Author: theophyle

Redactat de @Cetatean

Urmând tradiţia inaugurata in anul 2012, Comunitatea Politeia adresează Curţii Constituţionale, prin intermediul procedurii Amicus Curiae, un punct de vedere exprimat public cu privire la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr.96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor votata la data de 13 februarie 2013 de Parlamentul României.

Întrucât sesizarea depusa de un grup de 24 de senatori PDL si 1 senator PPDD a ratat în mod nepermis multe articole din lege pe care le considerăm neconstituţionale, Comunitatea Politeia doreste sa vină în ajutorul Onoratei Curții Constituționale și să figureze in calitate de Amicus în cadrul procedurii de examinare a conformităţii legii menționate cu Constituţia României.

Argumentele expuse mai jos sunt asumate de Comunitatea Politeia și ele suplinesc ceea ce autorii sesizării depuse astăzi la Registratura Curţii au ratat (din grabă sau din neștiintă).

Domnule Președinte al Curții Constituționale,

Considerăm că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor trebuie declarată neconstituțională  întrucât articolele:

• art.I pct.5,
• art.I pct.11 alin.(2),
• art. I pct.14 [pentru introducerea art. 19¹ alin (2)],
• art.I pct.18 alin.(1),
• art.I pct.19 alin.(1) [pentru introducerea art. 24² alin (1)],
• art.I pct.27 alin.(2) și alin.(4),

încalcă prevederile: art.69 alin.(1) și (2), art. 70 alin. (2), art. 72 alin. (3), art. 126 alin. (1) și art. 148 alin. (4) din Constituția României.

În ceea ce privește art. 69 alin. (1) și (2) din Constituție, care stabilește caracterul reprezentativ al mandatului senatorilor și deputaților, precum și nulitatea mandatului imperativ, aceste prevederi sunt încălcate de art.I pct.5 din legea votată de Parlament. Acest articol nu doar că introduce mandatul imperativ pentru senatorii și deputații acelor formațiuni politice ce reprezintă minoritățile naționale, ci și încalcă și principiul mandatului reprezentantiv al întregului popor, fără distincții în cadrul corpului electoral.

Stabilind că ”Deputaţii şi senatorii au îndatorirea de a acţiona în interesul întregii naţiuni şi al locuitorilor din circumscripţiile electorale pe care le reprezintă, respectiv al cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, pe care îi reprezintă” (art. art.I pct.5 din legea votată), Parlamentul a introdus, pe de o parte, distincția între deputații și senatorii care acționează în interesul întregii naţiuni și deputații și senatorii care acționează în interesul minoritățile naționale, creând astfel două categorii de deputați și senatori (una care reprezintă întregul popor și una care reprezintă doar cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale).

Acest lucru contrazice litera și spiritul art. 69 alin.(1) din Constituție, așa cum a fost el  explicitat în jurisprudența Curții Constituționale. Astfel, prin Decizia nr. 682 din 27 iunie 2012, Curtea a arătat că ”sintagma poporul român pe care legiuitorul constituant o foloseşte atunci când, în art.2 alin. (1) stabileşte că suveranitatea naţională aparţine poporului român, implică în mod necesar unitatea şi unicitatea poporului”, fără a distinge între minoritățile naționale și majoritatea poporului. Faptul că legea fundamentală, la art.62 alin.(2) consacră o normă de reprezentare pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale nu înseamnă că parlamentarii care dobândesc mandate în baza acestui articol reprezintă doar minoritățile naționale și nu poporul român în ansamblul său (fără distincții de natură etnică), așa cum menționează explicit art. 69 alin.(1) din Constituție.

Pe de altă parte, același art.I pct.5 din legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor introduce și o distincție care ține de procesul electoral, adăgând la textul constituțional o sintagmă care contrazice sensul mandatului reprezentativ exercitat în interesul poporului. Astfel, articolul menționează că ”Deputaţii şi senatorii au îndatorirea de a acţiona în interesul întregii naţiuni şi al locuitorilor din circumscripţiile electorale pe care le reprezintă”, lucru care introduce o sintagmă interpretabilă în sensul unui mandat imperativ. Textul articolului, în forma votată, poate permite unui parlamentar (senator sau deputat) să susțină că a primit un mandat imperativ (din partea cetățenilor din circumscripția electorală în care a candidat) pe care este obligat să îl respecte, situație care contravine explicit art.69 alin.(2) din Constituție, așa cum a fost acesta explicitat în jurisprudența Curții (a se vedea Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993: ”[…] în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului şi că orice mandat imperativ este nul. Practic, acest articol valorifică fără limite mandatul reprezentativ […]. Interpretarea acestui articol constituţional nu poate fi decât în sensul că deputatul, din punct de vedere juridic, nu mai are nicio răspundere juridică faţă de alegătorii din circumscripţia care l-a ales şi nici faţă de partidul pe lista căruia a candidat. Raporturile sale cu alegătorii şi partidul sunt raporturi morale, politice, dar nu juridice. El nu mai este ţinut să îndeplinească vreo obligaţie faţă de aceştia, el este obligat numai poporului”).

În ceea ce privește art. I pct.11 alin. (2) din legea votată (”Deputatul sau senatorul care nu  şi-a exprimat opţiunea potrivit prevederilor alin. (1) rămâne în stare de incompatibilitate”), acesta contrazice art.70 alin.(2) din Constituție, care stabilește încetarea mandatului senatorului sau deputatului în caz de incompatibilitate. Norma legală nu poate introduce, sub pretextul analizării sau clarificării incompatibilității parlamentarului în cauză, o derogare de la norma constituțională care stabilește explicit încetarea mandatului pe motiv de incompatibilitate. Se crează astfel premizele unei încălcări a supremației legii și a instituirii unui tratament discriminatoriu de care beneficiază parlamentarii incompatibili, care își pot prelungi mandatul în mod nejustificat sub pretextul analizării sau clarificării unei situații de incompatibilitate. În plus, în cadrul art. I pct.11 alin. (2) se introduce posibilitatea încetării mandatului prin Hotărâre a Camerei respective (”Raportul comisiei se înaintează Biroului permanent al Camerei Deputaţilor sau Senatului, care va informa pe deputatul sau senatorul în cauză şi va supune în prima şedinţă a plenului Camerei din care face parte un proiect de hotărâre de constatare a stării de incompatibilitate şi de încetare a mandatului”), reglementare care, pe de o parte, creează un paralelism legislativ cu prevederile Agenției Naționale de Integritate (așa cum au fost ele consacrate prin legea nr. 176/2010) și, pe de altă parte, contrazice recomandările Comisiei Europene din cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare (raportul din 30 ianuarie 2013), care stabilesc că Agenția Națională de Integritate trebuie să rămână singura autoritate însărcinată cu verificarea potențialelor incompatibilități ale funcționarilor aleși și numiți. În temeiul art. 148 alin.(4) din Constituția României, Parlamentul este obligat să aducă la îndeplinire obligațiile rezultate din actul aderării României la Uniunea Europeană, obligații care includ și respectarea recomandărilor formulate în rapoartele periodice ale Comisiei Europene elaborate în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare (care face parte integrantă din actul aderării României la Uniunea Europeană), lucru care nu s-a întîmplat.

În  ceea ce privește art. I pct.14 [pentru introducerea art. 19¹ alin (2)], acesta modifică termenul de contestare al Raportului Agenției Naționale de Integritate de la 15 la 45 de zile, însă numai în ceea ce îi privește pe senatori și deputați. Este încălcat astfel art. 16 alin(1) din Constituție, introducându-se o discriminare favorabilă parlamentarilor declarați incompatbili, care beneficiază de o durată mai mare de timp (în raport cu celelalte funcții publice incompatibile) pentru contestarea raportului elaborat de Agenția Națională de Integritate. Acest tratament diferit nu este justificat în raport cu aceeași situație obiectivă (starea de incompatibilitate constatată) și este de natură a încălca egalitatea cetățenilor în fața legii, consacrată de art. 16 alin(1) din Constituție.

În ceea ce privește art.I pct.18 alin.(1) din legea votată de Parlament acesta încalcă art. 72 alin.(3) și art. 126 alin.(1) din Constituția României. Prin stabilirea unei norme procedurale în privința reținerii, arestării și percheziției senatorilor și deputaților, art.I pct.18 alin.(1) transformă Parlamentul într-o instanță judecătorească, în măsura în care se interpretează cererea organului de anchetă (”Cererea trebuie să conţină indicarea cazului prevăzut de Codul de procedură penală şi motivele concrete şi temeinice care justifică luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziţiei”) ca pretext pentru examinarea de către Cameră, pe fond, a situației parlamentarului în cauză, ceea ce contrazice art. 126 alin.(1) din Constituție, precum si art. 72 alin. (3), care nu detaliază vreo măsură suplimentară în cadrul procedurii de ridicare a imunității parlamentare. Deși articolul 72 alin.(3)  din Constituție lasă Parlamentului posibilitatea de a aprecia dacă există un ”temei pentru reținere”, acest lucru nu conferă Parlamentului și  dreptul de a intra pe fondul cauzei, legea fundamentală nefăcând precizări procedurale suplimentare; astfel, art.I pct.18 alin.(1) este neconstituțional în măsura în care Camera respectivă poate refuza aprobarea cererii formulate în temeiul art. 72 alin. (3) sub pretextul că aceasta nu îndeplinește acele condiții substanțiale asupra cărora doar o instanță de judecată se poate pronunța.

În ceea ce privește art.I pct.19 alin.(1) din legea votată,  acesta încalcă art. 126 alin. (1) din Constituție, deoarece prevede o procedură în cazul urmării penale pentru un ministru având calitatea de deputat sau senator (”Sesizarea trebuie să conţină motivele concrete, legale şi temeinice care justifică începerea urmăririi penale”), care conferă Parlamentului posibilitatea de intra pe fondul cauzei, substituindu-se astfel instanței, care singură are dreptul de a stabili legalitatea sau ilegalitatea faptei, ori faptelor imputate parlamentarului în cauză.

În ceea ce privește art.I pct.27 alin.(2) și alin.(4), acestea contrazic art. 69 alin. (1) din Constituție, așa cum a fost acesta explicitat in jurisprudența Curții Constitutționale. Astfel, la alin.(2) sunt instituite restricții cu privire la constituirea grupurilor parlamentare („Grupurile parlamentare  se pot constitui din deputaţi, respectiv senatori, care au candidat în alegeri din partea aceluiaşi partid politic, a aceleiaşi formaţiuni politice ori alianţe politice, alianţe electorale sau din deputaţi ori senatori care au candidat ca independenţi şi au fost aleşi”), iar la alin.(4) sunt instituite sancțiuni aplicabile senatorilor și deputaților care părăsesc un grup parlamentar (”Deputaţii sau senatorii care părăsesc grupul parlamentar din care fac parte în conformitate cu alin. (1) devin deputaţi sau senatori neafiliaţi, dacă nu se afiliază unui alt grup parlamentar. Deputaţii şi senatorii rămaşi neafiliaţi nu  îşi pot constitui grupuri parlamentare”).

Aceste prevederi contrazic flagrant sensul mandatului reprezentativ reglementat de art. 69 alin. (1) din Constituție, după cum a fost explicitat de Curtea Constituțională într-o bogată jurisprudență pe această temă. A se vedea în acest sens Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993 (”In consecinţă, deputatul are facultatea constituţională de a adera la un grup parlamentar sau altul în funcţie de opţiunile sale, de a se transfera de la un grup parlamentar la altul sau de a se declara independent faţă de toate grupurile parlamentare. Nicio altă normă juridică, legală sau regulamentară nu poate contraveni acestor dispoziţii constituţionale.“), Decizia nr. 45 din 17 mai 1994 (”părăsirea unui grup parlamentar si interdicţia trecerii în altul vine în contradicţie cu art. 61 alin. (3), precum si cu art. 66 din Constituţie, ca fiind o îngrădire a mandatului reprezentativ”), Decizia nr. 46 din 17 mai 1994 („interdicţia senatorilor independenţi de a constitui un grup parlamentar […] este neconstituţională întrucât încalcă libertatea lor de opţiune”), Decizia nr. 196 din 28 aprilie 2004, Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006, Decizia nr. 229 din 14 martie 2007, precum și ultima decizie in materie, Decizia 1490 din 17 noiembrie 2010, care confirmă întreaga jurisprudență anterioară.

