Author: theophyle

Astazi se implinesc 223 de ani de la aparitia primului ziar tiparit pe teritoriul Romaniei – “Courier de Moldavie.” Primul numar a aparut la 18 februarie 1790. Desi anuntata ca bilingva – romana si franceza – gazeta va oferi in timp aproape numai in limba franceza informaţii externe, ştiri diverse precum si traduceri foiletoane din aparitiile timpului. Ziarul a aparut in incinta Palatului Ghica pe acele timpuri cartierului general al cneazului Grigori Aleksandrovici Potemkin, comandantul armatei ruse stabilite la Iasi (suntem in timpul razboiului ruso-turc).

Palatul Ghica a devenit cladirea primului asezamant universitar din Romania (momentan ocupata de Universitatea de Medicina si Farmacia Gr. T. Popa) fiind construita de catre Matei Cantacuzino in 1760 si vanduta lui Costache Ghica in 1792. Primul episod care va propulsa acest palat in istorie este stabilirea aici in 1789 a cartierului general al cneazului Grigori Aleksandrovici Potemkin, comandantul armatei ruse stabilite la Iasi (suntem in timpul razboiului ruso-turc).

Printul Grigori Alexandrovici Potiomkin cunoscut în limba română si ca Potemkin a fost un general-feldmaresal rus, demnitar al statului si amant al Ecaterinei a II-a, supranumita Ecaterina cea Mare, o figura emblematica pentru istoria Rusiei Moderne, cneazul Potemkin a facut multa valva in randul nobilimii moldovene prin bancheturile nemaivazute de ieseni. Aici a fost adus pentru prima oara fastul curtii imperiale ruse si s-a dat tonul emanciparii boierimii moldovene. Acestia au inceput sa iasa din izolationismul auto-impus si au inceput sa aiba acces la tot ce inseamna Iluminismul European. Generalul a fost un cuceritor, seducand multe sotii si fiice de boieri pamanteni. De altfel, moartea cneazului, survenita in 1791 nu departe de Ungheni, in locul numit Crasma lui Talpa, se pare ca ar fi o razbunare a moldovenilor, satui de aventurile amoroase ale acestuia prin Iasi.

In tipografia de propaganda a lui Potemkin a fost editat si tiparit si acest prim ziar de pe teritoriul actual al Romaniei –  “Courier de Moldavie.” De redactarea în limba română se ocupa Scarlat Sturza, ginerele lui Constantin Moruzzi. Desi acest ziar este considerat ca primul ziar romanesc, totusi primul ziar românesc propriu-zis,  este considerat “Albina românească”. Ziar  condus de Gheorghe Asachi, care a apărut în acelaşi oraş, în 1 iunie 1829.

Daca tot vorbim de Cneazul Potiomkin / Potemkin nu putem sa nu amintim fenomenul care ii poarta numele – Potemkiniadă. Despre Potemkin se relatează faptul că, cu ocazia unei vizite în Rusia a împăratului Iosif al II-lea și a regelui Poloniei, la sfârșitul secolului XVIII, dorind să creeze o imagine excepțională investițiilor din teritoriile abia cucerite de la Ucraina, prințul Potemkin ar fi pus să fie construite niște uriașe decoruri de teatru, închipuind case, sate și orașe înfloritoare. Oaspeții, care au făcut o călătorie prin acele teritorii împreună cu țarina, s-au lăsat înșelați, iar Potemkin, prin acest gest, și-a consolidat poziția în fața țarinei.  În realitate, „satele lui Potemkin” nu au existat niciodată, sau mai bine zis era vorba de sate adevărate, care fuseseră zugrăvite proaspăt pentru acea ocazie.

Bibliografie:

Herodote.net  – «Villages Potemkine»

Nicos Anastasiades a câştigat alegerile  prezidenţiale din Cipru, potrivit exit-pollurilor. Candidatul de dreapta Nicos Anastasiades a câştigat din primul tur scrutinul prezidenţial din Republica Cipru, conform sondajelor de tip exit-poll, informează AFP. Potrivit sondajelor, citate de Televiziunea publică cipriotă, Anastasiades este creditat cu 51,1% din voturi, cu mult în faţa principalului adversar, Stavros Malas (27,3%), susţinut de comuniştii din cadrul Akel, partidul preşedintelui actual, Demetris Christofias. Nicos Anastasiades are 66 de ani şi este liderul celui mai mare partid al opoziţiei – Disy (de dreapta). Ciprioţii aşteaptă ca viitorul preşedinte să negocieze planul de salvare financiară pentru a evita falimentul ţării, ceea ce ar crea din nou o criză a datoriilor în zona euro, relatează agenţia de ştiri Reuters. Anastasiades este personalitatea politică care susţine cel mai puternic planul de salvare dintre toţi candidaţii la prezidenţiale. Investitorii sunt susţinători ai lui Anastasiades, de profesie avocat în vârstă de 66 de ani care a condus Gruparea Democrată începând cu 1997, astfel încât speră să câştige cursa prezidenţială pentru a lucra la planul de salvare împreună cu creditorii internaţionali. Anastasiades a promis încheierea rapidă a unui acord de salvare cu Uniunea Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, în timp ce investitorii au cerut implementarea convenţiei înainte ca problemele economice ale insulei să şteargă progesele timide înregistrate până acum. „Este în joc tocmai supravieţuirea ţării noastre”, a declarat Anastasiades, după ce a depus în urnă propriul său vot. Integral in Adevarul.

