nord-Atlantică este încă împiedicat de încercări de a exploata ideea ameninţării sovietice, care s-a transformat acum în ideea de ameninţare rusească. Ambele sunt viabile “, a declarat Lavrov, la Conferinţa de Securitate derulată recent la München.

“Chiar şi în perioada lipsei de resurse financiare, se poate vedea creşterea activităţii militare, în nordul şi centrul Europei, ca şi cum ameninţări la adresa securităţii au crescut în aceste regiuni”, a mai spus el.

Lavrov a criticat, de asemenea, planurile NATO de a se extinde în continuare spre est, “ca şi cum  nu au existat declaraţii, la nivel înalt, că menţinerea liniilor de demarcaţie, de pe continent, este dăunătoare.”

“Propunerile noastre – cu privire la modul de a concretiza principiul securităţii indivizibile, care a fost în mod repetat declarat în documentele politice de către OSCE şi Consiliul Rusia-NATO -, din punct de vedere juridic şi practic, de lucru, rămân pe masă”, a mai afirmat el.

Afirmaţii tipice unei diplomaţii când elegantă, când marcată puternic de o prejudecată. Aceea a încercuirii, de facto, a Federaţiei Ruse, de ameninţări generate, tacit, de peste Ocean.

Înainte de a trece în revistă repere care confirmă proverbul românesc că dracul (occidental) nu este atât de negru, cum voit pare a fi perceput la Moscova, trebuie arătată şi faţa cealaltă a monedei.

Ideea de ameninţare ex-sovietică este o realitate. Nu o iluzie. Cine are îndoieli să privească spre Transnistria – ocupată şi azi de trupele ruse -, deşi acest teritoriu este recunoscut de O.N.U. ca parte a Republicii Moldova. Integral in Adevarul.

Dilema. Maidanul virtual. Diana Neagu

În copilăria mea, existau numeroase activităţi de bloc, remarcabile prin familiarul şi intimul prin care se autoexpuneau, dar care s-au pierdut treptat. Acestea erau repartizate pe categorii de vîrstă şi sexe: bărbaţii ieşeau fie la bătut covoare, fie la băut la garaj, femeile spălau covorul direct cu furtunul (ferice de cele de la parter!), mergeau la cafea la vecina, copiii ieşeau cu preşul afară, cu păpuşile, adolescenţii jucau cărţi şi table, scuipau seminţe vorbind cu vreo domnişoară, povesteau pînă seara tîrziu…

În ultimul timp însă, a avut loc o schimbare dramatică a spaţiului periferic citadin, viaţa nu mai palpită firesc, la aer, ci undeva în eterul „reţelei dintre oameni“. Vecinul meu, care se minuna de spectacolul efervescent al cartierului, acum şi-a întors spatele, s-a încovoiat peste muşamaua biroului său şi îşi deschide o altfel de fereastră, mai cuprinzătoare, mai diversificată, mai colorată, o carte a feţelor atrăgătoare – „Facebook“.

Sursă nesecătuibilă de informaţii relevante sau puţin relevante, tragice şi comice, Facebook-ul ţine loc de clasica poştă, în primul rînd (trimiţînd felicitări, scrisorele, mesaje, invitaţii la diferite evenimente, inclusiv nunţi), dar şi de loc de joacă, album de fotografii, colecţie de video-uri, presă, inventar al pasiunilor, hartă a călătoriilor, jurnal, oracol şi, inclusiv, stare civilă (oficializează relaţii şi despărţiri).

Dar să luăm lupa (facem zoom) şi să vedem unde se ascund dragii mei vecini din mahalaua în care am copilărit…

Bărbaţii de la covoare au învăţat, poate, cel mai recent să îşi facă un cont (fiind puţin mai în vîrstă decît celelalte categorii) şi se chinuie să aleagă ce poză să pună la „profil“. Acest demers merită atenţie sporită: teoretic, poza trebuie să dezvăluie suficient de multe despre persoană, păstrînd totuşi un echilibrat mister (de exemplu, misterul pe verticală, de la gît în jos, că de nu, s-ar fi numit Bodybook). Practic însă, domnii bine de cartier nu se mulţumesc cu o poză de CV, dezvăluind astfel, ca gladiatorii neînfricaţi, braţe ondulate, busturi bronzate, frumos armonizate cu ochelarii de soare, abdomene pătrate, ovale, sferice… pentru toate gusturile.

Cei care deja au status-ul de căsătorit afişează alte mîndrii decît propriul corp, propria maşină şi propria „gagică“. Ei s-au responsabilizat, au crescut în ochii comunităţii virtuale şi au un altfel de like din partea sexului sensibilos la status-ul de tătic. Îşi pun odraselele la vedere, iniţial prematur (etichetarea burţii sau dublul tag al mămicii încă nu l-am întîlnit, ce-i drept), apoi însă din ce în ce mai des, albume de familie cu copii mici ce vor creşte doar ca să devină şi ei cineva, să fie pe Facebook. Integral in Dilema Veche

Riscograma.  Falimentul previzibil al “regiunilor de dezvoltare”.  Lucian Davidescu

Este pe cale să se întâmple cel mai prost scenariu de regionalizare – cel în care capătă atribuții regiunile de dezvoltare lăbărțate și șchioape, desenate acum 15 ani prin alipirea de județe ceaușiste. Rezultatul este previzibil – un haos și mai mare decât cel de până acum – iată de ce:

În primul rând, componentele sunt cu probleme – județele au fost tăiate arbitrar, mutând localități dintr-o zonă de influență în alta. Problema este la limită gestionabilă la dimensiunile actuale ale județelor (ba chiar compensată uneori de rațiuni practice cum ar fi distanțele mai mici), dar se amplifică teribil atunci când – de exemplu – o zonă care ține în mod tradițional de Banat se trezește mutată cu totul în Oltenia.