Prevederile art.I pct.27 alin.(2) și alin.(4) din legea votată de Parlament contravin art. 69 alin. (1) din Constituție  și încearcă să reintroducă în legislație, pe calea legii organice, norme care au făcut deja obiectul controlului de constituționalitate și care au fost considerate contrare legii fundamentale. Este încălcat astfel art.1 alin.(5) din Constituție, care stabilește obligativitatea respectării supremației legii, precum și jurisprudența Curții Constituționale, elaborată în interpretarea situațiilor similare cu cea de față (respectiv Decizia 1615 din 20 decembrie 2011: ”De asemenea, Curtea retine ca actele de reglementare primara ulterioare nu pot păstra conținutul normativ al unei norme legale neconstituţionale ce nu mai este in vigoare și să se constituie astfel într-o prelungire a existenței acesteia”).

Faţă de cele de mai sus, rugăm Onorata Curte Constituţională să constate că prevederile ale art.I pct.5, ale art.I pct.11 alin.(2), ale art. I pct.14 [pentru introducerea art. 19¹ alin (2)], ale art.I pct.18 alin.(1), ale art.I pct.19 alin.(1) [pentru introducerea art. 24² alin (1)], ale art.I pct.27 alin.(2) și alin.(4), sunt neconforme cu prevederile art.16 alin.(1) şi (3) şi ale art.67 din Constituţie, precum și cu prevederile art.69 alin.(1) și (2), art. 70 alin. (2), art. 72 alin. (3), art. 126 alin. (1) și art. 148 alin. (4) din Constituția României, fiind astfel neconstituţionale.

Politeia publica zilnic doua reviste ale presei romanesti si internationale in limba romana. Prima se refera la stirile interne si o a doua despre stiri internationale, cu referire accentuata pe subiecte europene, impreuna cu trimiteri la 15-20 de articole zilnic. Duminica publicam esenta editorialelor sau a publicisticii de calitate a intregii saptamani. O facem de aproape 4 ani.  Acum doi ani si jumatate am publicat cateva sinteze, in care mi-am exprimat parerile despre situatia presei in acel moment si cateva aprecieri pentru un viitor pe care il intrezaream atunci. Acel viitor ipotetic nu s-a implinit asa cum am crezut si presa romaneasca a devenit si mai deficitara decat a fost atunci. Pacat! Pentru cititorii care au putin timp si nostalgii propun recitirea articolelor originale – Despre presa cu subiectivitate si Presa ca hipermarket. O sinteza a articolului respectiv este inca pe pagina de garda pe Politeia Veche.

Mentionam atunci cateva fapte care au ramas valabile si astazi, citez:

(a) presa, oriunde in lume, se afla intr-o criza inceputa mult inainte de criza economica actuala; o putem numi – criza de identitate. Criza economica actuala a fost de fapt catalizatorul unui proces nascut si propagat in ultimul deceniu: digitalizarea. (b) Presa romaneasca nu a fost niciodata de mare calitate, nici dupa ’89 si nici in perioada interbelica. Diferenta a fost numai in calitatile jurnalistilor. (c) In perioada interbelica am avut mari “condeieri,” care traiau din jurnalism, astazi avem sculeri-matriţeri, care se doresc “condeieri” si traiesc din chilipiruri. Din nefericire, si in perioada interbelica si astazi, profesiunea liberala a jurnalistului s-a transformat deseori  in liber la santaj si imbogatire facila. (d) un om cumpara un ziar sau face un abonament pentru a citi parerile unor oameni pe care el ii considera suficient de buni si informati pentru cheltuiala timpului si castigul placerii sau valoarea informatiei. (e) Daca exista posibilitatea de a primi aceste opinii, scrise de aceiasi oameni pe bloguri sau in editii on-line, nu vor cumpara nici ziarul si nici nu vor face un abonament. Nimeni nu plateste ceva care se poate primi gratis.  (f) Pentru a fi calitativ, un jurnalist trebuie sa citeasca inainte de a scrie. Respectul intr-o profesie care necesita un efort intelectual se castiga prin cultura si cunostintele de care da dovada jurnalistul. Lipsa de cultura din presa romaneasca este stridenta pana la oroare. (g) Oamenii au indemnul  aproape animalic de a se alatura celor cu pareri similare. Un ziar bun, care doreste sa fie citit, are nevoie de doua lucruri:  primul ar fi o  diferentiere totala  intre stiri si comentarii, al  doilea un pluralism de opinii, in care fiecare cititor sa se regaseasca, cel putin partial.

Presa scrisa din Romania (si din alte locuri) si-a gasit reteta de supravietuire, chiar daca inca nu si-a gasit modelul economic eficient  care sa o sustina. Presa scrisa si tiparita este pe drum spre disparitie, asa cum scriam atunci:

Presa scrisa nu va muri atat de repede pe cat se preconizeaza, asa cum si cartea tiparita nu va deceda atat de repede, mai sunt cel  putin doua, trei generatii. Cotidianul (ziarul zilnic) este clar  pe ultimul drum. Cand ajunge la chiosc este deja vechi. Ramane saptamanalul, care poate recapata o noua si frumoasa viata. Saptamanalul trebuie sa devina o revista de comentarii ale evenimentelor saptamanii trecute si un review al saptamanii urmatoare. Bineinteles nu orice ziar poate fi The Economist si nici macar Newsweek [n.r intre timp decedat in print], dar poate fi ceva apropiat de nevoile unei piete locale. Importurile de brand nu vor putea niciodata sa raspunda la calitatile sau necesitatile unei societati diferite de cea ale jurnalistilor si cititorilor lor.

Presa publicata electronic si difuzata  pe internet a reusit sa supravietuiasca si chiar sa prospere cu ajutorul unui alt vehicol computerizat promovat de internet – retelele sociale (sau de socializare), care difuzeaza continut de toate soiurile de materiale, inclusiv continut de calitate, creat de cotidianele, periodicele sau platformele care genereaza continut original sau preluat.   Doua lucruri noi au creat aceste retele de socializare: posibilitatea de promova prin “share” si posibilitatea de a aprecia prin “like”; ambele posibilitati dau autorului un calificativ care era atrofiat si de multe ori lipsit in  posiblitatea cuantificarii existente in presa tiparita.

Un alt aspect s-a dezvoltat in acesti doi ani si jumatate care au trecut de la ultimele articole  despre “subiectul presa” – comentariile inteligente si avizate, care sporesc enorm calitatea articolului si diversitatea opiniilor. Bineinteles aici intervine si necesitatea unei  moderari serioase, care impiedica promovarea imbecilismului, prostiei sau opiniile care altereaza intentiile autorului, filtrand trolii si postacii care vin impreuna cu media.

In sfarsit, faptul ca “on-line”  redactorul-sef sau editorul poate aprecia exact popularitatea subiectului, eficienta  scriiturii si calitatea jurnalistica a autorului  a scos din presa scrisa o pleiada de pseudo-jurnalisti, care se dau de ceasul mortii pentru ca sunt “persecutati politici” – aiurea in tramvai, pe  publicistii de calitate cu rezultate la  nivel inalt nimeni nu-i va “persecuta” pentru ceea ce scriu, indiferent daca mogulului ii place sau nu!

Astazi suntem in fata unei noi transformari, presa scrisa trece la “mobile”, ea te va insoti oriunde te duci 24 din 24, sau atata timp cat celularul tau este on-line, bineinteles daca acest celular are toate capabilitatile de functionalitate on-line. Daca blogul a redus articolul la 800 de cuvinte, noua medie mobila il va reduce la 2-300 de cuvinte. Cei buni se vor adapta, cei mai putini buni vor deveni automat “persecutati politici”, se vor transforma in consilieri de imagine si vor cauta sa dea sfaturi si sa se dea drept mari comunicatori si PR-isti. Vai de clientii lor!

Televiziunea ramane inca pentru un timp media de informare preferata a maselor populare si totusi astazi este mai mult decat clar ca materia prima a televiziunii a ramas presa scrisa si uneltele pe care le propune internetul. Noile platforme promovate de internet sunt adevaratele generatoare de analize si de comentarii ale stirilor simpliste publicate de agentiile de stiri. Fara indoiala ca nici un ziar nu va recunoaste, dar Curs de Guvernare a devenit astazi cel mai bun (si echilibrat) promotor de analize si comentarii ale acestor stiri si Contributors platforma eseistica cea mai calitativa existenta astazi. Noi, pe Politeia vom ramane angajati politic,  deci nu vom putea fi niciodata “generalisti” sau “obiectivi” – nu ne dorim asta in nici un caz. Suntem ceea ce suntem si vom continua sa fim ceea ce ne-am propus sa fim din prima zi. Suntem astazi mai bogati in continut si mai echilibrati  in promovarea lui, politic ramanem insa conservatori liberali, cu speranta de a fi in fiecare zi mai multi.

Bună dimineata intr-o zi de joi. vremea va fi în general închisă. În sud şi sud-vest vor fi precipitaţii pe arii extinse, predominant sub formă de ploaie, în zona de munte mai ales ninsori, iar în restul teritoriului doar pe arii restrânse vor fi ploi slabe sau fulguieli. Vântul va avea intensificări, mai ales în cursul zilei, la munte, în Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul Moldovei, iar în primele ore şi în sudul Banatului. Temperaturile maxime se vor încadra între 0 şi 9 grade, iar cele minime între -6 şi 3 grade. În zonele joase se va semnala ceaţă.

În Bucureşti, cerul va fi noros şi temporar va ploua slab, cu precădere în orele dimineţii şi ale amiezii. Vântul va sufla moderat, cu unele intensificări în cursul zilei. Temperatura maximă va fi de 5…6 grade, iar cea minimă de 1…2 grade.

Curs valutar BNR  valabil azi: 1 EURO = 4. 3870    RON; 1 USD = 3. 2542   RON; 1 EURO = 1. 3481  USD; Francul elvetian 3. 5466  RON. Gramul de aur 172.5760  RON.

Atenţia se mută din nou în Marea Britanie şi Franţa, dar victimele sunt clare: procesatorii români de carne pierd încrederea pieţelor europene. Procesatorii locali şi carnea “made în România” rămân până la acest moment singurele victime clare ale scandalului cărnii de cal cu toate că nimeni nu ştie cu siguranţă cine a fraudat, unde şi când carnea de cal a fost transformată “pe hârtie” în carne de vită. Scandalul a continuat ieri să ia am­ploare după ce autorităţile brita­nice au făcut percheziţii la două aba­toare suspectate că ar fi im­plicate în această fraudă, iar dis­­tribuitorul francez de produse congelate Picard a retras de la vânzare două sor­ti­men­te de lasagna şi paste bolognese, ce i-au fost furnizate de fabrica Comigel din Luxem­burg.  “Deja cei din Marea Britanie care luau marfă de la mine m-au anunţat că nu mai vor nimic. Ne merităm soarta”, a spus la rân­dul său şi Nicolae Ciuleac, director ge­neral şi proprietar al Carniprod Tulcea, un procesator cu afaceri estimate de 20 mil. euro anul trecut piaţa locală a cărnii, care îşi acoperea câteva procente din bu­siness din livrările de carne proce­sată în străinătate.  Astfel, sub risc se află ex­por­tu­rile româneşti de carne de vită şi cal, ceea ce înseamnă o piaţă de apro­ximativ 30 milioane de euro anul trecut, potrivit calculelor ZF, făcute pe baza exporturilor la opt luni. Lipsa de credibilitate s-ar putea translata cu uşurinţă şi către alte segmente ale pieţei de export de carne în condiţiile în care acest scandal vine după ce industria a fost lovită şi în trecut de crize precum cea a gripei aviare sau cea a gripei porcine. Integral in Ziarul Financiar.