Un tabloid britanic declanşează o campanie împotriva migranţilor români şi bulgari.  Ziarul Daily Mail a declanşat o campanie împotriva anulării restricţiilor impuse migranţilor din România şi Bulgaria, care ar trebui să intre în vigoare de pe data de 1 ianuarie 2014. Într-un editorial publicat de tabloidul care se adresează segmentului de mijloc al pieţei, intitulat “Cameron să sfideze UE cu privire la migranţi”, se anunţă iniţierea unei serii de articole care vor dezvălui consecinţele “deschiderii graniţelor Regatului Unit unui număr nelimitat de imigranţi din România şi Bulgaria”. Daily Mail susţine că migranţii din cele două ţări vor avea ca ţintă serviciile sociale şi de sănătate din Marea Britanie şi îi cere premierului David Cameron să nu se lase impresionat de afirmaţiile acelora care spun că prelungirea restricţiilor de acces pe piaţa muncii şi drepturi la prestaţii sociale pe ntru cetăţenii români şi bulgari ar contraveni legislaţiei  UE, care nu permite prelungirea peste şapte ani de la aderarea ţărilor la Uniune. Tabloidul britanic scrie că premierul Cameron nu trebuie să repete greşeala făcută de guvernul Laburist în 2004 când a deschis din primul moment piaţa muncii pentru cetăţenii celor opt state foste comuniste care au aderat atunci la UE, dacă doreşte ca partidul Conservator pe care-l conduce să aibă şanse de victorie în alegerile parlamentare din 2015. “Să fie clar: această chestiune nu are nimic de a face cu rasa. E vorba de nivelul nesustenabil al imigraţiei şi impactul său asupra unui stat al bunăstării deja supra-solicitat”, se scrie în editorialul cotidianului Daily Mail.  Rivalul lui Daily Mail pe acest segment mijlociu al pieţei, Daily Express, nu se lasă mai prejos şi titrează “Infracţionalitatea imigranţilor creşte odată cu numărul de deţinuţi”. Tabloidul citează date obţinute de la oficialităţi potrivit cărora numărul de deţinuţi români din Marea Britanie a crescut la 624 în ianuarie 2013, de la 454 în septembrie 2011, în timp ce numărul polonezilor se ridică la 807, o creştere de 10% în acelaşi interval de timp. Polonezii şi românii au ocupat cu regularitate în ultimii trei ani primele două locuri ca număr de infracţiuni comise în Regatul Unit printre cetăţenii celor 26 de state membre UE. Daily Express susţine că la ora actuală se află în închisorile britanice 2400 de deţinuţi din Europa centrală şi de est, la un cost de 90 de milioane de lire sterline pentru contribuabil, o medie de 38000 de lire pe deţinut.

Tabloidul adaugă că infractorii din România sunt responsabili de 92% din frauda la bancomat din Regatul Unit, dând exemplul lui Gheorghe Banu, găsit vinovat de fraude în valoare de 643000 de lire, a cărui explulzare a fost decisă de un judecător. Daily Mail şi Daily Express sunt probabil cele mai consecvente ziare pe linia anti-imigraţie. Lor li se adaugă Daily Telegraph, care se adresează unui segment de cititori mai educaţi şi tabloidul The Sun, mai doritor de senzaţie, decât având o agendă ideologică. O poziţie echilibrată în această chestiune are The Times, iar ziarele de centru stânga /dreapta – Guardian, Independent şi Observer – au adeseori poziţii favorabile migranţilor.  De pildă, Independent critica recent într-un editorial graba iniţială de a da vina în scandalul contaminării alimentelor cu carne de cal pe România şi de a apela la ideea conspiraţiei internaţionale.

Tot Independent a făcut un reportaj la Pata Rat din Cluj, unde demonta ideea dintr-un reportaj similar făcut the The Sun în care se acredita ideea unei invazii a romilor de acolo în Marea Britanie după 1 ianuarie 2014. În concluzie, o paletă largă de atitudini îpresa britanică când vine vorba de România şi români. Nu e vorba neapărat de ostilitate împotriva românilor ca atare, ci mai degrabă de o conjunctură nefavorabilă – stagnare economică, aflux mare de imigranţi – iar români ca cei mai recent veniţi par să tragă ponoasele. RFI

Concluziile G20: Nu depreciem monedele naţionale pentru a obţine avantaje competitive şi vom lupta împotriva evaziunii. Miniştrii de finanţe ai statelor din G20 şi-au înăsprit poziţia faţă de guvernele care vor să influenţeze cursurile de schimb, în încercarea de a calma speculaţiile legate de declanşarea unui război valutar, fără să critice în mod special Japonia pentru devalorizarea yenului, scrie Bloomberg.  Discuţiile de două zile dintre miniştrii de finanţe şi reprezentanţii băncilor centrale s-au încheiat sâmbătă la Moscova cu angajamentul “de a nu ţinti ratele de schimb în scopuri concurenţiale”, potrivit comunicatului de final al reu­niunii G20. Declaraţia este mai fermă decât poziţia G20 de acum trei luni şi exercită presiuni asupra Japoniei, pentru renunţarea la recomandările publice legate de cotaţia yenului. Yenul se află la cel mai scăzut nivel faţă de dolar după 2010, iar liderii mondiali vor să tempereze temerile că unele ţări încearcă să devalorizeze monedele pentru susţinerea creşterii economice prin exporturi. Riscul este intrarea pe o spirală a devalorizărilor şi protec­ţionismului asemănătoare cu cea din anii ’30 dacă ţările vor reacţiona pentru protejarea economiilor proprii.  “Devalorizările motivate politic nu pot îmbunătăţi sustenabil competitivitatea, nu rezolvă pro­blemele structu­rale şi declanşează reacţii”, a declarat Jens Weidmann, pre­şedintele Bundesbank, banca centrală germană. Marea Britanie, Germania şi Franţa le-au solicitat celorlalte state membre ale G20 să lupte împreună contra evaziunii fiscale depistată în cazul companiilor multinaţionale care îşi transferă profiturile în ţările cu statut de paradis fiscal. “Suntem hotărăţi să luăm măsuri împotriva evaziunii fiscale şi a transferurilor de profit şi aşteptăm planul de ac­ţiune pe care Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Eco­nomică îl va prezenta în luna iulie”, se arată în declaraţia G20. Integral in Ziarul Financiar.