În al doilea rând, numărul regiunilor este prea mic – doar opt, deși există aproximativ 12-15 orașe cu potențial regional. Asta înseamnă că majoritatea regiunilor vor avea două-trei centre de greutate aflate în competiție și chiar conflict – rețeta eșecului previzibil. Integral la Riscograma

Deutsche Welle. Pululaţii purulente. Robert Schwartz

Una dintre cele mai frecvente şi mai pernicioase iluzii generate de situaţia din România vizează taberele ei politice şi funcţionalitatea democraţiei dâmboviţene. În fapt, în România democraţia continuă să fie originală.

Mesmerizaţi de ură şi de „Antenele” lui Felix, sau hipnotizaţi de ziarişti ranchiunoşi şi înregimentaţi, mulţi observatori ai fenomenului politic românesc dau semne să creadă în himera potrivit căreia la lucru ar fi în România, ca peste tot, două tabere politice normale. Una de stânga, USL, aflată la putere, şi, ca în orice altă ţară, alta de dreapta, în opoziţie, condusă de Băsescu de la Palatul Cotroceni.

Realitatea este alta. În timp ce la dreapta, o parte extrem de restrânsă a clasei politice mizează în continuare pe democraţie, stat de drept şi alianţele occidentale ale statului român, de cealaltă parte a baricadei se înghesuie mase întregi de nostalgici ai comunismului, ultranaţionalişti şi mercenari care s-au pus în solda oligarhiei.

Obiectivul strategic unic al acestei imense reţele mafiote este acapararea controlului asupra justiţiei, prin desfiinţarea ori convertirea şi pervertirea unor instituţii incomode precum DNA şi ANI.

Întrucât opoziţia politică din parlament e vlăguită şi a amuţit, atacurile cele mai imunde, mai scandaloase şi mai ticăloase ale reţelei se concentrează asupra unicului adversar rămas în picioare după alegerile de la 9 decembrie.

Acest adversar, singurul care mai poate sări în ajutorul asediatei justiţii româneşti e presa independentă şi ziariştii ei. Cu cât abordează ei mai clar adevăratele probleme ale României, cele iscate de o democraţie defectă şi de o majoritate parlamentară antieuropeană şi antidemocratică, o majoritate detestând furibund instituţiile statului de drept, cu atât mai viforos se văd ei supuşi agresiunilor, defăimării, osândirilor mârşave.

Aşa se explică nu doar asasinatele în efigie ale „Ministerului Adevărului” din subordinea lui Felix, care se ocupă de magistraţi precum Cristi Dănileţ, A. Ghica sau Oana Hăineală. În cauză sunt şi alte, aparent mai “elevate” campanii de discreditare, menite să demoleze autoritatea morală a unor intelectuali publici şi a susţinătorilor lor din vest.

De pildă pululaţiile de critici afectate şi de condamnări preţioase şi bombastice în genul diatribei publicate în serial, sub semnătura lui Radu Călin Cristea, în “Observator Cultural” la adresa hipertrofiatelor păcate ideologice de tinereţe ale lui Vladimir Tismăneanu. Păcate în fapt banale şi arhicunoscute, extrem de plicticos înşiruite, pe care detractorul său, nu tocmai competent, un tipic răsfăţat al USL, le simte însă, în continuare, enorm şi le vede şi pe mai departe monstruos. Integral la Deutsche Welle

Assurbanipal (în asiriană Aššur-bāni-apli 685 – ca. 627 i.Hr.) a fost probabil unul dintre cei mai cruzi si violenti regi ai antichiati Mesopotamiene. Fiul marelui rege Essarhadon (în asiriană Aššur-ahhe-iddina) este considerat ultimul mare rege al regatului neo-Asirian. A fost denumit in Biblie pe numele Asnappar or Osnapper (Ezra 4:10). Istoricul roman Justinus il denumeste Sardanapalus.

Assurbanipal (se pronunta Aşurbanipal) a fost extrem de mandru de educatia de scrib pe care a primit-o. Intr-o tableta scrisa probabil de el insusi, declara: “Eu Aşurbanipal din [palatul meu], mi-am insusit intelepciunea lui Nebo, cunoscand cum si ce sa scriu pe aceste tablete, tot eu stiu cum sa rezolv misterele si dificultatile scrisului”. Aşurbanipal a fost unul din putini regi care putea scrie si citi in Acadiana si Sumeriana (a fost un poliglot) , sustinand ca putea descifra texte de dinaintea potopului. Aşurbanipal a fost matematician si astrolog, compunand cateva tablete care scrise in numele lui contineau calcule astologice destul de complicate. In timpul domniei lui au fost adunate la Ninve (capitala lui) zeci de mii de tablete de pe tot teritoriul imperiului Asirian.