Imunitate cu prelungire: ce portiţe şi-au lăsat parlamentarii pentru a scăpa de deciziile ANI.  Noul statut al deputaţilor şi senatorilor, votat ieri de Legislativ, lasă deschisă posibilitatea tergiversării pierderii mandatelor de către parlamentarii declaraţi incompatibili, potrivit specialiştilor în drept contactaţi de ziarul „Adevărul“.Parlamentarii au la dispoziţie 45 de zile pentru a contesta o decizie de incompatibilitate a Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI), potrivit noului statut al deputaţilor şi senatorilor, votat, ieri, de plenul reunit al celor două Camere. Proiectul a adoptat cu 298 de voturi „pentru“, din partea PSD şi PNL, 101 voturi „împotrivă“ din partea PDL şi PPDD şi 36 de abţineri din partea UDMR. Printr-o astfel de prevedere, parlamentarii şi-au stabilit un statut special faţă de celelate categorii de demnitari. De la preşedintele României şi până la consilierii judeţeni sau locali, aceştia au ca termen de contestare a unei decizii ANI 15 zile. Termenul de 15 zile este prevăzut în legea de funcţionare a ANI şi, practic, prin votul de ieri, senatorii şi deputaţii au votat o derogare de la acest act normativ. Noul statut prevede şi modul în care se calculează cele 45 de zile, termen în care deputatul sau senatorul poate contesta raportul la instanţa de contencios administrativ. Termenul decurge din momentul în care parlamentarul ia la cunoştinţă raportul de evaluare al ANI, sub semnătură de primire. Dacă deputatul sau senatorul refuză primirea, luarea la cunoştinţă se face prin anunţul făcut de preşedintele de şedinţă în plenul Camerei din care face parte.Totuşi, această prevedere poate ridica un semn de întrebare, pentru că preşedintele de şedinţă nu are un termen în care să fie obligat să anunţe decizia ANI.În ciuda acestor semne de întrebare, liderii politici şi-au afişat mulţumirea faţă de votul de ieri al Parlamentului. „Este o soluţie prin care am scos ceea ce, din punctul meu de vedere, era absolut corect criticabil: parlamentarii care atacau în justiţie puteau să piardă în instanţă şi îşi pierdeau mandatul, cei care nu atacau nu păţeau nimic. Ori eu am cerut în mod clar colegilor mei parlamentari să se pună o sancţiune şi pentru cel care nu atacă“, a comentat premierul Victor Ponta. Integral in Adevarul.

PDL, Opoziţie la un picior de lemn. Cu excepţia unor mici înţepături, democrat- liberalii conduşi de Vasile Blaga nu prea s-au omorât să se lupte cu actualii guvernanţi. Profeţia lui Victor Ponta că adevăratul partid de Opoziţie este PP-DD s-a îndeplinit până în prezent Vasile Blaga este un politician care „nu există”, crede Victor Ponta. PDL, principalul partid de Opoziţie, a pierdut, după pierderea alegerilor parlamentare, majoritatea ocaziilor în care putea să fructifice electoral greşelile actualei guvernări. Salariile şi pensiile nu cresc. Anul 2013 nu va aduce noi creşteri ale pensiilor sau ale salariilor bugetarilor şi nici înlocuirea cotei unice cu impozitul progresiv. Anunţul era făcut de premierul Victor Ponta, în prima sa intervenţie televizată din acest an. PDL nu a reacţionat. Vasile Blaga era, potrivit unor surse din partid, la ski în Austria. De altfel, prima şedinţă a conducerii PDL din acest an a avut loc abia pe 14 ianuarie. Discursul premierului despre starea naţiunii. „Câte zile au trecut de când Victor Ponta a prezentat ceva ce presa a numit «Raport despre starea natiunii»? Aţi auzit vreo reacţie consistentă din partea PDL?”, se întreba Sever Voinescu, având securea excluderii din PDL deasupra capului. „Am putut citi mici icnete pe bloguri de pe la unii şi alţii cu oarece notorietate, dar un punct de vedere asumat politic al PDL nu am văzut”, mai spunea acesta. Super-imunitatea parlamentarilor. La sfârşitul lunii ianuarie senatorii şi deputaţii şi-au adoptat un Statut care le conferea o superimunitate în faţa Justiţiei. Nemulţumit, preşedintele Traian Băsescu a retrimis legea în Parlament spre reexaminare. „Opozitia pierde toate oportunităţile de a face opozitie!”, a criticat şeful statului lipsa unei contestaţii din partea PDL la Curtea Constituţională. „A fost o necorelare între grupurile parlamentare pentru că, din păcate, nu au sesizat că a fost vorba de o procedură de urgenţă, deci două zile”, a venit explicaţia lui Vasile Blaga. Integral in EVZ

Ministerul Agriculturii lansează cardul de pieţar. Ce condiţii noi trebuie să îndeplinească producătorii ca să vândă la tarabă. Ministerul Agriculturii pregăteşte implementarea unui nou sistem de acces în pieţe pentru producătorii agricoli. Până la finalul acestui an, persoanele fizice care vor dori să îşi comercializeze, spre exemplu, legumele sau fructele din producţie proprie în pieţele din ţară vor avea nevoie de un card special care le va permite accesul în aceste spaţii. Pentru a putea să îşi vândă marfa pe tarabe, ei vor avea nevoie, pe lângă certificatul de producător eliberat de primării, şi de un carnet de comercializare a produselor agricole, potrivit proiectului de Ordonanţă de Urgenţă pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol publicat pe site-ul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR). Proiectul va rămâne în consultare publică pe pagina web a ministerului până la data de 18 februarie. În pieţele din România vor fi organizate obligatoriu, în curând, spaţii speciale care vor fi destinate producătorilor agricoli persoane fizice unde aceştia vor putea să îşi comercializeze mărfurile. Ele se vor extinde cel puţin pe jumătate din totalul spaţiilor de vânzare existente. Accesul în pieţe al celor care vor să îşi vândă produsele proprii se va face pe baza unui card de acces care va fi însoţit şi de certificatul de producător şi de o filă din carnetul de comercializare a produselor din sectorul agricol. Un astfel de card nu va putea fi transmis de la un producător la altul şi se va acorda în baza certificatului de producător, “având înscrise unităţile de măsură pentru produsele specifice activităţii desfăşurate”. Integral in Gandul.

Statul bagă beţe fiscale în roatele economiei. Majorarea PIB cu peste patru procente prognozată pentru 2012 pare să se fi topit complet. Aceeași soartă riscă să o aibă și creșterea economică pe care experții o estimează pentru 2013. În aprilie 2011, reprezentanții Fondului Monetar Internațional estimau că vom încheia 2012 cu o majorare a PIB de 4,4%. Un an mai târziu, prognoza coborâse vertiginos, până la 1,5%. Pentru ca în ianuarie 2013 șeful misiunii FMI în România, Erik de Vrijer, să vorbească despre stagnare sau cvasistagnare. „Parțial, acest lucru a fost cauzat de faptul că, după o criză financiară, durează mai mult ca economia să își revină. Parțial, se întâmplă și ca urmare a mediului în care se găsește România (recesiunea din zona euro) și a unor factori speciali. La începutul lui 2012, a fost o iarnă grea, recolta a fost proastă și, nu în ultimul rând, implementarea reformelor și absorbția fondurilor europene nu au avut loc atât de rapid pe cât se preconizase“, a explicat oficialul FMI. „Datele statistice arată o cvasistagnare a activității economice în 2012, pe fundalul secetei și al prelungirii recesiunii din zona euro“, a declarat la rândul său guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, în cadrul unei conferințe de presă organizate în urmă cu câteva zile. De altfel, evoluția slabă a economiei de anul trecut fusese indicată din timp de datele parțiale publicate de Institutul Național de Statistică. Astfel, în primele șase luni ale anului, PIB a crescut cu doar 0,7% față de aceeași perioadă a lui 2011, iar în trimestrul al treilea PIB a scăzut cu 0,4% comparativ cu trimestrul al doilea și cu 0,6% față de trimestrul al treilea 2011. Ceea ce a făcut ca, pe primele nouă luni, economia să crească foarte modest, cu numai 0,2% comparativ cu perioada ianuarie-septembrie 2011. Integral in Capital

Aici sunt banii dumneavoastra. Mogulul Umbrarescu, un miliard de euro din afaceri cu asfalt. Supranumit “Imparatul asfaltului”, Dorinel Umbrarescu a plecat de jos si a reusit sa devina unul dintre milionarii Romaniei. Cele doua firme de constructii ale omului de afaceri au pus asfalt de peste un miliard de euro in ultimii sase ani Dorinel Umbrarescu a reusit sa incheie cu statul cele mai banoase contracte dintre toti “Regii asfaltului”. Constructorul bacauan controleaza doua firme care au reusit sa castige intotdeauna cele mai “grele contracte”, cum le numesc drumarii, adica pe cele cu o valoare foarte mare, de la Compania Nationala de Autostrazi si Drumuri Nationale (CNADNR). In perioada 2007 – 2012, in conturile Spedition UMB si Tehnostrade SRL au intrat peste un miliard de euro sub forma de plati efectuate de CNADNR. 2009 a fost “anul de aur” pentru Umbrarescu: a incasat 440 de milioane de euro , fara TVA e-i drept, este unul dintre puţinii constructori care nu au depăşit cu mult termenele de finalizare stabilite cu statul, în ceea ce priveşte modernizarea şi construirea de drumuri naţionale şi autostrăzi. Dar nici nu a ieşit din tiparul asfaltatorilor români: a cerut şi el acte adiţionale la contractele aflate în derulare cu CNADNR.Ceea ce înseamnă bani suplimentari faţă de sumele stabilite iniţial prin contract. Cel mai mediatizat contract al său cu statul a fost cel de reabilitare a Drumului Naţional 7, tronsonul Nădlac – Sebeş, care a fost un fiasco: Umbrărescu a garantat lucrarea pentru zece ani. După nici un an, milioanele de euro s-au „transformat” în gropi. Integral in EVZ.

Miliarde de euro abandonate in mijlocul Capitalei. De ce e Bucurestiul un santier parasit. Santiere incepute si apoi abandonate, lovite de criza sau de nepasarea autoritatilor locale, terenuri virane de zeci de hectare pustii, vizibile, in mijlocul orasului, asteapta decizia unor investitori sau aprobari ce nu mai vin. Problemele estetice ale Bucurestiului sunt accentuate de aceste rani lasate parca intentionat deschise. Un inventar al acestor zone negre ale orasului ar dura zile, poate luni. Noi am optat pentru un traseu care a inclus doar zonele Barbu Vacarescu – Nerva Traian – Gara de Nord – Cotroceni – Militari si ne-am intors cu tolba plina de dezastre urbanistice. Intr-o intersectie unde se circula fluent si unde ambele sosele au cel putin doua benzi pe sens, primarul Sorin Oprescu a decis ca una din artere trebuie inaltata. A incredintat lucrarea companiei Romstrade, care dupa ce a acumulat intarzieri mari in executie “a oprit lucru de dinainte de Sarbatori, de cand seful acesteia (Nelu Iordache, arestat preventiv pentru deturnare de fonduri) a intrat la puscarie”, dupa cum ne-au explicat localnicii. Aşa că astăzi au rămas doar picioarele podului, gropi uriaşe, benzi pe sens blocate, trafic foarte îngreunat şi multe înjurături. Un prim termen de finali­zare a lucrărilor ar fi trebuit să fie aprilie 2012, dar în ritmul actual ar mai putea dura un cincinal. Primăria Capitalei nu ne-a oferit nici o explicaţie despre stadiul în care se află şantierul, în pofida solicitărilor. Numărul de telefon al asfaltatorului unde puteai pune întrebări şi sesizări nu mai funcţionează. Integral in  Romania Libera.

Traseul medicamentelor sau calea prin care distribuitorii fac profituri uriaşe. Distribuţia de medicamente este dominată acum de zece firme cu afaceri de 2,5 mld. euro. Ce ar putea modifica tabloul de mai sus? România este ţara cu cea mai mare perioadă de colectare a creanțelor în industria farmaceutică, iar impasul unui singur actor din mecanismul care asigură accesul la medicamente a declanşat de multe ori un efect de domino. Aceasta s-a văzut mai ales în cazul unor falimente sonore din domeniul distribuţiei de medicamente, cum ar fi Montero sau Relad, şi se propagă în continuare, prin dispariţia farmaciilor mici. Totul porneşte de la termenele mari de plată ale CNAS, care depăşesc şi un an. În toamna lui 2012, se acumulaseră sume restante către  distribuitorii de medicamente de peste 500 de milioane de euro, potrivit proprietarului Polisano, Ilie Vonica. Astfel, distribuitorii s-au orientat către parteneriate avantajoase cu lanţuri de farmacii şi către exportul de medicamente. Cifrele de afaceri şi profitul indică faptul că strategia lor a dat roadele scontate, însă cu preţul unor „unde de şoc“ în piaţă. O consecinţă a acestora ar putea fi adoptarea metodei distribuţiei directe sau dedicate de către producători, lucru care ar schimba din temelii traseul medicamentelor prezentat mai sus, care este  acelaşi de mulţi ani.  Integral in Capital.

Va urez o zi buna!

“The Past, Present and Future of Russian Energy Strategy is republished with permission of Stratfor.”