Imigraţia sărăciei din România şi Bulgaria – o povară pentru oraşele germane. Consiliul Oraşelor Germane, Deutscher Städtetag, se plânge de mai multă vreme că edilii locali nu mai pot soluţiona singuri problemele create de numărul tot mai mare al imigranţilor români şi bulgari. Disperat, cere acum ajutor guvernelor federal şi de land, precum şi Uniunii Europene. Preşedintele reprezentanţei oraşelor germane, primarul general al capitalei bavareze München, Christian Ude, a ţinut să sublinieze totuşi că, “în Germania, trăiesc mulţi români şi bulgari, care s-au integrat de minune”. În acelaşi timp, a adăugat Ude, “din ambele ţări provin şi multe persoane care în patria lor au trăit în condiţii foarte grele, adesea în sărăcie şi care au pornit în căutarea unui trai mai bun”. Christian Ude a arătat că motivul pentru care aceşti oameni şi-au părăsit ţara este “individual de înţeles”, dar că oraşele afectate de imigraţia masivă din sud-estul Europei nu mai fac faţă problemei, pe de o parte deoarece programele de integrare sunt insuficiente, pe de alta pentru că cei în cauză nu fac uz de ele. Principalele motive sunt lipsa cunoştinţelor de limba germană, dar şi de educaţie şi, nu în cele din urmă, proasta experienţă avută cu instituţiile statului şi administraţia locală în ţara de origine. Deutscher Städtetag solicită atât ameliorarea condiţiilor de trai în ţara de provenienţă a acestor oameni cât şi, la nivelul oraşelor germane, a condiţiilor care să facă posibilă o convieţuire paşnică între populaţia autohtonă şi străini. În acest sens, la iniţiativa oraşelor Dortmund şi Duisburg, Consiliul Oraşelor Germane a înfiinţat în vara anului trecut un grup de lucru format din reprezentanţii localităţilor puternic afectate de valul de imigranţi români şi bulgari. Integral la Deutsche Welle

O treime dintre studenţii din Ungaria susţin partidul extremist „Jobbik” Un sondaj de opinie, realizat în rândul studenţilor şi ale căror rezultate au fost date publicităţii recent trezeşte serioase îngrijorări ale societăţii civile dar şi ale partidelor politice. Potrivit sondajului,o treime, respectiv 33 la sută dintre tinerii chestionaţi au declarat că susţin partidul de extremă dreapta „Jobbik”. Cercetarea,  care s-a efectuat în perioada decmbrie 2010-februarie 2012, mai ales online dar şi prin întrebări directe, a inclus 1700 de persoane din categoria de vârstă 18-29 de ani, studenţi de la cursurile de zi şi serale.

Ea a fost efectuată de Grupul de Cercetare Tinerii Activi din Ungaria   şi s-a referit la mai multe aspecte, inclusiv preferinţele de partid. Cotidianul „Népszabadság” care a publicat rezultatele, i-a chestionat pe autorii sondajului ca să ceară explicaţii. Este vorba, în primul rând, de dezamăgirea de partidele tradiţionale, a explicat unul din autori subliniind că Fidezs a ocupat abia locul trei, fiind devansat de un partid de asemenea nou, formaţiunea ecologistă  LMP (Se poate şi altă politică) pentru care s-au pronunţat 29 la sută dintre cei chestionaţi.

Nu se confirmă ipoteza că situaţia economică dificilă i-ar determina pe alegătorii săraci să susţină promisiunile demagogice ale lui Jobbik, deoarece o mare parte dintre studenţi nu au situaţie materială grea. Se manifestă o dezamăgire şi faţă de democraţie, abia 39 la sută dintre cei chestionaţi au fost de acord că ar fi cel mai bun sistem politic. În 2008  52 la sută s- au pronunţat în favoarea democraţiei.

Potrivit unui analist, „Jobbik” a ştiut să-i atragă pe tineri în diferite programe, atât cu caracter politic dar şi culturale, organizând demonstraţii. forumuri, tabere ale tineretului dar şi concerte. Una din temele favorita abordate a fost dosarul Trianon. La concertele de rock naţional, activişti ai „Jobbik” sunt prezenţi şi împart tot felul de manifeste şi broşuri.

Bineînţeles internetul are o influenţă decisivă, site-ul preferat al tinerilor radicali fiind KurucInfo (un site iredentist, naţionalist, cu serverul în Statele Unite) ,fiindcă „acolo se scrie adevărul”, spun ei. Autorii sondajului au apreciat că învăţământul din Ungaria nu este pregătit să contracareze aceste influenţe. Adevarul.

Redactat de @Desy Demeter

Maidanul dâmbovițean exportat de premierul Ponta

Nu cred că în istoria post-decembristă România a avut un premier mai nepregătit în relații internaționale ca dl. Ponta. După o vară plină de injurii la adresa oficialilor europeni și de “€œcomplimentele” de neiertat făcute dnei Angela Merkel, cancelarul Germaniei, dl premier al României continuă să ne facă de râs în Europa aproape zilnic, fără să gândească faptul că, până la urmă, toți românii vor plăti inabilitățile și bădărănia lui politică.

 Dl. Victor Ponta a participat sâmbăta trecută, la Torino, la un miting al socialiștilor europeni pentru susținerea candidatului Partidului Democrat Italian, Pier Luigi Bersani, pentru poziția de prim-ministru. În acest context, dl. Ponta a spus că, pentru Italia, o reîntoarcere a dlui Silvio Berlusconi ar echivala cu revenirea lui Nicolae Ceaușescu în România. Citez:

“Pentru noi, alăturându-ne Europei ca țară fost comunistă, a fost mult mai mult decât a fost pentru dumneavoastră, a fost un vis. (…) Berlusconi nu este parte din acest vis, pentru că e un coșmar. Nu mi-aș putea imagina Italia cu Berlusconi la putere din nou, așa cum nu-mi pot imagina România cu Ceaușescu înapoi. Acest trecut trebuie să rămână acolo, iar ceea ce este important este viitorul. “.

Ca lucrurile să fie mai clare, aceste mențiuni diplomatice urmează altora, cu care a reușit să-i eticheteze pe premierii Franței, Bulgariei și Ungariei:

” Nicolas Sarkozy este azi un simbol al politicianului demagog, populist fără limite, total lipsit de valori și scrupule, fără o viziune clară și coerentă, cu grave concepții autoritare și antidemocratice, exhibiționist și chiar bufon – adică un Băsescu al Franței (din păcate replicat și în alte țări europene, dacă ne gândim la Berlusconi, Viktor Orban, Boiko Borisov).”