Biblioteca lui Aşurbanipal a fost descoperita de orientologul (amator) Sir Austen Henry Layard intre ani 1847-49. Adevarul istoric este ca Layard a descoperit Biblioteca lui Sennacherib (705 – 681 i.Hr.), bunicul lui Aşurbanipal, si asistentul sau Hormuzd Rassam este cel care a descoperit-o pe cea a lui Aşurbanipal. Din nefericire tabletele au fost trimise in Europa amestecate fara posibiltatea contemporana de a defini care sunt din biblioteca lui Sennacherib si care din cea alui Aşurbanipal. IMPORTANT de mentionat ca britanici au pus la dispozitia tuturor cercetatorilor materialele descoperite procedand invers decat francezi care s-au comportat rusinos nepermitand nimanui din afara Frantei sa lucreze cu materialele descoperite la Mari. Norocul cu francezii a fost coruptibilitatea si favoritismul lor, (credeti-ma romanii sunt mici copii) care a permis sa se ajunga la materialele dorite. Din punct de vedere personal aceste materiale au o importanta majora, nu trebuie de uitat ca Sennacherib este cel care a cucerit Israelul antic (regatul nordic) trimitand evreii in Diaspora, si continutul unor tablete sunt singurele surse extra-biblice.

In anul 612 i. Hr o coalitie intre Persani, Mezi si Hititi au cucerit regatul neo-Asisrian distrugand si orasul Ninve. Din fericire pentru noi incendiul biblotecilor a prezervat tabletele topind vaxul organic si au “copt” tabletele pastrand aceste comori pentru cercetatori contemporani.

Printre tablete au fost descoperite Mitul Creatiei (Enûma Eliš – Enuma Eliş), Legenda lui Gilgamesh, Mitul lui Adapa (omul primordial, sau daca doriti alta traducere, Adamu fiul lui Ea, numele va produce asociatii?) sau ceva mai actual, “Povestea saracului din Nipur“, poveste despre un om lipsit de mijloace care trbuie sa-l mituiasca pe primarul orasului pentru obtinerea dreptatii cuvenite. Majoritate lucrarilor sunt copii dupa lucrari originale vechi de sute sau chiar de o mie de ani si mai mult fata de contemporaneitate lui Aşurbanipal.

In “British Museum” sunt pastrate 31000 de tablete care sunt de fapt 10000 de lucrari religioase, literare, istorice, matematice si astrologice. Din nefericire nu au fost prezervate si celelalte materiale scrise pe suluri de piele sau papirus care au fost pierdute, inclusiv materiale biblice aduse din Israelul antic subjugat.

O alta propunere consta intr-o carte frumoasa si foarte interesanta, scrisa de “descoperitorul” biblioteci, Sir Austen Henry Layard pe nume “Early Adventures in Persia, Susiana, and Babylonia. London: John Murray“, cartea poate fi gasita pe internet si o alta carte contemporana: Polastron, Lucien X.: “Books On Fire: The Tumultuous Story Of The World’s Great Libraries” 2007, stiu ca exista si o traducere franceza.

Enûma Eliš ( Enuma Eliş) – O geneza inaintea Genezei

Enuma Eliş este mitul creator in religiile sumero-babiloniene. Numele lui, adica Enûma Eliš este un incipit (primele cuvinte ale naratiuni) exact ca in Biblia Ebraica. Daca in Vechiul Testament, numele cartii este un nume arbitrar care este folosit pentru citatii (prima carte fiind “Geneza, in Biblia BOR, “Facerea”, a doua carte fiind Exodus, in Biblia BOR “Iesirea”, etc.), Biblia Ebraica (Tanakh) foloseste metoda sumero-babiloniena, numele carti find citarea primelor cuvinte (incipit). Geneza devine Bereshit, Exodul devine Shmot, etc.

Descoperirea bibliotecii lui Aşurbanipal, si respectiv a carti in 1849 de Layard si publicarea ei in 1876 de George Smith au produs dezbateri si interpretari de toate felurile si la toate nivelurile. Cum este posibil faptul ca Biblia sa aiba surse. Pai este posibil si de ce nu. Deoarece sunt si om religios si istoric al religiilor sunt intrebat deseori cum explic eu acest lucru. Pai cum sa explic simplu. Inspiratia rezida in revelatia divina, scriitorul biblic insa este un om al timpului si spatiului sau, care a tradus prin mijloacele cunoscute lui, folosindu-se de limbajul si metaforica vremii lui. Daca am putea lua un om care a trait atunci, poate cel mai inteligent scrib si l-am ruga sa scrie   despre un program de TV, sa zicem o telenovela, cine credeti ca vor fi protagonisti povesti, Marduk,  Ishtar, Ea, Enlil, etc.  Nu se poate altfel – limba scrisul si metaforica sunt o parte din timpul si spatiul  in care traieste scriitorul respectiv. De unde putea sa se inspire sarmanul scrib antic care traia in Canan, de la “Imnurile Nibelungilor”.