By Lauren Goodrich and Marc Lanthemann

The future of Russia’s ability to remain a global energy supplier and the strength the Russian energy sector gives the Kremlin are increasingly in question. After a decade of robust energy exports and revenues, Russia is cutting natural gas prices to Europe while revenue projections for its energy behemoth, Gazprom, are declining starting this year.

Russia holds the world’s largest proven reserves of natural gas and continually alternates with Saudi Arabia as the top oil producer. The country supplies a third of Europe’s oil and natural gas and is starting to export more to the energy-hungry East Asian markets. The energy sector is far more than a commercial asset for Moscow; it has been one of the pillars of Russia’s stabilization and increasing strength for more than a century. The Kremlin has designated energy security as the primary issue for Russia’s national security, especially since recent changes in global and domestic trends have cast doubts on the energy sector’s continuing strength.

Throughout Russian history, the country’s energy sector periodically has strengthened and weakened. Managing this cycle has been a centerpiece of Russia’s domestic and foreign policy since czarist times. This historical burden now rests on Vladimir Putin’s regime.

Russia’s Imperatives and the Energy Factor

Russia is an inherently vulnerable country, surrounded by other great powers and possessing no easily defensible borders. In addition, Russia is a massive, mostly inhospitable territory populated by diverse ethnic groups that historically have been at odds with Moscow’s centralized authority. This leaves Russia with a clear set of imperatives to hold together as a country and establish itself as a regional power. First, Russia must consolidate its society under one authority. Second, it must expand its power across its immediate neighborhood to create buffers against other powers. (The creation of the Soviet Union is the clearest example of this imperative in action.) Finally, it must leverage its natural resources to achieve a balance with the great powers beyond its periphery.

Russia has used a variety of tools throughout history to achieve these imperatives, ranging from agricultural exports to pure military conquest and intimidation. Starting in the late 1800s, Russia added energy to the list of vital commodities it could use to achieve its central strategic goals. By the 1950s, Russia’s energy sector had become one of the major pillars of its economic and political strength.

The revenues from oil and natural gas exports show how the energy sector empowered the Kremlin to consolidate the country. Energy export revenues for the Russian Empire began flowing into government coffers in the late 1800s, with oil export revenues making up 7 percent of the export earnings. These revenues rose to 14 percent in the late 1920s during the early stages of the Soviet Union, and by the 1950s accounted for half of Soviet export earnings. Currently, energy revenues make up half of the government’s budget. This capital influx was and continues to be instrumental in helping Russia build the military and industrial basis needed to maintain its status as a regional — if not global — power. However, as the Russian governments became dependent on energy, the revenues also became a large vulnerability.

Beyond export revenues, the energy sector has contributed to the creation of a domestically stable and industrialized state. Russia’s domestic energy consumption is very high due to extremely cold weather for most of the year, but despite inefficiencies within the energy sector and the cost of producing energy, the country’s domestic reserves have enabled Moscow to provide its citizens and the industries that employ them with low energy prices.

The energy sector also contributes to Russia’s ability to expand its influence to its immediate neighbors. Moscow’s use of energy as leverage in the buffer states differs from country to country and ranges from controlling regional energy production (as it previously did in the Azerbaijani and Kazakh oil fields) to subsidizing cheap energy supplies to the countries and controlling the energy transport infrastructure. Russia has used similar strategies to shape relationships beyond the former Soviet states. For instance, Russia is one of Europe’s two main energy suppliers and is the only European supplier with large reserves of oil and natural gas and historically cheap prices. Russia’s physical connectivity with Europe and ability to undercut any competitor have served as the basis of many of Moscow’s relationships in Europe.

Evolution of Russian Energy Strategies

Energy’s usefulness as a means of achieving Russia’s three main imperatives has altered over time because Russia has had to change its strategies depending on shifts in domestic or international circumstances. Moscow’s strength lies in its flexibility in managing its energy sector.

The importance of Russian energy was established in the late 1800s, when the monarchy saw great potential for the Russian Empire if it could develop this sector on a large scale. However, the empire had neither the technology nor the capital to start up an indigenous energy industry. As a solution, the monarchy eased its foreign investment restrictions, inviting European and U.S. firms to develop the Baku and Volga oil fields. This brought about a brief period of warmer relations between the Russian Empire and many Western partners, particularly the United Kingdom, France and the United States. All parties soon realized that the only way to make the Russian oil business profitable despite the high costs associated with the country’s harsh and vast geography was to transform Russia into a massive producer. By the turn of the century, the Russian Empire was producing 31 percent of global oil exports.

As the importance of the Russian Empire’s energy sector grew, it became clear that Russia’s internal stability greatly affected the sector. The Bolsheviks used the energy sector in their attempts to overthrow the monarchy in the early 1900s. The oil-producing regions were one of the primary hubs in which the Bolsheviks operated because energy was one of the few sectors with organized workers. In addition, the Bolsheviks used the oil rail networks to distribute propaganda across the country and abroad. In 1904, when the Russian Empire cracked down on an uprising in St. Petersburg, mostly Bolshevik protesters set the Baku oil fields on fire. This cut Russia’s oil exports by two-thirds, forcing Moscow and the foreign markets to realize oil exports’ great vulnerability to Russian domestic stability.

Russia’s modern energy strategies began forming after World War II. With the Soviet Union left standing as one of two global hegemons towering over a divided Europe, Moscow saw no barriers to achieving dominance in the global energy field. Between the 1950s and 1960s, Soviet oil output had doubled, making the Soviet Union once again the second-largest oil producer in the world and primary supplier to both Eastern and Western Europe. Revenues from oil exports started to make up nearly half of Soviet export income.

Because the Soviet Union was producing oil en masse and the Soviet system kept labor costs low, Russia was able to sell its oil at prices almost 50 percent lower than oil from the Middle East. The subsidization of oil to the Soviet bloc and then to Western European countries helped Moscow undercut Western regimes and strengthen its position in its own periphery — a strategy that the CIA dubbed the Soviet Economic Offensive. For the Soviets, this was not about making money (although they were making money) as much as it was about shaping a sphere of influence and undermining the West. This strategy came at a cost, since Moscow was not bringing in as much revenue as it could and was producing oil inefficiently, rapidly depleting its fields.

In the 1970s, the price of oil skyrocketed due to a series of crises mostly in the Middle East. At the same time, Russia was already feeling the strain of sustaining the massive Soviet Union. Soviet leader Leonid Brezhnev’s regime was left with a choice: use the high global prices as a reason to raise prices in Eastern Europe and benefit the Soviet economy, or continue subsidizing the Eastern bloc in order to keep it beholden to Moscow and not push it to start thinking about other energy sources. It was a choice between two imperatives: Soviet national stability and holding the buffer zone. In the end, Moscow chose to protect its own interests and in 1975 raised the price of oil for its customers, allowing for further increases based on global market prices. By 1976, oil prices in the Eastern bloc had nearly doubled, remaining below global prices but rising high enough to force some countries in the bloc to take out loans.

The Soviet focus on maintaining high energy revenues continued through the mid-1980s, when these revenues accounted for nearly all of the Soviet Union’s hard currency inflows. But the Soviets were dealt a double blow in the mid-1980s when the price of oil collapsed and the West imposed an embargo on Soviet oil, prompting Saudi Arabia to flood the oil markets. Moreover, the Soviet Union was falling far behind the West in technology, particularly in energy and agriculture. In response, starting in 1985, the Soviet Union moved closer to a market-based energy economy, raising prices for the Eastern bloc, requiring hard currencies for payment and allowing foreign firms to re-enter the energy sector.

But Russian strategy shifts were not deep and timely enough to prevent the collapse of the Soviet Union. In the decade following the fall of the Soviet bloc, the Russian energy industry was in disarray. The energy liberalization that started under Mikhail Gorbachev in the 1980s was taken to an extreme under Boris Yeltsin in the 1990s. As a result, production fell by half and the Russian energy sector was divided between foreign groups and the emerging Russian oligarch class.

This changed under Vladimir Putin in 2000. One of the first items on Putin’s agenda to help stabilize the country was to consolidate the energy sector under state control. This meant radically reversing the liberal policies from the two decades before. The government effectively nationalized the majority of the energy sector under three state behemoths: Gazprom, Rosneft and Transneft. The Kremlin became more aggressive in negotiating supply contracts with the former Soviet states and Europe, locking them into large volumes at extraordinarily high prices because these customers had no alternative energy supplies. The Kremlin also began cutting energy supplies to certain markets — blaming troublesome transit states such as Ukraine — in order to shape other political negotiations.

Though Moscow’s energy strategy became fairly aggressive, it helped bring about a stronger and more stable Russia. Russian energy revenues soared due to high global oil prices and the high natural gas prices it charged in Europe. Russia had excess funds to pump into its political, social, economic and military sectors. Energy politics also helped Russia leverage its influence in its former backyard and forced Europe to step back from countering Russia’s resurgence. Of course, the financial crises that swept Europe and Russia in 2008 reminded Russia of its need for its biggest energy clients when oil prices dropped and demand began declining.

Challenges to Maintaining Russian Energy

Russia’s top concern is its vulnerability to fluctuations in the price of energy. With half of the Russian budget coming from energy revenues (of that, 80 percent is from oil and 20 percent comes from natural gas), the government could be crippled should energy prices fall. The Kremlin has already decreased its budget projections for oil prices to $93 per barrel instead of $119 — though even at that price, the government is playing a game of chance. Stratfor is not in the business of forecasting oil prices, but historical patterns show that major international crises and fluctuations in global consumption and production patterns repeatedly have had sufficient impact on oil prices and on Moscow’s revenues to destabilize the country.

Natural gas export revenues are also currently in question. With alternative natural gas supplies coming online for Russia’s largest consumer, Europe, the Kremlin has been forced to lower its prices in recent months. This year, Gazprom expects to give European consumers $4.7 billion — approximately 10 percent of Gazprom’s net revenues — in rebates due to price cuts.

In its current configuration, Russia’s energy sector is under strain. The consolidation of the sector mostly under two large state firms had many benefits for the Kremlin, but after a decade of consolidation the disadvantages are piling up. With little competition for Russia’s natural gas giant, Gazprom, the firm is lagging in technology and is considered unfriendly to outside investment. Russia’s oil giant, Rosneft, recently began evolving into a larger monopoly like Gazprom, which could lead it to fall into a similar trap. With future energy projects in Russia requiring more advanced technology (due to their location and environment) and more capital, both Gazprom and Rosneft need modernization and foreign investment.

Corruption is also a major factor, with varying estimates of 20 to 40 percent of Gazprom’s revenues lost to either corrupt or inefficient practices. Rosneft has similar problems. This loss would be sustainable with Moscow’s previous high energy revenues, but it will not be sustainable in the future should energy prices fall or the maintenance and expansion of the energy sector become more expensive. The Kremlin is probing Gazprom, although with a culture of corruption rampant throughout Russian history there is little the Kremlin will be able to do to eliminate wrongdoing within the natural gas firm.

Moreover, Europe’s dependence on Russian energy is decreasing. The natural gas shortages experienced throughout Europe during the Russian-Ukrainian crises of 2006 and 2009 were a stark reminder of how vulnerable European nations were because of their dependence on Russian natural gas exports. Both unilaterally and through the European Union, European countries began developing strategies that would allow them to mitigate not only Europe’s vulnerability to disputes between Moscow and intermediary transit states, but also its general dependence on energy from Russia.

The accelerated development of new and updated liquefied natural gas import facilities is one such effort. This will give certain countries — Lithuania and Poland, most notably — the ability to import natural gas from suppliers around the globe and bypass Russia’s traditional lever: physical connectivity. This is particularly significant in light of the accelerated development of several unconventional natural gas plays in the world, particularly the shale reserves in the United States. The development of a pipeline project that would bring non-Russian Caspian natural gas to the European market is another attempt — albeit less successful so far — to decrease European dependence on Russian natural gas.

Additionally, a set of EU-wide policies, including the Third Energy Package, has begun giving EU member nations the political and legal tools to mitigate Gazprom’s dominance in their respective natural gas supply chains. This common framework also allows European nations to present a more unified front in challenging certain business practices they believe are monopolistic — the latest example being the EU Commission probe into Gazprom’s pricing strategy in Central Europe. This, coupled with the EU-funded efforts to physically interconnect the natural gas grids of EU members in Central Europe, has made it increasingly difficult for Russia to use natural gas pricing as a foreign policy tool. This is a major change in the way Moscow has dealt with the region for the past decade, when it rewarded closer ties with Russia with low gas prices (as with Belarus) and increased rates for those who defied it (the Baltics).