Nu pot termina citatele decât cu câteva cuvinte selectate din Le Figaro despre felul în care gândește și acționează premierul României, dl Ponta:

Titlul: “Victor Ponta, contorsionistul politic“. Premierul, în vârstă de 39 de ani, “încarnează” această noua generație care a preluat șefia PSD, principalul moștenitor al Partidului Comunist Român. Victor Ponta este blând, “bine crescut” și lipsit de scrupule “până într-acolo că regreți vechea gardă a PSD“, spune un fost ministru român, referindu-se la fostul președinte Ion Iliescu. “Pentru biografia oficială, Ponta jură că este un om de stânga pur și dur și îl citează pe Che Guevara printre idolii săi. În afară de prietenii săi, poate nici aceia, nimeni nu-l crede.“, notează Arielle Thedrel, jurnalistă care semnează portretul din Le Figaro. Mai multe, aici.

Guvernul Ponta prezintă: gustul sărăciei

Ieri, 12 februarie, Institutul Național de Statistică (INS) a publicat €œIndicele prețurilor de consum (IPC) pentru luna ianuarie 2013, care include și noua structurムa coșului de consum, dupムcare se calculează inflația in 2013. În luna ianuarie 2013, față de luna anterioară, prețurile mărfurilor alimentare au crescut cu 1,2%, cele ale mărfurilor nealimentare cu 2,0%, în timp ce tarifele serviciilor au scăzut cu 0,1%, în principal din cauza evoluției cursului de schimb. Inflația pe care BNR o poate controla cu adevărat prin intermediul politicii monetare-CORE2 ajustat (fără legume, fructe, ouă, combustibili, produse cu prețuri reglementate, băuturi și tutun) s-a plasat la un ritm anual de 3,2%.

Primul raport al anului 2013 prezinta efectele scumpirilor şi ale scăderii puterii de cumpărare a românilor. Raportul arată că românii sunt nevoiţi să cumpere alimente tot mai ieftine pentru a-şi asigura cantitatea de hrană zilnică necesară, practic renunţarea la produse mai bune în favoarea celor mai slabe calitativ.

Cele mai importante scăderi ale consumului, reflectate prin micşorarea ponderii în coşul inflaţiei, se regăsesc în cazul cărnii şi mezelurilor de calitate. De asemenea, ouăle, conservele şi brânzeturile şi-au redus ponderea în alimentaţia românilor.

Din nefericire, au crescut ponderile unor produse precum pâinea, zahărul, grăsimile şi cartofii. Altfel spus – nu se ştie dacă românii au evitat „excesul de sare, zahăr şi grăsimi“ pe care ȋl promoveazã televiziunile ȋn fiecare searã, cu siguranţă ȋnsã consumul acestor produse a crescut. Mai multe, aici.

Guvernul Ponta şi costurile populismului incompetent

Nu trebuie sa va amintesc de strigatele pana la cer legate de “pierderea” fondurilor europene in perioada urmatoare a cadrului fiscal al Uniunii Europene intre anii 2014-2020. Dl. Ponta si toata echipa de zgomote mediatice plangeau cu lacrimi de crocodil pentru ca am fost oropsiti prin taierea de fonduri, pe care, bineinteles, europenii ni le datoreaza.

Ceea ce nu spune dl. Ponta este ca, pana la vrabia de pe gard din 2014-2020, avem deja una in 2007-2013, pe care suntem pe cale sa o pierdem in zilele sau saptamanile urmatoare. Pericolul se numeste “dezangajări de fonduri structurale si de coeziune acumulate la nivelul anului 2013”; suma se ridica la 3,8 miliarde de euro la capitolele mediu si transporturi.

Dezangajarea (in limba romana inseamna retragerea fondurilor) de circa 3,8 miliarde de euro pune o presiune majora asupra bugetului de stat, asa cum este el, fara nici o viziune de dezvoltare din cauza gradului redus de implementare a marilor proiecte din fonduri europene.

Guvernul are întocmită o listă de 150 de proiecte prioritare din fonduri europene, în valoare totală de 14 miliarde de euro, care trebuie să fie terminate până la finalul anului 2015 – termen care ar putea fi prelungit cu un an numai dacă decizia politică luată la Consiliul European de săptămâna trecută va fi pusă în practică prin modificări de legislatie sau de proceduri care să fie luate de Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European si Comisia Europeană. Deci “ordinul de zi” dat parlamentarilor europeni ai USL-ului de a vota impotriva cadrului 2014-20 poate fi un bumerang impotriva noastra, care probabil va anula o minima bunavointa pentru o prelungire de inca un an. Mai multe, aici.

Dle Ponta, atenție la partenerii comerciali ai României!

După ce ieri, la CNN, premierul Ponta s-a autodeclarat “€œcomisar suprem” european, responsabil cu securitatea sanitară a europenilor de pretutindeni, anunțând că: „Vom îmbunătăţi standardele europene şi le vom aplica pedepse grave vinovaţilor“, îl atenționez asupra unor pericole mult mai mari în care se află România. Nu de alta, dar în “Titanicul” pe care guvernul USL ni l-a asigurat ca mijloc de locomoție, ne aflăm și noi.

Deci, domnule Ponta, ultimul raport EUROSTAT publicat la 14 februarie a.c. ne aprinde o mulțime de beculețe roșii, care nu pot fi sesizate și nici stinse din studiorile Antena 3 sau ale oricărei alte televiziuni.

România a înregistrat o creștere economică aproape inexistentă, de + 0,2%; în același timp, în trimestrul al IV-lea al anului 2012, comparativ cu trimestrul precedent, potrivit datelor INS,, media UE a scăzut cu – 0,5%, iar zona euro a înregistrat o diminuare a PIB cu – 0,6%.

Aici vine atenționarea noastră: Cele trei țări de care depinde exportul României -€“ Germania, Franța și Italia – au înregistrat scăderi economice în ultimele trei luni ale anului 2012, comparativ cu trimestrul precedent! Mai multe, aici.

Ziarul de Duminica propune cititorilor Politeia cele mai bune articole publicate in cursul saptamani in media on-line. Articolele nu sunt mentionate intr-o ordine anume.