Bineinteles alegerea “Religiilor Organizate” de la rabini evrei si pana la preotii catolici  au fost cautarea diferentelor si producerea unor “greseli in tarducere.” In fotografia de mai jos aveti editia 1912 a traducerii catolice “Enuma Elis, Sive –  Epos Babylonicum De Creatione Mundi” tiparit de “Scripta Pontificii Instituti Biblici”, habar nu am de ce trebuiau ei sa se bage in asta,  dar uite ca s-au bagat si au facut-o aiurea.

Enuma Eliş are aproximativ  950-1000 de lini de text cuprinse in sapte tablete fiecare din ele cuprinzand intre 110 si 170 de linii de text. Tableta numarul V, nu a fost recuperata in Biblioteca lui Aşurbanipal un duplicat a fost totusi descoperit in asia Mica (Anatolia-Turcia) in ruinele orasului antic  Huzirina.

Mitul este de fapt descrierea teogonica (theogony – geneologia zeilor in politeism) a nasteri si suprematiei zeului predominant Marduk cunoscut în Biblie sub numele Bel-Merodakh, ai care incepând cu epoca regelui Hammurabi (sec. 18 î.Hr.), devine zeul suprem al panteonului babilonian. Tabletele gasite in sec 7 i.Hr au o sursa in sec. 18 i.Hr. ( o minoritare academica il dateaza mult mai tarziu in sec 12-14 i.Hr). Preotii babilonieni şi regele Hammurabi au întreprins o reformă religioasă în primul rând ca pe una din măsurile politice de consacrare regală şi de consolidare a statului, după model divin (printre alte măsuri fiind şi celebrul cod juridic – Codul lui Hammurabi). Astfel, Marduk, fără a fi adus un program de monoteism teologic, era venerat în Babilon ca şi zeu reorganizator al universului şi ca pedepsitor implacabil al răzvrătirii, ca izvor al focului solar şi al luminii, ca salvator al zeilor prin potop şi ca unicul iniţiator al creaţiei omului. Punctul de plecare a acestui proces este crearea si aparitia lui Marduk in Enuma Eliş.  Cosmogonia si cosmologia Babiloniana este clar sursa prezentata si in scrierile biblice ale Vechiului Testament, singurele diferente constau bineinteles in existenta zeilor multipli fata de un singur Dumnezeu Biblic, creatia “in-lupta” atat de des intalnita in mitologiile Babiloniene, Grecesti si Romane, fata de creatia-pasnica si benevolenta in Biblie si  in sfarsit motivatiile Divine diferite in creatia omului. In Mitologia Babiloniana omul este slujitorul zeilor si aceasta slujire este cauza existentei lui, fata de de narativul Biblic in care omul este liber de constrangere la inceput (in afara pomului cunoasterei) dupa care el primeste liberul arbitru.

Cartea este extrem de interesanta, diverselor traduceri o fac si mai interesanta. Personal am citit-o din sursa primara, asa ca pot sa va spun cu mana pe inima ca inafara diferentelor mentionate mai sus daca  cititi Geneza 1 si 2 veti cunoaste povestea, poate merita citita numai pentru cunoasterea mai clara a geneologiei panteonului babilonian  si a cosmologiei univesului semitic.

“Devo max”

Scotia (Scotland sau Alba în gaelică) este o tară a Regatului Unit, cu capitala la Edinburgh, ocupă treimea nordică a Regatului Unit, având incluse ri 186 de insule. În recensămintele din 2001, populația Scoției număra 5,062,011 de locuitori. Potrivit estimărilor din 2008, acest număr a crescut la 5,168,500, iar asta ar pune Scoția pe locul 112 în topul celor mai mari țări din lume ca populație, dacă ar fi un stat suveran. Scotia a devenit parte din Marea Britania (dupa acea din Regatul Unit) in anul 1707, impreuna cu Rregatele Irlandei si ale Angliei pe timpul domniei lui Iacob I al Angliei (numit si Iacob al VI-lea al Scotiei).

Majoritatea industriei scoțiene este concentrată în puținele orașe mari din centrul țării. Edinburgh este centrul cultural și capitala administrativă, și este un centru financiar important în Europa. Glasgow, printre cele mai mari orașe ale Regatului Unit, este situat pe Râul Clyde și este cel mai mare port și centru de manufactură din Scoția.

Deşi majoritatea scoţienilor nu sunt favorabili ideii unei rupturi pe deplin de Marea Britanie, ei sunt totuşi încântaţi în general de perspectiva unei forme de autonomii care să includă capacitatea de a-şi ridica propriile impozite. Englezii reticenţi ar trebui să accepte acest lucru, susţine Simon Jenkins.

Iată că începe din nou. Irlanda s-a dus. Scoţia-i pe drum. Urmează Ţara Galilor, şi apoi ce? Cornwall? Insula Wight? Cine ştie ce inepţie mai poate aduce Confederaţiei britanice proasta politică a Londrei! Ultima dispută despre “independenţa” Scoţiei este doar teatru. Problema reală este “Devo max” (descentralizare maximă. Scoţia ar avea competenţe să-şi ridice propriile sale impozite în loc de a primi subvenţii de la Londra). Londra urăşte ideea. Scoţia o doreşte.