Finally, Russia faces the simple yet grave possibility that the escalating financial and political crisis in Europe will continue to reduce the Continent’s energy consumption, or at least preclude any growth in consumption in the next decade.

Russia’s Next Move

The Putin administration is well aware of the challenges facing the Russian energy sector. Russia’s attempts in the past decade to shift away from dependence on energy exports by focusing on industrial development have not been particularly successful and keep the country tied to the fate of its energy sector. Russia’s strategy of using its energy exports as both a foreign policy tool and a revenue generator is contradictory at times: To use energy in foreign policy, Moscow must be able to lower or raise prices and threaten to cut off supplies, which is anathema to the revenue-generating aspect.

Global and regional circumstances have changed to the point that Moscow has had to prioritize one of the two uses of its energy industry — and it has unequivocally decided to maintain its revenue-generating capability. The Kremlin has begun crafting a set of policies designed to adjust the country to the changes that will come in the next two decades.

First, Russia is addressing the very damaging uncertainty surrounding its relationship with key transit states that traditionally allowed it to export energy to Europe. The construction of the Ust-Luga oil terminal on the Baltic Sea allows Russia to largely bypass the Belarus pipeline system and ship crude and oil products directly to its consumers. Similarly, the construction of the Nord Stream natural gas pipeline under the Baltic Sea — and eventually its southern counterpart, South Stream, through the Black Sea — will allow Russian natural gas to bypass the Ukrainian and Belarusian transit systems if necessary. These two pipelines primarily will ensure natural gas deliveries to the major European consumer markets in Germany and Italy, with which Russia seeks to maintain long-term strategic partnerships.

By allowing Russia to guarantee deliveries to its major European customers, the bypass systems ensure Moscow’s vital energy revenues. This strategy of future energy export flexibility will also progressively reduce the leverage Minsk and Kiev can exert in warding off Moscow’s attempts at consolidating Belarus and Kiev as vassal buffer states — one of the few foreign policy goals Moscow is still intent on pursuing through energy strategy.

Moreover, Moscow has adapted its energy strategy with European customers amid growing diversification and liberalization efforts. Gazprom has begun expanding the natural gas discounts formerly reserved for strategic partners such as Germany or Italy. The Kremlin knows that its only hope of maintaining natural gas revenues in the face of a potential global shale boom is to lock its customers into price-competitive, long-term contracts. Moscow will continue showing that it can offer European consumers guaranteed high volumes and low-cost deliveries that producers relying on liquefied natural gas shipping for transport can seldom afford.

Finally, Russia is focusing significant attention and funds on developing connections to the growing East Asian energy markets, diversifying its export portfolio should challenges in the European market continue intensifying. One aspect common to all the strategies Russia is set to pursue for the next decade is the high capital needed to complete them; the Eastern Siberia-Pacific Ocean oil pipeline alone is set to cost nearly $15 billion. Despite the effects of the financial crisis in 2009, Russia still has vast capital reserves earmarked for these large-scale projects, but these funds are not infinite.

The Kremlin appears keenly aware of the challenges that Russia will face in the next two decades as another energy cycle draws to an end. Unlike Brezhnev and Gorbachev, Putin has proven capable of enacting effective policy and strategy changes in the Russian energy sphere. While Russia’s dependence on high oil prices continues to worry Moscow, Putin has so far managed to respond proactively to the other external shifts in energy consumption and production patterns — particularly those affecting the European natural gas market. However, the long-term sustainability of the model Russia is moving toward remains doubtful.

Vlahia Mare, Ungro-Vlahia si Călugării Sciţi

La sfârşitul primului mileniu d.Hr., teritoriul muntos de la sudul Dunării de Jos mai era numit şi Vlahia Mare, iar cel de la nordul Dunării de Jos a fost numit de către cancelariile bizantine după numele ungurilor (aliaţii bizantini ai timpului) Ungro-Vlahia. Aceste importante probe geografice şi etnografice au fost reflectate în numele primei Mitropolii româneşti de la nord de Dunăre, Mitropolia Ungro Vlahiei.

Creştinarea slavilor sudici cu ajutorul populaţiei proto-romane n-a fost completă decât după secolul al zecelea, cinci secole după forţarea liniei de apărare Constanţa-Cernavodă (a valului “lui Traian”), întărit cu toate fortificaţiile malurilor dunărene ale Imperiului bizantin.

În urma relaţiilor complexe ale Patriarhatelor Bizantine cu primele forme ale Ţaratelor româno bulgare, autoritatea ortodoxă a adoptat limba paleo slavică, aceea provenita din limba greacă, în Sfânta Liturghie, începând din secolul IX d. Hr. Cu toate acestea, cele mai multe texte religioase erau învăţate pe dinafară de preoţii care nu înţelegeau limba slavonă. Astfel, numeroase rugaciuni din această perioadă au fost denumite “boscorodii” (lucruri fara sens), [1] reflectand situaţia unui bilingvism aproape inexistent.

Impăratul Galeriu (născut in Dacia, probabil de origine daco-romana) a proclamat în 311 d.Hr. libertatea confesionala pentru creştinii de peste tot teritoriul Imperiului Roman [2], oraşul Tomis devenind Constanţa, cu o Mitropolie avand 14 episcopate. Până în secolul al IV-lea s-a format pe teritoriul Mitropoliei Tomisului un nucleu puternic şi organizat de călugări creştini, cunoscut sub numele de Călugării Sciţi.

Călugării Sciţi au format o comunitate monahala in regiunea din jurul Deltei Dunarii, care a jucat un rol influent în creştinarea populatiei autohtone si mentinerea unei vieţi crestinesti între secolele IV-VI d.Hr, contributia lor la aprofundarea dogmei creştine şi a calendarului creştin a fost covarşitoare. Numele Scit nu se referă la etnie, ci provine de la Scythia Minor, numele clasic al modernei regiuni Dobrogea, impartite intre România şi Bulgaria, pe atunci provincie romană. Majoritatea călugărilor sciti au fost proto-romani, de origine Daco/Traco-Romana; impreuna cu ei au trait insa si creştini imigranţi, care au venit să trăiască viata ascetica si sa raspandeasca creştinismul.

Călugării Sciţi si doctrina Teopaschită

Călugării Sciţi au adus o contribuţie importantă in Hristologie in general si in cea ortodoxa in special. Acesti călugări au formulat o doctrina cunoscuta de noi sub numele de “Doctrina Teopaschită” pentru a solutiona controversele despre natura lui Hristos, controverse apărute după Conciliul de la Calcedon din 451. “Doctrina Teopaschită” a fost iniţial respinsă de ambele ramuri de Est şi de Vest ale Bisericii, in timp acesta doctrina a fost acceptata şi necesitatea argumentelor ei a fost justificata in Conciliul al II-lea de la Constantinopol în anul 553.

Conciliul de la Calcedon, desi bazat pe doctrina Sfantului Chiril, a ocolit unii termeni si expresii, ceea ce a produs multe nemultumiri si luari de pozitii, mai ales impotriva Epistolei lui Leon, care prezenta unele indoieli in ce priveste ortodoxia ei. Călugării Sciţi reactualizeaza formula: “Unus de Trinitate passus est carne – Unul din Treime a patimit in trup“. Si, intr-adevar, formula călugărilor Sciţi era deosebit de necesara. Conciliul de la Calcedon, desi recunoaste unica Persoana a lui Iisus Hristos in doua firi unite in mod neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit, din actele omenesti nu se opreste decat asupra nasterii, putand creea echivocul ca, dupa intrupare, toate actele lui Iisus Hristos sunt doar ale omului.

Prin formula lor, ei voiau sa arate ca si dupa intrupare subiectul persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos este tot Dumnezeu si ca atare toate actele facute in vederea mantuirii sunt ale Lui, deci sunt specifice si savarsite prin firea pe care si-a enipostaziat-o Siesi. Dar in calea afirmarii formulei lor s-au ridicat zeci de bariere. Incepand cu episcopul lor, Paternus de Tomis, si ajungand pana la Constantinopol si Roma, toti se opuneau, invocand ca principal motiv ca aceasta nu era prevazuta de Conciliile Ecumenice, desi in realitate era perfect ortodoxa, scitii punand accent pe subiectul divin al actelor omenesti.

Cu toate stradaniile călugărilor Sciţi de a obtine aprobarea acestei formule, nu au reusit si, pentru cativa ani, se parea ca s-a asternut tacerea peste aprigile discutii purtate pe aceasta tema. In anul 527, Imparatul Justinian preia formula scita si o legifereaza printr-un decret, impunand-o ca obligatorie pentru Biserica dreptmaritoare. In cele din urma, la rugamintea si explicarea lui Justinian, si papa Ioan al II-lea al Romei (532-535) aproba “formula scita” : “Unul din Treime a patimit in trup”. Intrucat pana astazi chiar unii dintre teologii ortodocsi, influentati probabil de teologii catolici care, vazand pe cruce mai mult pe Hristos-Omul, desprins oarecum de Ipostasul divin, califica aceasta formula drept teopaschita, o preiau si ei intocmai, consideram ca necesar a demonstra ortodoxia ei, mai ales pentru faptul ca joaca un rol important in precizarea dogmei pe care o tratam, la Sinoadele Ecumenice V si VI, avand un puternic ecou chiar pana astazi in cultul si viata Bisericii Ortodoxe.

Bibliografie, note si citate:

[1] Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor,  Bucharest, 1942
[2] Galerius and Constantines edicts of Toleration from 311 and 313

Cameron doreşte limitarea accesului străinilor la locuinţe, ajutoare, sănătate şi justiţie. Premierul britanic David Cameron a anunţat miercuri că doreşte limitarea accesului străinilor la locuinţe, ajutoare sociale, servicii de sănătate şi justiţie, ridicând miza luptei politice în domeniul migrării. Potrivit Financial Times, premierul i-a informat pe parlamentari că a prezidat săptămâna aceasta o reuniune ministerială dedicată analizării unor modalităţi prin care Marea Britanie să nu permită abuzuri din partea celor care doresc să imigreze. “Multe părţi ale dispoziţiilor noastre actuale nu trec un test simplu de bun simţ în ceea ce priveşte accesul la locuinţe, servicii de sănătate, justiţie şi alte lucruri care ar trebui să fie dreptul oricărui britanic, dar care nu sunt dreptul oricărei persoane ce tocmai optează să vină aici”, a subliniat el, citat de FT. Retorica dură a premierului urmăreşte o liniştire a colegilor săi parlamentari conservatori, îngrijoraţi de pierderea sprijinului de care se bucură în favoarea UK Independence Party (UKIP), o formaţiune eurosceptică şi naţionalistă ce se concentrează insistent asupra unor probleme legate de migrare, inclusiv în cadrul campaniei pentru alegeri la Eastleigh, comentează publicaţia. Echipa premierului acceptă, însă, că asemenea restricţii asupra accesului la locuinţe, ajutoare sociale, asistenţă juridică şi alte servicii este necesar să respecte legislaţia UE, menită să faciliteze libera circulaţie a forţei de muncă în uniune, precizează FT. Marea Britanie nu îi poate discrimina pe imigranţii români şi bulgari, orice însăprire a reglementărilor în domeniu fiind necesar să fie aplicată şi celorlalţi cetăţeni europeni, inclusiv importantelor comunităţi de francezi şi germani de la Londra, comentează publicaţia, adăugând că nu sunt probabile reforme pe termen scurt şi mediu, care probabil că vor fi adoptate în consultare cu celelalte state membre UE. Mediafax.