CdeG. Azi, 13. Guvernarea prin diversiune și ruinătoarele ipocrizii, Cristian Grosu

Nu e un ”atac la guvernul Ponta”. Ci e despre noi – cei aflați la capătul ăstălalt (știu ei care) al guvernării și despre următoarele lucruri foarte evidente (evidente pentru noi) :

 -, Azi 13 (februarie), Curtea Constituțională a dat undă verde la bugetul pe anul acesta. Guvernul are, deci, singurul instrument prin care poate interveni în economia de piață.

 -, Azi 13 februarie, Guvernul are un pachet fiscal cu care să gospodărească economia și care va trece prin parlament foarte simplu. Pentru că

 -, Azi, 13 februarie, guvernul are un sprijin parlamentar de peste 70 %.

 -, Azi, 13 februarie, guvernul știe că poate conta, după summitul european de săptămâna trecută, pe fonduri europene de aproape 10 ori mai mari decât a dovedit România până acum că poate absorbi.

-, Azi, 13 februarie, guvernul are deja stabilite obiectivele cu FMI, Banca Mondială și CE – are, adică, un plan (fie și făcut și smuls de alții) în ce privește companiile de stat și ruinătoarele lor pierderi.

 -, Azi, 13 februarie, guvernul are la dispoziție o economie pe care Alico a evaluat-o ca fiind cu risc redus pentru sustenabilitatea finanțelor publice – adică are note bune pe piețe.

-, Azi, 13 februarie, guvernul are la dispoziție 5 miliarde de euro gratuiți de la Uniunea Europeană, pe care nu trebuie decât să meargă cu hârtiile în regulă și să-i ia. E drept că în buget n-a prevăzut destui bani pentru prefinanțări, dar a fost opțiunea lui să ducă banii către alte zone.

 Și încă un lucru foarte, foarte important: Azi, 13 februarie, guvernul se află, prin premier și niște miniștri, de 9 luni la butoane – adică știu situația, cunosc sistemul, nu au în față terenul sterp al incertitudinilor cu care începe orice guvernare.

Toate astea înseamnă că azi, 13 februarie 2013, mecanismele care ar trebui să repornească economia ar trebui să ne asurzească. Nu ne asurzesc, iar cei care, cu urechile ciulite încearcă să afle ce e cu zgomotul ăsta de fond, să știe că huruitul vine din altă parte : Integral in Curs de Guvernare.

EVZ. De ce nu au succes intelectualii în PDL. Silviu Sergiu

Intelectualii din PDL sunt dezamăgiţi de mesajul pe care Traian Băsescu li l-a transmis, în ultima sa apariţie publică. Mulţi consideră că presedintele i-a descurajat să candideze la şefia partidului, proclamînd a priori eşecul lor la Convenţia de la sfîrşitul lunii martie.
Silviu Sergiu

“Aşa-numiţii intelectuali ai lui Băsescu nu sunt ai mei, sunt ai PDL-ului. E  adevărat că unii dintre ei au venit în PDL pentru mine şi au refuzat PDL. Ei trebuie să opteze. Dacă optează pentru moţiunea Blaga, foarte bine. Nu ştiu dacă va apărea o a treia moţiune. Nu ştiu. Acum sunt două declarate, încă nu a apărut niciuna ca document politic. Nu ştiu dacă va apărea o a trei persoană. Cert este că dacă se izolează şi vor vrea să depună o moţiune separată, riscul este al unui eşec şi nu trebuie să se expună acestui eşec”.

Sunt convins ca unii dintre intelectuali s-au simţit desconsideraţi de preşedinte. Este o greşeală. Unii, probabil, s-au enervat la gîndul că sunt daţi la o parte, după ce l-au susţinut pe şeful statului la referendumul din vară. S-au simţit, cu siguranţă, nedreptăţiţi. Li s-a părut revoltător ca preşedintele să le ceară, printre rînduri, să susţină moţiunea Elenei Udrea, pe care nu o considera drept o reformistă.  Integral in EVZ

Adevarul. „De Crin aş fugi cât văd cu ochii“.Andrei Pleşu

[…] Aţi lucrat cu toţi preşedinţii. Cu domnul Antonescu aţi putea lucra, în eventualitatea în care ar ajunge şi dumnealui preşedinte?

Nu. Eu sper să nu ajungă, cinstit vorbind, de dragul patriei, nu de altceva. Altfel mi-e egal – nu are decât. Dar aş fugi cât văd cu ochii! De altfel eu nu ştiu cu cine lucrează el, pentru că văd că oameni importanţi ai Partidului Naţional Liberal nu prea pot lucra cu el, iar ceilalţi, care au aerul că lucrează, mă tem că o fac strict interesat pentru că niciun argument raţional nu te poate face ca membrul al PNL să vezi în el un lider adevăral liberal. Cineva îmi spunea „Da, dar a adus partidul mai sus ca niciodată, l-a adus la guvernare”. Bine, aşa, prin alianţe de tipul ăsta poţi să obţii ce vrei până la urmă, acesta nu este un merit în sine. Integral in Adevarul

Adevarul. „Aş vrea să fim şi noi odată reprezentaţi de un domn““.Andrei Pleşu

[…] Există vreo persoană în spaţiul public românesc pe care o vedeţi demnă să devină preşedinte al României? Pe cine aţi vedea  în acest rol, în 2014, la alegeri?

Sunt mai mulţi care sunt plauzibili, probabil. Dar nu aş vrea să anticipez cu vreun nume, că fac un rău. Dacă spun un nume acum, cine ştie ce necazuri îi fac celui pe care îl propun.  N-aş spune că am o opţiune definitivă şi unilaterală, dar stăm aşa de prost la nivelul candidaţilor, încât îmi vine să spun: orice om cât de cât normal, cât de cât educat şi care ştie două limbi străine e bun. Şi care nu este  foarte corupt, totuşi. Aş vrea să fim şi noi o dată reprezentaţi de un domn. De un domn adevărat. Cu maniere, cu zâmbetul adecvat în situaţii adecvate, cu sobrietate când e cazul, cu capacitatea de a întreţine o conversaţie. Integral in Adevarul

Adevarul. Povesteşte ce i-a spus Dinescu după ce a vândut „Dilema“, deşi n-o cumpărase: „Hai, bre, nu te patetiza!“. Andrei Pleşu

[…] Ne puteţi spune cine era acel personaj?