Constituţionaliştii au fost smulşi din pânzele lor păianjen pentru elabora legi şi documente. Acest lucru este inutil. Atunci când provincii dizidente sunt pornite pe separatism, a căuta nod în papură în legea referendumului nu îi va opri. Să ne amintim de Bosnia, Slovacia, Kosovo, Macedonia – fiecare diferită, dar pornind din aceeaşi sursă. Marea Britanie a plecat la război pentru a destrăma uniunea iugoslavă. Mulţi britanici tânjesc după destrămarea celei europene. De ce atunci se luptă să menţină Marea Britanie atunci când în mod vădit începe să se fărâmiţeze?

Cu cât mai mult ia în derâdere Londra aspiraţiile popoarelor ne-engleze din Insulele Britanice, cu atât mai puternic aceste aspiraţii vor creşte. Irlanda a părăsit uniunea din exasperare faţă de proasta guvernare a Londrei, în 1922. Abia anul trecut irlandezii au putut tolera o vizită de o zi a Reginei. Rezistenţa l-a costat majoritatea în 1979 pe primul ministru Laburist James Callaghan şi a decimat sprijinul Laburiştilor în Ţara Galilor. Impunerea unei capitaţii, o taxă pe cap de locuitor (poll tax) asupra scoţienilor în 1989 a contribuit la căderea lui Margaret Thatcher şi aproape a nimicit conservatorismul scoţian. Astăzi,  David Cameron se exprimă despre Scoţia ca George III despre America, “uimit de tendinţele rebele care din nefericire există în unele dintre coloniile mele”.

Dar şi mai uluitoare este aversiunea lui Cameron faţă de Devo max, singura măsură care ar putea atenua centralizarea extremă a Marii Britanii. În timp ce detaliile rămân să fie discutate, conceptul este simplu, anume că scoţienii ar trebui să-şi ridice şi să-şi cheltuiască propriile impozite şi să pună capăt relaţiei lor fiscale (sau în orice caz al unei părţi importante din aceasta) cu Londra. Monarhi, soldaţi, steaguri, graniţe, paşapoarte nu sunt în discuţie. Devoluţia s-ar extinde şi la plata pentru infrastructura statului bunăstării. Guvernul Scoţiei – şi în cele din urmă cel al Ţării Galilor şi al Ulster-ului – ar fi direct răspunzătoare electoratului lor pentru politica internă.

Dacă scoţienii doresc acest lucru, iar sondajele sugerează că este cazul, ce mai contează că ar “costa miliarde”, aşa cum croncăneşte în mod constant presa britanică? Danemarca supravieţuieşte. Norvegia supravieţuieşte. Între timp, economiile Scoţiei, Ţării Galilor şi a Ulsterului seamănă mai mult cu cea a Greciei, cu deciziile cheltuielilor separate de impozite până la un punct de dependenţă iresponsabilă. Scoţia înghite banii englezi iar politicienii naţionalişti câştigă voturi cheltuindu-i pe burse pentru studenţi, ajutoare pentru sistemul de sănătate şi turbine eoliene.

Englezii nu au niciun avantaj lăsând să continue această dependenţă, iar dorinţa de a-i pune capăt este un merit pentru majoritatea opiniei publice scoţiene. Descentralizare maximă ar însemna o repatriere a responsabilităţii fiscale în ţara de origine a lui Adam Smith. Ar însemna o reducere drastică a tendinţelor risipitoare ale naţionaliştilor lui Salmon, care probabil ar pierde următoarele alegeri, şi o răcire a cauzei independenţei depline. Toate acestea sunt în avantajul conservatorilor lui Cameron.

Marea Britanie a fost o creaţie nu de identitate tribală, ci de oportunism şi de convenienţă. Dizolvarea sa a început în anii 1920 şi nu s-a încheiat încă. Existenţa ei nu are nicio necesitate istorică, aşa cum s-a întâmplat şi pentru al Treilea Reich sau Uniunea Sovietică, sau acum UE. Confederaţiile trebuie să fie actualizate şi întreţinute pentru a supravieţui. Uneori, ele trăiesc mai mult decât scopul lor.

Cameron ar trebui să-l lase pe Salmond să-şi aibă referendumul, şi să sprijine Devo max, care reprezintă mai ales responsabilitate fiscală. Ar însemna şi sfârşitul subvenţiei costisitoare pentru Scoţia. Realismul politic al acestei măsuri ar putea chiar reînsufleţi norocul conservatorilor în Scoţia. Motivul pentru care Cameron ar trebui să i se opună “până la ultima picătură de sânge” este consternant.

Nu poate exista decât un singur răspuns. Setea de putere centrală îşi urmează o logică proprie atunci când politicienii ating un post de vârf. În acest caz, această sete este contraproductivă. Cu un secol în urmă, insulele britanice erau o singură naţiune. Guvernul pare a fi decis să o împartă în patru.

Petrolul scoţian

Scoţia trebuie să voteze cu privire la independenţa ei în 2014, iar drepturile de proprietate pe care le-ar obţine asupra rezervelor de petrol britanice din Marea Nordului ar putea face din ea una dintre cele mai bogate naţiuni ale lumii.