Financial Times, la 125 de ani de la naştere, se adresează încă „finanţistului onest şi brokerului respectabil“.În vârstă de 125 de ani – împliniţi ieri, Financial Times este cu un an mai bătrân decât The Wall Street Journal, publicaţia cu care-şi împarte elita lumii informaţiilor de business. Prestigiosul ziar britanic îşi săr­bătoreşte un veac şi un sfert de existenţă cu o campanie totală prin care vrea să demonstreze că: “Încă suntem călăuzele businessului mondial” pe calea “prieteniei pentru finanţistul onest şi brokerul respectabil” deschisă în ianuarie 1888.  Drumul a fost deschis când Londra era la apogeul puterii sale – era cel mai mare magazin, cel mai mare cum­părător şi cea mai liberă piaţă, într-un timp în care pieţele financiare creşteau şi se globalizau rapid, dar în care abundau bârfele, speculaţiile şi dezin­formările. De atunci Financial Times (FT) şi-a continuat misiunea de prieten al businessului, iar în ultimii 25 de ani a devenit o adevărată organizaţie de talie mondială. În perioada 1997-1998 FT s-a extins rapid în SUA, iar cinci mai târziu a pătruns şi pe piaţa asiatică.  În anul 2000 a apărut şi ediţia FT în limba germană, Financial Times Deutschland, în parteneriat cu firma Gruner Jahr, sediul fiind la Hamburg. După opt ani, FT a vândut participaţia sa – 50% – companiei germane, iar la sfârşitul anului trecut ziarul a încetat să mai fie publicat din cauza pierderilor masive acumulate – 250 milioane euro. În prezent FT are ediţii diferite pentru Marea Britanie, Europa, Asia, SUA şi Orientul Mijlociu şi o amprentă puternică în jurnalismul online. Astfel, publicaţia a ajuns la aproximativ 2,2 milioane de cititori în fiecare zi în întreaga lume, potrivit datelor PwC. De asemenea, FT are 4,5 milioane de utilizatori înregistraţi şi 285.000 de abonaţi ai ediţiei online. FT Chinese are peste 1,7 milioane de utilizatori înre­gistraţi. Ediţiile ziarului se publică în aproximativ 293.000 de copii pe zi. Bătrânul ziar şi-a sărbătorit ziua de naştere luminându-şi sediul de pe malul Tamisei în roz, culoarea pe care o are de la primele ediţii, şi cu o campanie globală în print, digital, experimental şi în aer liber prin care încearcă să devină mai atrăgător cititorilor mai tineri. Elementul experimental cuprinde un balon roz cu aer cald care a zburat, cu invitaţi, pe deasupra Londrei. Într-o lume tot mai digitalizată, FT este unul dintre primele ziare care taxează accesul cititorilor la conţinutul online, ceea ce face încă din 2002. De asemenea, în timp ce marele rival The Wall Street Journal încearcă să-şi întindă “farmecele” dincolo de gra­niţele businessului, FT se concentrează tot mai mult pe clienţii corporatişti. Ziarul Financiar.

Ce avantaje ar obţine europenii din crearea zonei de liber schimb UE-SUA.  În discursul său despre starea naţiunii, preşedintele Barack Obama a insistat pe deschiderea de negocieri cu Uniunea Europeană în ideea de a crea un vast spaţiu de liber-schimb cu cei 27. În cazul în care s-ar concretiza, această zonă ar deveni una din principalele zone de liber-schimb din lume, regrupând mai bine de jumătate din producţia economică mondială. Europenii aşteptau un mesaj de deschidere politică şi l-au avut. Bătrânul continent dorea ca discuţiile privind un acord de liber-schimb euro-american să se deschidă în iunie, Barack Obama le-a dat speranţe că treburile vor demara mai repede. Şeful Casei Albe vrea cu orice preţ să evite o prelungire la infinit a discuţiilor, după modelul celor deschise la Doha sub egida Organizaţiei Mondiale a Comerţului, acum mai bine de zece ani şi încă neîncheiate. Obama vrea să fie rapid, vrea să termine discuţiile cu europenii în doi ani, un obiectiv destul de ambiţios. Trebuie ştiut că până acum negocierile euro-americane erau centrate pe un grup de lucru lansat în noiembrie 2011. Anul trecut acest grup a prezentat un pre-raport ce preconiza negocieri în vederea găsirii unui acord mai larg privind comerţul şi investiţiile. La ultimul consiliu european, cei 27 au reafirmat necesitatea lansării acestor discuţii în iunie, la nivel politic, adică la nivelul unde se iau principalele decizii. Ce va reveni cu insistenţă pe masa discuţiilor şi va fi aprig negociat nu sunt tarifele vamale între cele două blocuri comerciale care sunt deja minime, nu depăşesc 2 la sută. Nu de asta se vor împotmoli deci negocierile, ci de chestiuni tehnice şi de concepţii diferite ale afacerilor acolo unde de ani de zile industriaşii de o parte şi de alta a Atlanticului pledează – în zadar – pentru o armonizare. Chestiunile agricole şi în particular vita americană dopată cu hormoni, organismele modificate genetic, normele fitosanitare – mai exact puiul american spălat cu clor – iată doar o parte din dosarele sensibile pentru Europa unde aceste practici sunt interzise. De partea americană, există sectoare de activitate protejate cum ar fi îmbrăcămintea şi transportul maritim unde barierele comerciale sunt încă ridicate. Integral aduce RFI

SUA şi UE fac front comun şi declară război chinezăriilor. Ce pierde şi ce câştigă România. Acordul de liber schimb pe care liderii americani şi europeni vor să-l încheie va ajuta cele două blocuri vestice să lupte cu produsele ieftine importate din Asia. Mişcarea vine la mai bine de doi ani de când SUA şi UE au demarat procese ferme pentru descurajarea importurilor din China. De cealaltă parte, Beijingul se coalizează cu Rusia, cu care a încheiat mai multe parteneriate strategice. Preşedintele american Barack Obama a confirmat marţi seară, atunci când şi-a susţinut discursul anual privind starea uniunii în faţa Congresului, anunţurile neoficiale vehiculate în ultimele luni cu privire la un acord de liber schimb între Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. Jose Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, a anunţat miercuri că negocierile privind comerţul bilateral vor începe cu siguranţă în prima jumătate a acestui an. Practic, acordul va însemna renunţarea la taxele vamale fie complet, fie pentru o gamă de produse stabilită de părţi. Totodată, o astfel de înţelegere implică şi stabilirea unui barem tarifar, prin care entităţile semnatare se angajează să nu intre una pe piaţa celeilalte cu bunuri sub preţurile oferite de producătorii autohtoni. […]Pentru România, un astfel de tratat comercial ar duce practic la deschiderea către o piaţa „atacată” prea puţin în acest moment. „SUA reprezintă o piaţă foarte importantă pentru România, chiar dacă multă lume priveşte cu suspiciune existenţa produselor româneşti pe acest segment. Firmele româneşti vor profita cu siguranţă de această oportunitate pentru aşi adjudeca noi clienţi americani”, explică Mihai Ionescu, secretarul general al Asociaţiei Naţionale a Exportatorilor şi Importatorilor din România (ANEIR). Integral in Adevarul.

Revista Prezei de la Deutsche Welle

Testul nuclear al staliniştilor nord-coreeni, dreptul alocat de majoritatea de stânga din parlamentul Franţei cuplurilor homosexuale nu doar de a se căsători, ci şi de a adopta copii, precum şi consecinţele retragerii din funcţie a Papei continuă să-i preocupe intens pe editorialiştii occidentali.

Ce va fi cu Biserica Romano-Catolică? În mod cert nu va mai fi condusă de un Suveran Pontif german, şi nu va ţine seama, în mod special, de doleanţele catolicilor de la nord de Alpi, regretă unii comentatori din Republica Federală.

În ce priveşte adopţia de copii de către cuplurile homosexuale, hotărâtă mai nou de către deputaţii socialişti francezi, unele ziare, în special de stânga, n-au nimic împotriva ei, în timp ce altele, de regulă conservatoare, sunt net mai circumspecte.

Stuttgarter Zeitung crede bunăoară că, în ciuda deciziei adoptate de majoritatea parlamentarilor parizieni „va mai dura mult până se va restabili pacea socială, fiindcă problemele cele mai sensibile, de pildă dreptul procreaţiei asistate pentru lesbiene sau drepturile copiilor concepuţi artificial sunt departe de a fi fost rezolvate”. E, potrivit ziarului din Stuttgart, „abia începutul” unor furtunoase dezbateri.

Ziarul conservator Frankfurter Allgemeine Zeitung scoate în evidenţă indignarea generală iscată de cel de-al treilea test militar atomic întreprins de Fenian precum şi ameninţările comuniştilor nord-coreeni. „Ar fi fost, se spune, cea mai puternică bombă atomică de până acum”, relevă ziarul.

Cotidianul din Frankfurt reia şi aprecierea preşedintelui american privind caracterul „extrem de provocator al acţiunii” şi cererile sale de adoptare a unei riposte adecvate de către Comunitatea Internaţională, respectiv de către Consiliul de Securitate ONU, în care China, unicul aliat al Coreii de Nord deţine un mandat permanent.

Ziarul dedică două editoriale subiectului. Unul deplânge impotenţa lumii în faţa sistematicelor violări clare ale rezoluţiilor Consiliului de Securitate ONU comise de dinastia comunistă de la Fenian şi prevede că monarhul stalinist nu va ceda nici de această dată presiunilor internaţionale şi nu-şi va abandona arsenalul nuclear.

Problema, din unghiul ziarului, e Beijingul care are interesul ca regimul de la Fenian să rămână intact şi “să-i servească drept zonă tampon despărţind China comunistă de trupele americane staţionate în Coreea de Sud”. Concomitent, din experienţa Fenianului, iranienii au înţeles, potrivit ziarului conservator german, că, „odată ce-şi procură bomba atomică, devin invulnerabili”.

Din stânga spectrului politic Süddeutsche Zeitung exprimă opinii similare şi prevede că vechile ritualuri, iniţiate după primul test atomic coreean vor fi, pur şi simplu, reluate. Întrucât „în echilibrul geo-strategic nu s-a schimbat nimic, SUA vor cere, ca şi în trecut, forului suprem al organizaţiei mondiale să înăsprească sancţiunile împotriva Coreii de Nord, iar China va aproba, după oarecari ezitări, acest demers”.

Süddeutsche Zeitung din München crede că bomba nord-coreeană n-ar constitui „o ameninţare la adresa Statelor Unite”. Die Welt e de cu totul altă părere. Ziarul berlinez vede America şi Europa „la o răscruce de drumuri”. Prin sancţiuni, „SUA au constrâns timp de 40 de ani ţări precum Coreea de Sud, Brazilia şi Taiwanul să renunţe la arme nucleare proprii. La Coreea de Nord această politică n-a mai funcţionat”.

În consecinţă, Tratatul de Neproliferare Nucleară e pe ducă, mai notează acelaşi ziar. „Iranul ar putea fi următorul stat care să testeze o bombă atomică. Or, a declanşa un război împotriva Coreii de Nord ar însemna să se atace la nevoie şi Iranul. Dar nici bombele nici foamea nu elimină ştiinţa de a construi arme atomice”. Deutsche Welle

Orice fel de infrangere, care poate fi considerata “nationala”, de la infrangerea selectionatei de fotbal si pana la spatiul Schengen, devine subiect de polemica a cetatenilor, care traiesc in tara sau in afara ei si cunosc suficient limba romana pentru a injura verbal sau in scris tara si tot ceea ce este legat de domeniul numit natiune.

Greu sa nu constati ca ADN-ul societatii romanesti a fost contaminat in clipa cand punctul 8 de la Timisoara nu a fost adoptat si vinovatii nu au fost indepartati. Contaminarea s-a propagat in toate mediile – de la politica, afaceri, armata, politie, societatea civila, etc. Adevarat ca societatea romaneasca are nevoie de un transplant de maduva, fara acest transplant supravietuirea democratica a acestei societati este pusa sub un mare semn de intrebare! Asta nu inseamna ca suntem damnati pentru vesnicie si nici nu are legatura cu faptul ca romanii sunt buni sau rai, maximum se poate spune despre noi ca suntem cei mai smecheri fraieri din univers.

La noi – exact ca  in alte parti, majoritatea este tacuta. Exact din aceasta cauza se si numeste metaforic “majoritate tacuta.” Intrebarea ar fi de ce tac ei? Nu au ce zice? Nu-i intereseaza sa-si spuna pasul sau poate nu cred ca trebuie sa spuna ceva. Spun altii pentru ei.

Majoritatea tacuta isi traieste viata intr-o profunda tacere. Ei vorbesc  intre ei, ei vorbesc “lateral”, ei vorbesc insa cu cei pe care ii considera “mai putin decat ei”. Devin muti in fata autoritatii sau ce cred ei ca reprezinta autoritatea.  Devin muti cand cineva se exprima altfel decat sunt ei obisnuiti sa asculte.  Aici “majoritatea tacuta” se structureaza in mai multe feluri. Primii sunt “revoltatii”, care considera ca nu sunt luati in seama si nimeni nu le cunoaste revendicarile, chiar inainte de a le formula, doresc sa traiasca intr-o lume telepatica.  Altii sunt “resemnatii”, zic – “ si ce daca am sa vorbesc, ei fac ce vor si tot nu asculta ceea ce zic eu”. Mai sunt si  cei care sunt “salcii” – astazi gandesc una si maine gandesc alta. Intre timp, ei isi schimba parerile pe care poate nici nu le-au detinut vreodata.