Da, a fost o propunere din partea domnului Sorin Marin, cel care ulterior a făcut fundaţia ”Anonimul”.Şi am rămas în aer, că plecaserăm de la Institut şi nu eram nicăieri. Şi Dinescu în stilul lui jovial: “Vă iau eu că am eu o fundaţie”. Şi am fost salvaţi  în momentul acela de acestă promtitudine amicală a lui Dinescu care nu ştia cu ce se încarcă, care ne-a produs câteva momente pitoreşti: se întâmpla să nu aibă lichidităţi pentru hârtie sau salarii sau nu ştiu ce şi mai veneau şi în natură. ”Am o damigeană de vin, am nişte piept de gâscă extraordinar”. Bun, dar fapt e că ne-a salvat, numai că la un moment dat, fără să ne spună, a vândut” Dilema” domnului Patriciu. Aici am fost puţin contrariat pentru că el nu cumpărase “Dilema”. Ideea că vinzi ceva pe care l-ai luat gratis, deşi luându-l l-ai salvat, mi s-a părut ciudată. Aşa ne-am trezit noi în trustul “Adevărul”. Peste noapte.

Nu aţi discutat atunci cu Mircea Dinescu?

Ba da, i-am făcut acest reproş dar mi-a zis: ”Hai bre nu te patetiaza” . Cunoşteţi genul acesta de limbaj. Dinescu are o digestie extrem de eficientă, dizolvă tot, ”Hai domnule să nu o luăm nici aşa…”. Integral in Adevarul

Deutsche Welle.  „Entrare Papa et uscire Cardinale“. Christoph Strack, Claudia Stefan

Alegerea noului Suveran Pontif va decide şi viitorul curs al Bisericii Catolice. Dar cine va fi succesorul lui Benedict al XVI-lea? Presa şi observatorii deja au pus în mişcare caruselul speculaţiilor.

Un Papă din bătrâna Europă? Sau curajul de a alege un cleric de pe alt continent? Scherer, Gomez sau Turkson… Numele potenţialilor candidaţi încep să fie rostite, iar observatorii şi cercurile apropiate Bisericii lansează speculaţii pe marginea viitorului ocupant al Sfântului Scaun.

Doleanţe există destule. De pildă, cardinalul german Joachim Meisner şi-ar dori un nou Suveran Pontif “în putere”, unul mai tânăr, aflat în jurul vârstei de 70 de ani, dar educat şi înţelept ca Benedict al XVI-lea. În opinia cardinalului Meisner, ideal ar fi un “amestec între Wojtyla şi Ratzinger”.

“N-ar fi nepotrivit” ca viitorul Papă să aibă între 60 şi 70 de ani, crede şi arhiepiscopul berlinez, Rainer Maria Woelki. Viitorul Suveran Pontif ar trebui să fie un om sensibil la problemele semenilor săi, pe care să şi-i poată apropia prin forţa cuvântului. La cei 56 de ani ai săi, arhiepiscopul Berlinului este unul dintre cei mai tineri clerici din Colegiul Cardinalilor. Woelki n-ar avea nimic împotriva unui Suveran Pontif de pe continentul african sau din America Latină.

De data aceasta, mulţi cardinali şi episcopi îşi doresc un Papă mai tânăr. În conclavul din aprilie 2005, Joseph Ratzinger era ales în fruntea Sfântului Scaun. Cu trei zile înainte împlinise 78 de ani. Desigur, la prima sa apariţie de la balconul bazilicii Sf. Petru, clericul bavarez părea şi chiar era ceva mai tânăr ca acum. Opt ani mai târziu, Benedict îşi motivează retragerea cu vârsta înaintată. Integral la Deutsche Welle.

Revizta 22. Deriva antiliberală a liberalismului românesc (I) Andrei Cornea

Cum de a ajuns PNL, din 2000 și ceva, moștenitorul campaniilor de ură de altă dată ale PRM, ale antimaghiarismului PUNR, ale conceptului „România colonizată de marile puteri“, promovat cândva de toți aceștia și de vechiul PDSR, fiind totodată votat masiv de un electorat care ar fi trebuit să fie cel mai „luminat“ al României?

Pe mulți comentatori, dar și pe simplii ob­servatori atenți ai vieții politice românești i-a uimit și îi uimește în continuare deriva naționalistă, antieuropeană, antiamericană – pe scurt, antiliberală în sensul cel mai larg – a Par­tidului Național Liberal. În mod paradoxal, partenerul socialist din USL, PSD, cu tot pedegree-ul său post­co­munist deloc re­co­man­da­bil, reușește să fie ceva-ce­va mai „european“ și mai moderat decât PNL, care odinioară se mândrea cu liberalismul și occi­den­ta­lismul său – considerate o veritabilă moș­tenire de familie de la partidul Brătienilor.

De fapt, această derivă a început de câțiva ani – încă din timpul guvernării Tă­ri­cea­nu, fiind promovată de persoane precum Tudor Chiuariu, Bogdan Olteanu, Relu Fe­nechiu, Norica Nicolai; un soi de radi­ca­lism rigid și trufaș s-a insinuat încă de pe atunci în PNL; sub conducerea lui Crin An­tonescu acest caracter nu a făcut decât să se amplifice, ajungând să definească azi aproape complet un partid, care a ac­cep­tat drept membri și parlamentari pe Gigi Becali, pe Sorin Roșca-Stănescu, pe Victor Ciorbea, Sorin Frunzăverde, pe Sorin Ili­e­șiu etc. – adică tot ce poate fi mai an­tiliberal (din diferite motive) în societatea politică românească. Cei câțiva dizidenți, precum Andrei Chiliman, Vlad Moisescu, Călin Popescu-Tăriceanu (eventual) pot fi respectabili, dar nu contează politic. Integral in Revizta 22.

Dilema Veche. “Munca la români”. Vintilă Mihăilescu

În vama de la Giurgiu nu s-a schimbat nimic. E ca o călătorie în timp! – exclamă un prieten care nu mai trecuse pe aici din alte vremuri. La capitolul „de ce e România altfel?“, vameşii noştri au adăugat şi o nouă dilemă: de ce de la bulgari la români podul costă 2 euro şi este reparat, iar de la români la bulgari costă 6 euro şi nu este reparat?