“Este petrolul scoţian”, iată una din cele mai înflăcărate dintre lozincile politicii scoţiene. Folosită mai întâi de Partidul Naţional Scoţian (PNS), în 1974, ideea că Scoţia “posedă” până la 90% din rezervele de petrol din Marea Nordului rămâne una dintre cele mai puternice surse de discordie pentru naţionalişti.

Şi în următorii doi ani, în timp ce Alex Salmond va conduce ţara într-un referendum asupra independenţei, această idee va deveni probabil unul dintre argumentele centrale pentru naţionalişti: ei cred că va va contribui la deciderea sorţii Marii Britanii.

Din momentul în care a devenit clar că rezervele de petrol din Marea Nordului vor genera bogăţii imense,  PNS a început să afirme că bogăţiile au fost irosite de către guvernele succesive de la Westminster. Ei au subliniat că Norvegia, o ţară cu o populaţie asemănătoare cu Scoţia, puţin sub 5 milioane, a pus deoparte o mare parte a veniturilor sale din petrol: excedentele au fost investite în fondul de pensii gerat de guvern, care este acum cel mai mare proprietar de acţiuni din Europa şi valorează aproximativ 3300 miliarde de coroane (434 miliarde de euro).

PNS susţine că, prelungind linia de frontieră între Scoţia şi Anglia, la nord de Berwick-upon-Tweed, împărţirea  fundului mării ar oferi Scoţiei control asupra aproape tuturor câmpurilor de petrol şi gaze din Marea Nordului.

Guvernul scoţian, care pune la punct un dosar elaborat pentru a susţine această pretenţie la 90% din rezervele de petrol, în cadrul pregătirilor pentru referendum, afirmă că Marea Nordului va genera aproximativ 54 de miliarde de lire sterline [64 miliarde de euro] de venituri în următorii cinci ani, în timp ce “baza de active” este evaluată la aproximativ 1000 de miliarde de lire sterline [1190 de miliarde de euro], inclusiv rezervele neexploatate.

Salmond susţine că, împreună cu capacităţile semnificative ale Scoţiei în materie de resurse marine şi eoliene offshore, precum şi cu alte industrii precum cea a whisky-ului, aceste rezerve ar face din Scoţia a şasea cea mai bogată naţiune din OCDE, lăsând restul Marii Britanii în urmă, pe locul 15.

Dar Salmond va trebui să răspundă îngrijorărilor despre capacitatea Scoţiei de a oferi industriei acelaşi impact internaţional şi acelaşi regim relativ stabil fiscal şi de reglementare pe care îl oferă Marea Britanie. Experţii consideră că firmele de inginerie şi companiile petroliere care se bazează mult pe contractele din Marea Nordului vor cântări cu grijă potenţialele efecte negative ale independenţei. Acestea vor trebui să jongleze cu două regimuri fiscale şi de reglementare: Marea Britanie are agenţii experimentate de sănătate şi de securitate în materie de mediu, în mare parte controlate de la Whitehall(de guvern). Scoţia ar trebui să-şi construiască propriile agenţii de la zero.

Şi oare o Scoţie independentă, teoretic unul dintre cele mai mici state membre ale UE, va putea egala puterea şi influenţa politică a Marii Britanii la Bruxelles sau pe scena mondială?

Rămâne de asemenea problema licenţelor de explorare şi foraj pe termen lung, pe care guvernul Marii Britanii le-a acordat companiilor petroliere: multe sunt emise pe termen de 30 de ani. Cum ar fi transferate oare acestea?

Trebuie văzut şi cum Scoţia şi-ar putea apăra platformele din Marea Nordului: ar fi oare un guvern din Edinburgh capabil să întreţină o forţă navală capabilă de a gera un incident terorist?

Pe de altă parte industria petrolieră poate decide că guvernele din Scoţia ar putea fi mai amabile în materie de impozitare: bogăţiile petroliere din Marea Nordului au mai multă importanţă pentru economia Scoţiei decât pentru cea a Marii Britanii.

Deşi cifrele fluctuează din an în an, petrolul şi gazele generează aproximativ 2% dinveniturile şi PIB al Marii Britanii, dar raportul economic anual al guvernului scoţian economică estimează că ar constitui 12% din veniturile totale ale Scoţiei.

Salmond a stabilit pentru industria energiilor regenerabile obiectivul de a furniza 100% din nevoile de electricitate ale Scoţiei până în 2020, atunci când condiţiile sunt favorabile, menţinând în acelaşi timp în rezervă două centrale nucleare, plus cele existente. Dar Hendry subliniază unele probleme: dacă Scoţia îşi obţine independenţa în 2014, nu va mai avea subvenţii pentru energiile regenerabile din Marea Britanie, şi va trebui să plătească pentru infrastructura reţelei pentru exportul şi  importul de energie, şi în acelaşi timp va fi în competiţie cu furnizorii francezi, irlandezi şi norvegieni.