Sunt si care  vorbesc de nu le mai tace gura, sunt insa marginali care cred ca poseda adevarurile universale , cu zero experienta practica numai cu un enorm tupeu, repetand o mantra lipsita de esenta si fara nici un continut.  Oameni astia, care nu au nici o posibiltate de a functiona in nici un format institutional sunt ahtiati dupa onoruri si sinecuri pe care considera cuvenite. Oameni care nu au contribuit cu nimic, nimanui si care nici nu vor contribui niciodata, invartindu-se cu un clopotel legat de coada printre partide foste, existente si viitoare in cautarea unei recunoasteri pentru calitati si fapte inexistente.

Catalonia (catalană: Catalunya, spaniolă: Cataluña) este o regiune din nord-estul Spaniei în care este dominantă limba catalană si care are statutul de regiune autonomă (Comunidad Autónoma). Acoperă o suprafată de 31.950 km² cu o populatie de 7.5 milioane, si are capitala la Barcelona. Termenul Catalonia este, oricum, câteodată aplicat de catalani, mai ales de cercurile nationaliste, pentru întreaga regine istorică vorbitoare de catalană.

Numele oficial al administrației autonome catalane (incluzând consiliul executiv sau guvernul, parlamentul și președintele) este Generalitat de Catalunya. Unii folosesc acest termen numai pentru consiliul executiv sau guvern. De fapt, Generalitat de Catalunya este sistemul (autonom) de guvernământ. Regiunea deține propria ei forță de poliție, Mossos d’Esquadra, care după obținerea autonomiei inlocuiește în mare parte Guardia Civil și Policia Nacional, aflate sub conducerea guvernului central spaniol. Numele oficial al administrației autonome catalane (incluzând consiliul executiv sau guvernul, parlamentul și președintele) este Generalitat de Catalunya. (Mai multe in Wikipedia)

***

Pentru a cincea oară în istorie, Catalonia are în faţa sa un orizont al independenţei. Există o latură de fond şi una de conjunctură în acest viraj al Cataloniei spre o emancipare de Madrid. Statul spaniol este o creaţie politică, ce se sprijină pe o ţesătură de acorduri care garantează permanenţa hegemoniilor economice şi sociale, şi care se suprapune unei pluralităţi de naţiuni cu identitate proprie şi cu multă istorie în spate.

Fragilitatea acestei construcţii a fost evidenţiată în 1978 cu o tranzacţie constituţională între naţionalism şi centralism – autonomiile au fost atunci rezultatul instituţional şi juridic al afacerii. Dar afacerea în sine a fost alta: un robinet generos al canalizării resurselor pentru comunităţile autonome, infrastructură, modernizare, viitor.

Cât timp au existat bani pentru investiţii care să consolideze dominarea liniştită a elitelor locale, aranjamentul a funcţionat. Dreapta naţională şi locală a găsit o exprimare emblematică a acestei stări de spirit: când José Maria Aznar [premier între 1996-2004] a proclamat în Moncloa “Spania merge bine”, Jordi Pujol [preşedintele guvernului catalan din 1980 până în 2003] declara în sediul Guvernului Cataloniei [Palacio da Generalitat] “Catalonia merge şi mai bine”.

Si aici intră conjunctura. 822 000 de şomeri şi 22 de luni de tăieri succesive în politicile sociale, făcute de mâna Guvernului CiU [dreapta], au pus gaz pe foc, adăugându-se blocării finanţării autonomiilor de către statul central. Crizele funcţionează ca artefacte ale simplificării: interpretarea germană a crizei europene este o poveste morală, bazată pe crezul că dezmembrarea economică este cauzată de iresponsabilitatea fiscală a păcătoşilor din Sud, care trebuie pedepsiţi. Pornind de la acest scenariu fals, cetăţenii anumitor ţări din Nord sunt temători, în Sud începe să se vadă un sentiment antigerman (sau antieuropean) şi în multe din ultimele alegeri au apărut extremişti. Spania este un fel de microcosmos al crizei euro: opoziţia dramatică a Cataloniei trasează paralele ciudate cu această poveste.

Cauzele directe ale problemelor economice catalane sunt recesiunea profundă după balonul imobiliar extrem de puternic şi munca diferitelor guverne de-a lungul anilor: potrivit analizei de la Bruxelles, nu este vorba despre spolierea fiscală (în ciuda faptului că sistemul de finanţare este imperfect, şi mărimea deficitului fiscal este discutabilă) de care se foloseşte, ca de o armă, separatismul pentru a-şi justifica pretenţiile. De aceea, UE a văzut venind această polemică, în mod surprinzător, iar surpriza s-a transformat în îngrijorare, din moment ce a ieşit la suprafaţă în cel mai greu moment al crizei spaniole.

Catalonia, evident, nu este Germania: pentru început, suferă în carne proprie răul făcut de recesiune şi şomaj. Dar pentru multe alte lucruri, analogia funcţionează: din nou Nordul cel bogat, în mijlocul crizei, vrea să limiteze transferul de solidaritate.

Bruxelles asistă cu îngrijorare la această dezbatere: “Catalonia este o sursă în plus de nelinişte; Spania avea deja multe probleme, şi acum reise că una dintre comunităţile cele mai bogate trebuie să solicite o salvare din partea statului, şi aproape în aceeaşi zi ameninţă cu independenţa şi propune un aşa-zis pact fiscal, care de fapt constă în a aduce mai puţine resurse în visteria statului acum că sănătatea conturilor publice generează îndoieli”, afirmă un diplomat.

Preşedintele guvernului regional [Generalitat] a mers cel puţin de două ori la Bruxelles în căutarea înţelegerii pentru cererea unui sistem de finanţare. Mas s-a întâlnit cu preşedintele Comisiei, José Manuel Barroso, cu cel al Parlamentului, Martin Schulz. Practic, cu toată lumea bună europeană. Dar dincolo de obişnuita ambiguitate calculată, sursele consultate nu îşi amintesc o singură aluzie la aspiraţiile secesioniste ale Cataloniei.

“Nu renunţăm la ceea ce suntem… Mai multă Catalonia şi mai multă Europa este mottoul nostru”, a spus Mas în faţa presei în timpul unei vizite. Adică, mai puţină Spania? A fost întrebat. “Nu. Noi suntem pozitivi; afirmăm, nu negăm nimic”, a lămurit el. De aceea prima reacţie de la Bruxelles a fost una a incredulităţii.

Urmată de un avertisment clar: “Unele dintre revendicările catalane sunt văzute cu anumită simpatie. Dar se depăşeşte o frontieră periculoasă. Se poate înţelege dorinţa de a se îmbunătăţi finanţarea, dar nici măcar în Germania, cu un sistem fiscal federal care poate servi de model, nu se înţelege cum se poate depăşi, cu atâta uşurinţă, linia aspiraţiilor independentiste care sună alarma în Bruxelles, în faţa riscului unor efecte mimetice în alte ţări”, afirmă un funcţionar european.

Independenţa Cataloniei ar aduce probleme juridice evidente, dacă ar fi să judecăm potrivit elegantei formulări a articolului 4.2 al Tratatului Uniunii. În plus, luarea de decizii în UE se îndreaptă spre o generalizare a majorităţii calificate cu excepţia unui punct care va cere mereu unanimitate: intrarea unor noi state.

Aceste bariere pot funcţiona precum nişte diguri: preşedintele Comisiei, José Manuel Barroso, a explicat clar acest lucru. Pe de-o parte, aceasta este o problemă “internă” a Spaniei. Pe de alta, în cazul ipotetic al unui proces de secesiune într-un stat membru, “ar trebui să se facă apel la dreptul internaţional pentru a se găsi o soluţie”.

Guvernul spaniol a lăsat să se înţeleagă că problema deficitului este vina comunităţilor autonome. Şi a lăsat să se vadă intenţia de a iniţia o anumită recentralizare a competenţelor (cu scuza sarcinilor impuse de Bruxelles) care generează temeri în Catalonia şi care explică în parte această reacţie.

Bună dimineata intr-o zi de miercuri. Valorile termice din ţară vor fi mai ridicate decât în mod obişnuit în această perioadă a anului în cea mai mare parte a ţării, cu maxime cuprinse, în general, între 2 şi 10 grade şi minime între -6 şi 6 grade. Cerul va fi mai mult noros. În Oltenia, Banat şi vestul Munteniei, în special în partea a doua a intervalului, va ploua. Treptat în sudul Banatului şi în vestul şi nordul Olteniei precipitaţiile vor deveni moderate cantitativ, iar ploile se vor transforma în lapoviţă şi ninsoare. În restul zonelor doar pe arii restrânse vor fi ploi slabe, burniţă sau fulguieli. În Munţii Banatului şi în Carpaţii Meridionali local vor fi precipitaţii predominant sub ninsoare. Vântul va sufla slab şi moderat, cu intensificări la munte, dar şi în regiunile sudice, cu viteze mai mari în sudul Banatului. În zonele joase, cu precădere din est şi centru, vor fi condiţii de ceaţă.

În Bucureşti, valorile termice vor fi mai ridicate decât în mod obişnuit la această dată, cu o maximă de 5…6 grade şi o minimă de 2…3 grade. Cerul va fi noros, iar spre seară şi noaptea va ploua. Vântul va sufla moderat, cu unele intensificări.

Curs valutar BNR  valabil azi: 1 EURO = 4. 4026    RON; 1 USD = 3. 2828   RON; 1 EURO = 1. 3411  USD; Francul elvetian 3. 5670  RON. Gramul de aur 173.4342  RON.

Topul judeţelor cu cel mai bine plătiţi angajaţi din economie. Doar 33.000 de angajaţi din economie din cei peste 5 milioane de salariaţi aflaţi în evidenţele Inspecţiei Muncii au un salariu lunar de peste 10.000 de lei brut pe lună (7.000 de lei net lunar, adică 1.500 de euro), iar peste două treimi dintre aceştia lucrează în Capitală. Datele de la Inspecţia Muncii realizate pe baza statisticilor din aplicaţia Revisal, softul salariaţilor din România, cuprind doar informaţiile provenite din contractele de muncă pe perioadă determinată şi nedeterminată. Însă o mare parte dintre angajatori folosesc şi alte modalităţi pentru remunerarea angajaţilor, cum ar fi contractele de tip PFA sau de mandat, mai ales pentru cei din top management sau pentru angajaţii din industria IT. Cel mai bine plătiţi salariaţi din economie lucrează tot în Bucureşti, unde aproape 22.500 de angajaţi primesc un salariu lunar brut de peste 10.000 de lei, numărul acestora fiind de peste zece ori mai mare decât numărul celor din judeţul clasat pe locul 2 – Ilfov – unde 2.100 de angajaţi primesc salarii lunare de peste 10.000 de lei brut pe lună. Pe poziţiile următoare în topul judeţelor cu cei mai mulţi salariaţi care primesc salarii de peste 10.000 de lei pe lună se află Cluj (cu 1.500 de angajaţi), Timiş (975), Prahova (775), Braşov (625) şi Constanţa (468). În judeţele cele mai sărace sunt şi cei mai puţini angajaţi cu salarii mari, de peste 10.000 de lei brut pe lună: Vrancea (25), Mehedinţi (31), Gorj (33), Botoşani (34), Vaslui (39), Ialomiţa (40) sau Teleorman (42). Ziarul Financiar.

Criza ne-aduce în farfurie mizerii cu gust de sărăcie. Românii pun tot mai des pe masă pâine şi cartofi, iar parizerul ţine loc de carne pentru mulţi dintre ei. Aceste obiceiuri alimentare explică amploarea pe care a luat-o obezitatea în România, mai ales la copii. Efectele scumpirilor şi ale scăderii puterii de cumpărare a românilor se văd cel mai bine în structura coşului zilnic alimentar. Statisticile oficiale arată că românii sunt nevoiţi să cumpere alimente tot mai ieftine pentru a-şi asigura cantitatea de hrană necesară zi de zi, ceea ce înseamnă practic renunţarea la produse superioare în favoarea celor mai slabe calitativ. Asta reiese şi din noua structură a coşului de consum, după care se calculează inflaţia în 2013, comunicată ieri de Institutul Naţional de Statistică. Cele mai importante scăderi ale consumului, reflectate prin reducerea ponderii în coşul inflaţiei, se regăsesc în cazul cărnii şi mezelurilor. De la o pondere de 2,8% în coşul anului trecut, mezelurile au scăzut la o pondere de 2,6%, iar carnea de porc şi-a redus ponderea de la 2,2 la 2,1%. De asemenea, ouăle, conservele şi brânzeturile şi-au redus ponderea în alimentaţia românilor cu 0,5 până la 0,9 puncte procentuale.  În schimb, au crescut ponderile unor produse precum pâinea (de la 5,4 la 5,9%), zahărul (de la 0,5% la 0,7%), grăsimile (de la 1,3 la 1,5%) şi cartofii (de la 0,7% la 0,8%). Altfel spus, nu se ştie dacă românii au evitat „excesul de sare, zahăr şi grăsimi“, dar cu siguranţă consumul acestor produse a crescut. Integral in Adevarul.