În acest peisaj dezolant şi uşor tarkovskian, în care drumurile sînt pline de cratere, bordurile nu se mai văd de bălării, iar gunoaiele zac deprimante, cît vezi cu ochii printre resturi de clădiri şi utilaje, doi tineri în salopetă strălucitoare mînuiau sîrguincios, zilele trecute, cîte o maşină nou-nouţă de tuns gazonul. O fată blondă venea în urma lor cu o măturică, dar fără făraş sau tomberon. „Întreţinem peluza“, mi-a răspuns ea cînd am întrebat aşa, ca să mă aflu în treabă, ce fac ei acolo. Şi, timp de jumătate de oră, cît m-am prefăcut că repar ceva la motor prin preajma lor, cei trei au muncit de zor şi cu aplicaţie. De ce, ca să ce? Nu ştiu, dar păreau foarte harnici…

Românul nu e leneş, aşa cum ne întrecem cu toţii să ne flagelăm în ultima vreme – şi în această privinţă, să te ferească Dumnezeu de greierele parvenit, că e cea mai cicălitoare furnică moralistă! Există însă, bineînţeles, şi români leneşi, dar o populaţie întreagă n-are cum să fie puturoasă, pentru simplul motiv că nu ar mai avea cum să existe. Sîntem, deci, şi noi, un popor harnic, dar în felul nostru. Acest fel pare să fi pierdut însă ceva important în ultima vreme: sensul muncii, adică de ce şi cum e bine să munceşti? Integral in Dilema Veche.

Mici pași greșiți pot să provoace o reacție uriașă în Germania. Miniștrii se împiedică pe rând în scandaluri legate de lucrări de doctorat copiate sau de invitații de călătorii în locuri îndepărtate. De ce sunt germanii atât de sensibili? (fragmente)

***

Scandal! Șeful grupului parlamentar FDP Rainer Brüderle a declanșat o dezbatere uriașă despre sexism pentru că i-a făcut o aluzie [unei jurnaliste] și a aruncat o privire pe sânii ei.

Scandal! Annette Schavan nu a lucrat corect la teza ei de doctorat. Ea a trebuit să-și dea demisia, dar a făcut, după părerea multora, o treabă bună ca ministru al Educației.

Scandal! Candidatul la postul de cancelar Peer Steinbrück (SPD) a câștigat adițional 1,25 milioane de euro, dar legal, și a plătit corect taxe pe acești bani.

Scandal! Fostul președinte al Republicii Horst Köhler a indignat întreaga Germanie pentru că a spus într-o vizită în Afganistan că Bundeswehr-ul urmărește acolo și interese economice, ceea ce era exprimat similar într-un document al Ministerului Apărării.

Scandal! Președintele Christian Wulff și-a pierdut funcția pentru că i s-a imputat că ar putea fi coruptibil, dar este vorba până la urmă de doar 400 de Euro.

O substanță patetică

Cine se uită la scandalurile politice naționale ale legislaturii care se termină acum găsește o substanță patetică. Acest lucru este valabil și pentru retragerea ministrului Apărării Karl-Theodor zu Guttenberg, care a fraudat la lucrarea sa de doctorat. În străinătate oamenii se amuză de faptul că germanii se revoltă pentru astfel de lucruri. Fie sunt foarte înguști la minte sau atât de răsfățați încât trebuie să atace și pași greșiți minimali pentru a se putea mânia.

Alții au de oferit fapte mai sălbatice. Fostul ministru austriac Ernst Strasser a fost condamnat deocamdată la patru ani de închisoare pentru luare de mită. Francezul Dominique Strauss-Kahn, odinioară aspirant la președinție, a fost suspectat că a vrut să facă sex oral cu o menajeră. Fostul premier italian Silvio Berlusconi este acuzat de abuz de putere și de complicitate la corupere de minori. În plus, el este amenințat cu patru ani de închisoare pentru evaziune fiscală.

Germania în schimb este o țară idilică de trenulețe de jucărie. Dar nu este liniștită. Despre cazurile menționate toate media politice au relatat pe larg, au adunat detalii și au găsit titluri ascuțite. Cetățenii s-au arătat impresionați de toate astea iar politicienii au scăzut în sondaje. Pentru atât de puțin?

O țară se oglindește în scandalurile ei politice. Caracterul unei națiuni se arată în momente de indignare. La fel și în cele de lipsă a indignării. Psihanalistul italian Sergio Benvenuto a scris în 2010 în Lettre International despre Italia că Berlusconi face politică pentru barurile sportive, pentru “împărăția incorectitudinii politice”, unde oamenii sunt din topor, unde politicienii sunt urâți, dacă nu sunt atât de nepolitici ca Berlusconi. Astfel a explicat Benvenuto de ce Berlusconi a rezistat atâta la putere.

Barul în care se urmăresc meciuri nu este locul pentru care se face politică în Germania. Centrul Germaniei este supermarketul cu produse ecologice, unde femeile și bărbații lucrează la o lume mai bună prin cumpărături. Aici domnesc principiile responsabilității, sensibilității și corectitudinii. Este o lume curată, nu una viciată precum cea a barurilor sportive. Supermarketul bio are un prag mult mai jos pentru ceea ce înseamnă scandal politic.

Sensibilitate în probleme de război

Unde sunt sensibilitățile? În cazurile Schavan (CDU) și Guttenberg (CSU) este vorba despre integritate. Politicienii nu trebuie să mintă și nu trebuie să poarte titluri pe care nu le-au meritat.

Cuvintele lui Horst Köhler au putut fi transformate în scandal pentru că în Republica Federală există o mare sensibilitate în probleme de război. După cele două Războaie Mondiale, această națiune nu mai vrea să aibă nimic de-a face cu angajamentele și operațiunile de luptă. Dacă în plus este vorba despre apărarea unor interese economice, acest lucru este absolut insuportabil pentru că germanii suportă războiul doar atunci când el servește unor scopuri care nu pot fi contestate din punct de vedere moral. Interesele economice sunt suspecte națiunii economice Germania. În scandaluri se dezvăluie adesea o dublă măsură.