Un purtător de cuvânt al lui John Swinney, ministrul scoţian de Finanţe, a spus: “Scoţia are o bază de active de 1000 de miliarde de lire sterline [1190 miliarde de euro] în Marea Nordului – iar în acelaşi timp datoria naţională a Marii Britanii a depăşit pentru prima oară cifra de o mie de miliarde de lire sterline, pentru prima timp – cu aproximativ 40% din rezerve neextrase şi mai mult de jumătate din valoare încă neexploatată. Cu preţul petrolului prognozat să crească la peste 200 de dolari [150 de euro] barilul, aceste cifre subliniază necesitatea absolută a Scoţiei de a-şi câştiga controlul asupra propriilor resurse prin independenţă, în beneficiul pe termen lung al ţării”.

Bibliografie:

The Guardian – ‘Devo max’
The Guardian – Could crude, whisky and wind make Scotland richer than England?
WikiCommon
The Economist – Scotland’s referendum – Clarity, please

Redactat de @Desy Demeter

Dl Crin Antonescu, un anti-european convins!

Cred cã fostul premier liberal are mare dreptate constatând cã PNL, sub conducerea lui Antonescu, a devenit un partid anti-occidental.

Discursul de ieri al dlui Antonescu referitor la Raportul MCV (Mecanismul de Cooperare şi Verificare) este cea mai bunã dovadã a acestei atitudini a liderului liberal. Orice lider politic are nu numai dreptul, dar şi obligaţia sã aibã o opinie şi sã o prezinte publicului, problema ar fi ȋnsã limbajul, mesajele şi cunoştinţa subiectului de referinţã. Deci, citându-l pe dl Antonescu, ajungem la concluziile: (1) dl Antonescu nu ştie despre ce vorbeşte; (2) discursul asupra subiectului pe care nu-l cunoaşte este plin de resentimente anti-occidentale, continuare directã a comportamentului lipsit de responsabilitate pe care l-a avut ȋn scurtul şi nãbãdãiosul interimat de la Cotroceni. Mai multe, aici.

Premierul Ponta şi promisiunile neîndeplinite

După ce şi-a asumat funcţia de comentator al raportului MCV, acuzând EVZ că reprezintă organizaţia de mass-media amintită de raportul european în legătură cu ingerinţele şi atacurile la justiţie, dl. Ponta îşi îmbracă astăzi costumul european pentru întâlnirea cu preşedintele Comisiei Europene, dl Jose Manuel Barroso. Cu modestia binecunoscută a domniei sale, dl. Ponta a declarat că:

“Principalul subiect nu va fi cel legat de MCV. Sigur, vom vorbi şi despre MCV, dar ce mă interesează este să vorbim de activarea programelor europene. Trebuie să fim siguri că se deblochează.”

Altă declaraţie în care premierul crede că poate impune o agendă fără ca cei cu care discută să mai aibă ceva de zis. Am impresia că greşeşte. La fel cum a greşit şi în cazul FMI.  Dl Ponta încă nu a învăţat că vorbele sunt bune pentru o primă întâlnire, faptele contează după aceea. Că dl. Ponta şi-a înşelat electoratul este una, nu cred că partenerii externi mai pot fi înşelaţi. Deocamdată dl. Ponta are multe pe cap, bani puţini – clienţi mulţi şi foarte multe promisiuni făcute tuturor. Guvernul Ponta, pentru a supravieţui, are nevoie de două lucruri esenţiale – finanţări europene prin programele “îngheţate” şi ancora FMI pentru a-şi asigura credibilitatea pe pieţele externe. Ambele provocări sunt dificile având în vedere sumedenia de clienţi şi promisiuni pe care nu le mai poate îndeplini. Mai multe, aici.

România revine pe primele pagini ale ziarelor occidentale

Din nefericire, România revine pe primele pagini ale ziarelor occidentale. Cine a crezut cã impactul Raportului MCV se va limita la o problemã internã ȋntre Uniunea Europeanã (CE) şi Guvernul român are acum posibilitatea sã vadã marea greşealã pe care o face guvernarea USL de la ȋnceputurile ei şi pânã astãzi. Raportul MCV este de interesul opiniei publice ȋn majoritatea statelor Uniunii Europene. Cred cã “glumiţele” dlui Antonescu, urmate de nişte atacuri absolut puerile, au stârnit consternarea presei internaţionale, iar comentariul premierului Ponta asupra “vinovaţilor” de ingerinţe ȋn justiţie au contribuit şi mai mult la aceste atitudini negative ale opiniei publice europene.

Într-un articol critic, publicat de Neue Zürcher Zeitung (NZZ), este discutat acest raport cu mult diferit de opiniile pe care politicienii guvernãrii le-au expus publicului românesc. Ziarul este publicat în capitala financiară helvetică, cu tendinţă centristă şi liberală, NZZ fiind citit în toate ţările germanofone. “Noul ziar din Zürich” a fost lansat în 1780 şi actualitatea internaţională reprezintã unul din punctele sale forte. Mai multe, aici.

Schizofrenie guvenamentală – între Bruxelles şi Grivco

Aşa cum era de aşteptat, dl. Ponta de la Bruxelles este complet diferit de dl. Ponta de la Bucureşti-Grivco. Astăzi las cititorului să afle ceea ce a spus dl. Ponta de la Bruxelles şi ce a răspuns dl. Ponta de la Bucureşti-Grivco.