Mărirea şi întemniţarea sindicalistului milionar. Marius Petcu: vinovat de lăcomie stă şapte ani la puşcărie! Fostul lider sindical va sta după gratii până în 2020. Trei instanţe de judecată l-au găsit vinovat de corupţie pe unul dintre cei mai controvesaţi apărători ai nevoilor muncitoreşti. Petcu nu poate justifi ca 725.000 de euro. Soţia sa, Claudia, este şi în prezent în conducerea sindicatelor. Unul dintre cei mai bogaţi sindicalişti din România, Marius Petcu (57 de ani), a fost găsit vinovat de luare de mită în formă continuată. Sentinţa dată ieri de Curtea Supremă de Justiţie, 7 ani de închisoare cu executare, a fost pusă imediat în aplicare de mascaţi. Marius Petcu, fost preşedinte al Federaţiei Sanitas şi fost preşedinte al CNSLRFrăţia, a dormit aseară întro celulă din arestul Capitalei. El a uimit o ţară întreagă cu averea sa, făcută din salariul de sindicalist, şi prin luxul din vilele sale. Deşi avea o avere impresionantă, el a luat o şpagă de 40.000 de euro de la omul de afaceri Petre Scrieciu. Pentru asta, Petcu trebuia să tragă sforile ca firma lui Scrieciu să primească un contract de construcţie a unui centru de recreere la Snagov. Ancheta a scos la iveală că, pe lângă bani, sindicalistul mai primise şpagă şi o vilă în Predeal, evaluată la aproximativ 200.000 de euro. „Creionează profilul moral al unui indiciu arghirofil (n.r. lacom de bani) şi lipsit de orice scrupule”, era descrierea pe care unul dintre judecători i-a făcut-o sindicalistului. El a mai stat după gratii, în arest preventiv, aproape trei luni: între 25 martie- 20 iunie 2011. Integral in Evz.

Judecătoarea Maria David, condamnată definitiv la patru ani de închisoare cu executare. Procesul a durat 10 luni. Judecătoarea Maria David a fost condamnată definitiv de completul de cinci magistraţi ai Curţii Supreme la patru ani de închisoare cu executare. Completul a respins, luni, 11 februarie, recursurile formulate de DNA şi de avocaţii judecătoarei David, astfel că a fost menţinută pedeapsa dată pe fond. Întreg procesul cu faza de fond şi recurs a durat în total 10 luni. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) a condamnat-o pe judecătoarea Maria David la câte patru ani de închisoare pentru ambele fapte de corupţie imputate de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA), respectiv pentru cea din noiembrie 2009 şi pentru cea din februarie 2012, când a fost organizat şi flagrantul. Instanţa a mai stabilit ca Maria David să nu îşi poată exercita unele drepturi civile timp de doi ani după executarea pedepsei de patru ani de închisoare. Judecătorii ICCJ au mai obligat-o pe Maria David să îi restituie cei 200.000 de euro lui Petru Blanda, bani pretinşi acestuia în schimbul promisiunii că îi va rezolva unele dosare aflate la instanţe. Judecătoarea Maria David a fost trimisă în judecată în 21 martie, în stare de arest preventiv, pentru două fapte de trafic de influenţă, Petru Blanda fiind denunţătorul din acest dosar. Potrivit procurorilor anticorupţie, în perioada noiembrie-decembrie 2009 judecătoarea Maria David ar fi pretins şi primit de la omul de afaceri Petru Blanda 200.000 de euro, promiţându-i, în schimb, că va interveni pe lângă magistraţi din cadrul Curţii de Apel Ploieşti învestiţi cu soluţionarea unei acţiuni de contestaţie în anulare şi îi va determina să adopte o soluţie favorabilă. Prin această contestaţie, Blanda dorea anularea unei decizii penale a Curţii de Apel Ploieşti prin care fusese condamnat la o pedeapsă de trei ani de închisoare în regim de detenţie pentru evaziune fiscală. În 10 decembrie 2009, această acţiune a fost admisă în principiu, iar în 19 aprilie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondată contestaţia în anulare. Integral in Gandul

Războiul mogulilor. Se prefigurează lupta PSD-PNL? Doi parlamentari şi moguli media se acuză că au legături cu fostele sau noile structuri de informaţii ale României. În spatele lor se află două televiziuni cu simpatii politice tot mai clar conturate, ale unor partide din cadrul aceeaşi construcţii politice: USL. Tonul conflictului a fost dat de către senatorul liberal Sorin Roşca Stănescu, sâmbătă, când într-o emisiune de televiziune l-a acuzat pe deputatul PSD Sebastian Ghiţă că “este ofiţer acoperit”. “Ii amintesc domnului Ponta ca Sebastian Ghiţă nu vine din neant, el nu a fost paraşutat aşa pur şi simplu în lumea media şi a devenit mare patron de trust media venind din neant. Domnia sa vine direct din generalul Zamfir din Serviciul Român de Informaţii. Iar toate afacerile pe care domnul Ghiţă le-a făcut şi din care şi-a construit un imperiu financiar şi, iată, un mic imperiu media acum, vin din afaceri făcute cu statul, prin intermediul SRI. Deci această relaţie trebuie demantelata. Imi asum toate aceste lucruri şi toate aceste lucruri trebuie demantelate”, a spus Roşca Stănescu la postul Antena 3. Asocierea lui Ghiţă cu premierul nu este una întâmplătoare. De altfel, Stănescu  i-a cerut lui Victor Ponta să reacţioneze atunci când televiziunea lui Ghiţă (România TV)  încearcă “să lovească la vârful PNL”. Pe undeva, declaraţiile lui Stănescu au acoperire. RTV a spus recent că ministrul liberal al Muncii, Mariana Câmpeanu, ar fi acuzată de corupţie într-un dosar al DNA, fapt care până acum nu s-a confirmat. Tot România Tv a uitat să mai verifice o ştire a preluată de pe un site potrivit căreia în dosarul dispărutului Codruţ Marta procurorii îl au în vizor si pe preşedintele PNL, Crin Antonescu. Informaţia s-a dovedit a fi o farsă, dar televiziunea nu a dat nici o explicaţie despre motivele pentru care a preluat-o.  Integral in Romania Libera.

Cine se bate pentru şefia PDL. Deputatul Elena Udrea şi-a oficializat, ieri, intenţia de a candida la preşedinţia PDL, după ce un anunţ similar fusese făcut în urmă cu câteva zile de actualul preşedinte al partidului, Vasile Blaga. Alegerile pentru conducerea PDL vor avea loc pe 23 martie, în cadrul Convenţiei Naţionale. Potrivit informaţiilor neoficiale care circulă în  PDL, este posibil să îşi anunţe candidatura şi primarul Aradului, Gheorghe Falcă dar şi actualul prim-vicepreşedinte Mihai Stănişoară. „Candidez pentru PDL, nu împotriva cuiva, candidez pentru viitorul partidului. Sper să avem parte de o competiţie frumoasă, şi nu de o dispută“, şi-a motivat Udrea decizia de a candida. Ea a adăugat că este o decizie pe care a luat-o după ce a discutat cu colegii de partid. „Sper ca moţiunea să fie semnalul pe care PDL îl aşteaptă pentru a redeveni un partid viu“, a mai spus Elena Udrea. „M-am decis să candidez la funcţia de preşedinte al PDL pentru că partidul aer nevoie de o schimbare. Am curajul să depun un proiect nou pentru PDL“, a anunţat Elena Udrea. Ea a spus că are experienţa de luptă politică de opt ani de zile şi că se bate pentru viitorul partidului, nu pentru trecut. Udrea consideră că este capabilă să se lupte cu Victor Ponta şi Crin Antonescu. Udrea a adăugat că în următoarele zile va veni cu moţiunea pe baza căreia va candida la preşedinţia PDL şi că îşi doreşte o competiţie care să nu se bazeze pe simpatii, ci pe principii şi programe. Până la anunţul Elenei Udrea, singurul care îşi oficalizase intenţia de a candida pentru postul de preşedinte era actualul lider al partidului, Vasile Blaga. „Este foarte bine că dânsa candidează. Iată, vom avea competiţie în partid“, a reacţionat Blaga după anunţul Elenei Udrea. Blaga a apreciat că această competiţie este benefică pentru că partidul trebuie să stabilească direcţia în vedea alegerilor de anul viitor. Integral in Adevarul.

Monica Macovei: ”Nu îl susțin nici pe Blaga, nici pe Udrea” Europarlamentarul PDL Monica Macovei a declarat, în cadrul emisiunii ”Sub Semnul Întrebării”, de pe B1 TV, că nu crede că vreunul dintre cei doi oameni politici care și-au anunțat candidatura pentru șefia PDL nu este în stare să facă reforma necesară. ”Cred că niciuna dintre candidaturi nu este de natură să schimbe ceva din ce avem acum și nici din ce am avut până acum în partid. Adică niciunul dintre cei care și-au anunțat candidatura, nici domnul Blaga, nici doamna Udrea nu sunt cei care pot să reformeze partidul. Iar când spun să reformeze mă refer la o schimbare profundă, la o schimbare totală, la o poziție adevărată. Zilnică, prin evenimente, nu numai prin conferințe de presă, la reacții imediate la toate porcăriile care se întâmplă. Mă refer la restructurarea partidului, cei cu contracte cu statul, cei cu probleme, cei care au lucrat cu PSD sau cu USL în campanie. O parte au venit prin trădare, din alte partide. La astfel  de lucruri mă refer. Eu cred în integritate, orice s-ar întâmpla și până la capăt merg pe acest drum”, a precizat Monica Macovei. Europarlamentarul a menționat că a luat în calcul gândul de a candida la șefia PDL, însă nu s-a hotărât încă dacă va face acest lucru. ”Nu am luat o decizie, nu am spus nu. Am văzut ce a scris colegul Papahagi, dar nu am discutat acest lucru. Împărtășesc această idee, dar nu am luat o decizie. Pot să spun că candidez, știind de la început că nu voi câștiga. Dar repet, nu am luat o decizie”, a adăugat Macovei. EVZ

Chinurile alunecosului domn Copos. Echipa procurorilor DNA conduce cu 2-0, iar meciul se apropie de fluierul final al judecătorilor. După o partidă ce durează de şase ani, echipa lui George Copos pare la capătul puterilor, dar nu renunţă la luptă. Mai poate omul de afaceri să întoarcă rezultatul celei mai importante confruntări din viaţa sa? Cifra 13 din 2013 face ravagii printre oamenii de afaceri români, mulţi ajungând în acest an fatidic în fazele finale ale unor procese tergiversate până acum. „Eu, personal, n-am nicio o problemă să merg la închisoare dacă aşa hotărăşte justiţia“. Cuvintele îi aparţin unuia dintre cei mai cunoscuţi oameni de afaceri locali, o prezenţă constantă în TOP 300 Capital, patron de club de fotbal şi fost vicepremier al Guvernului – George Copos La finalul anului trecut, Curtea de Apel l-a condamnat la 5 ani de închisoare cu executare în celebrul dosar al „transferurilor“, după ce în instanţa de fond fusese achitat. Recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se judecă astăzi şi e foarte posibil ca omului de afaceri să-i fie puţin „îndulcită“ pedeapsa. Doar că George Copos are nevoie ca de aer de o achitare în acest proces, pentru a se îndepărta de posibilitatea descrisă chiar de el. Spuneţi-i cum vreţi, coincidenţă nefericită, soartă, conspiraţie, ghinion, dar, în urmă cu nici două săptămâni, Copos a mai fost condamnat la 4 ani de închisoare cu executare, în prima instanţă, într-un alt dosar, „Loteria“,a fel de celebru. Integral in Capital.

Va urez o zi buna!