Dl. Ponta de la Bruxelles:

Premierul Victor Ponta a declarat  luni, la Bruxelles, că a avut o întâlnire “extrem de bună, de pozitivă” cu preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, cele patru puncte principale discutate în cadrul întrevederii fiind bugetul multianual al UE, ultimul raport MCV, fondurile europene, Schengen. […]

•  Am discutat şi raportul MCV şi vreau să vă spun că, chiar şi fără MCV, ca politician şi fost procuror sunt deplin angajat faţă de independenţa justiţiei, faţă de efortul de a face ca sistemul să funcţioneze mult mai bine decât anterior.
• Mă voi strădui să îndeplinesc toate angajamentele Guvernului şi sunt sigur că următorul raport de la finele anului va cupruinde şi recomandări clare pe care Guvernul şi Parlamentul le vor putea aplica pentru a demonstra că respectă toate statele europene.
•   Am discutat şi despre presă, sunt sigur că libertatea presei va fi respectată, ea reprezentând o valoare fundamentală, bineînţeles în echilibru cu independenţa justiţiei şi a statului de drept.
• Mulţumesc din nou pentru rolul foarte echilibrat pe care preşedintele Barroso l-a jucat pe parcursul anului trecut şi doresc să-l asigur pe preşedintele Comisiei că România va respecta în continuare toate standardele europene.

Dl. Ponta de la Bucureşti – Grivco

•  […] Marea problemă nu e la Bruxelles, este în România. Asta a fost o problemă pe care am ridicat-o şi cu Barroso, vă rog să mergeţi să spuneţi că dumneavoastră aţi fost informat că libertatea presei este îngrădită.
•  Atâta timp cât din Bucureşti li se spune că s-au arestat judecătorii CC şi că s-au furat două milioane de voturi la referendum şi toate celelalte minciuni, e normal să acţioneze aşa. Trebuie să mergem să arătăm că nu e chiar aşa – că cei trei erau doi şi, de fapt, e unul singur, care nu e cercetat pentru fapte de corupţie. Asta este treaba mea să explic, şi o să fac asta, deşi e neplăcut. Dar îmi asum. Mai multe, aici.

Problemele adevărate ale României: Bugetul UE 2014 – 2021

Pentru a supravieţui economic şi social, România are nevoie de fondurile europene ca de aer. Dacă cineva în ţara asta crede un moment că noi putem să ne batem joc de “funcţionarii de la Bruxelles” şi, după aceea, să avem pretenţii la fonduri integrale ca să aibă baronetul uselist ce să fure, greşeşte amarnic. Nici discursul extremist al dlui Antonescu şi nici atitudinea duplicitară a premierului Ponta nu vor conduce la o bună înţelegere a problemelor noastre economice şi sociale.

Dacă domnii Ponta şi Antonescu, sub supravegherea atentă a Antenelor dlui Voiculescu, vor să-i promoveze o campanie electorală gratuită dlui Viktor Orban, nu au decât, dar asta nu va rezolva problemele românilor şi nici nu va pune o pâine pe masa nimănui.

Problemele României sunt astăzi pe masa Comisiei Europene la Bruxelles şi numai de acolo vom avea cu toţii o şansă să trăim puţin mai bine. Câteva date despre ce se întâmplă la Bruxelles:

Președintele Traian Băsescu participă la Consiliul European cu misiunea dificilă de a conserva cât mai mult din alocarea de fonduri europene propusă de Comisia Europeană pentru România în Cadrul Financiar Multianual 2014 -2020. Mai multe, aici.

Temerile premierului Ponta şi Cadrul Financiar Multianual 2014 –2020

Nu am sa intru in detaliile noului Cadru Financiar Multianual 2014 –2020 al Uniunii Europene, am nevoie de putin timp sa studiez cifrele si impactul lor asupra Uniunii in general si al Romaniei in particular. Dar, este important sa observam cateva subiecte legate de acest nou buget, care va fi valabil numai dupa votul in Parlamentul European.

Acest nou proiect de buget european va avea impact triplu asupra Romaniei si a romanilor in viitorii ani si va face diferenta dintre prosperitatea statului si a natiunii romane si ramanerea in obscuritatea actuala. Primul impact din cele trei ridicate de noul buget va fi cel impus structurii comertului exterior românesc. Schimburile de marfuri dintre Romania si alte state indica aproape 70% spre statele din Uniunea Europeana si 30% in afara Uniunii Europene. Deci impactul asupra Romaniei este de natura utilizarii bugetare facuta de celelalte state ale UE. Al doilea impact asupra economiei romanesti consta in sumele pe care le vom putea utiliza din bugetul care sta la dispozitia noastra – asta inseamna proiecte si eficienta de a factura pentru aceste proiecte in cadrul financiar propus. Al treilea impact este generat de proiectele propuse, valoarea lor adaugata din punct de vedere economic, financiar si social.

Nu stiu daca cineva din guvernul actual intelege cele mentionate mai sus, daca intelege ar trebui sa explice asta si cetatenilor si mediului de afaceri si investitorilor existenti sau poate celor potentiali. Deocamdata premierul Ponta minte ca de obicei, dl. Antonescu nu stie pe ce lume traieste si dl. Constantin este ocupat sa faca bani pentru patronul grupului Grivco-Intact. Mai multe, aici.