În cazurile Wulff (CDU) și Steinbrück (SPD) este vorba despre bani și despre suspiciunea că politicienii își pot permite un stil de viață care-i îndepărtează de masele largi. În plus, Wulff este suspectat că a acționat într-un mod corupt. Germaniei îi place să se considere o țară curată în care lucrurile funcționează bine pentru că nu se dă mită. Germania se autopercepe și ca o țară aproape egalitară în care bogăția este criticată.

Toate astea puse laolaltă dau imaginea unei națiuni care vrea să fie corectă cu banii, cu războiul, cu biografiile, care prețuiește coeziunea socială și care nu vrea o ceartă mânioasă. Noi suntem eternii cuminți.

Faptul că un mic scandal poate să se răspândească mult ține pe de-o parte de faptul că în țara noastră chestiunile politice importante nu polarizează. Există un consens al partidelor democratice în legătură cu politica europeană de criză, cu ieșirea din energia nucleară și trecerea la regenerabile. Pe de altă parte foarte rar se declanșează scandaluri politice mari în Germania. Dacă ministrul finanțelor Wolfgang Schäuble ar fi prins cu evaziune fiscală, veniturile suplimentare ale lui Steinbrück sau lucrarea de doctorat a lui Schavan ar deveni subiecte pentru ultimele pagini ale ziarelor.

Un sistem de alarmă

Această sensibilitate poate desigur să pară ridicolă, dar în cel mai bun caz servește prevenției, confirmării standardelor care au făcut din această țară una dintre cele mai bogate din lume și una dintre cele care funcționează cel mai bine. În rezistența contra lucrurilor mici stă frica de lucrurile mari. Ea acționează ca un sistem de alarmă timpurie.

Temperamentul german n-ar face față unor condiții italiene. Supermarketul bio este și un loc nervos: în sensul – Să sperăm că nu se întâmplă nimic rău în lume.

Fără îndoială în corectitudinea exagerată există și o onestitate. Dar aceasta nu este neapărat atractivă, iar aici există un mare dor de Italia și de sălbăticie, dar în caz de nevoie germanii ar prefera să se supună tot justiției germane.

După unitățile de măsură de aici, erorile politicienilor germani pun problema adecvării unui om politic la funcția pe care o ocupă. Astfel scandalurile servesc cernerii: cine este potrivit pentru o funcție înaltă și cine nu este.

Faptul că standardele în Germania sunt atât de înalte nu este un motiv de a ne simți mai bine. Ele sunt expresia unei necesități. În barul sportiv atmosfera este cu siguranță de multe ori mai veselă și mai amuzantă decât în supermarketul de produse bio, dar germanii trebuie să fie corecți mai ales pentru ca să se poată suporta. Original in Der Spiegel, aduce PressEurop

Gnosticismul (greaca – gnosis, cunoaştere, Sanscrit- gnana, iluminare) se referă la diverse idei sau curente religioase sincretice, constând in variate sisteme de credinţe, generalizat unite în învăţătura că oamenii sunt suflete divine, închise într-o lume materială, creată de un Dumnezeu imperfect, Demiurgul, care este frecvent identificat cu Dumnezeul lui Avram.

Demiurgul poate fi descris ca o încorporare a răului sau în alte instanţe la fel de Imperfect şi binevoitor atât cât insuficienţa lui permite. Acest Demiurg există alături de altă Fiinţă Supremă, îndepărtată si icognoscibilă, ce încorporează binele. Pentru a se elibera de lumea inferioară materială este nevoie de gnostic sau cunoastere ezoterica spirituală, disponibilă prin experienţă directă sau cunoaştere (gnostic) a acestui incognoscibil Dumnezeu. Printre sectele gnosticismului, totuşi, numai pneumaticii sau spiritualii obţin gnoză, materialiştii, deşi oameni, sunt condamnaţi. Iisus din Nazaret este identificat de unele secte gnostice ca o încorporare a Fiinţei Supreme, ce s-a încarnat pentru a aduce cunoaşterea pe pământ. În altele (de ex. Nazarenienii şi Mandeenii) El este considerat un “mšiha kdaba” (Messia fals), ce a distorsionat învăţăturile încredinţate de Ioan Botezătorul.

Pe când înainte Gnosticismul era considerat majoritar o corupţie a Creştinismului, acum este clar ca urme ale sistemelor gnostice pot fi distinse cu cateva secole înainte de Era Creştină. Gnosticismul a fost interzis încă din primul secol, astfel l-a precedat pe Iisus Hristos. Alături de Gnosticismul Mediteraneean şi Orientului Mijlociu înainte si după secolele al doilea şi al treilea, Gnosticismul devenea o erezie dualistică a credinţei Iudaice, Creştinismului şi filozofiei Helenice în zonele controlate de Imperiul Roman şi Imperiul Persan. Conversia la Islam şi Cruciada Albigensiană (1209-1229) a redus drastic numărul gnosticilor din toată perioada Evului Mediu, deşi câteva comunitaţi izolate continuă să existe până în prezent. Ideile gnostice deveneau influente în filozofiile unor variate mişcări ezoterice şi mistice spre sfărşitul secolelor 19 şi 20 în Europa şi America de Nord, incluzând pe unele care în mod explicit se identifică ca o renaştere sau chiar continuări ale grupurilor gnostice timpurii.

Unul din punctele centrale ale gnosticismului este problema răului: de ce există răul în Univers, dacă Dumnezeu este binele absolut? Răspunsul trebuia găsit prin înlăturarea confuziei dintre autorul lucrurilor rele şi autorul lucrurilor bune din univers. Cei doi „autori” sunt Dumnezeul cunoscut evreilor şi creştinilor (crud şi răzbunător) şi, respectiv, Dumnezeul necunoscut până acum, inaccesibil, deci străin (care nu intervine în treburile de pe pământ). Profeţii Bibliei au fost toţi inspiraţi de un Dumnezeu care anunţa numai catastrofe, deci de „Dumnezeul rău”. Gnosticii căutau pe Dumnezeul absolut, inefabil, inaccesibil, pe acel „Străin” din vârful ierarhiei tuturor dumnezeilor oricărei religii existente. Există aşadar o ierarhie cerească ce include toate fiinţele spirituale şi toate identităţile divine, toţi „Dumnezeii” în care cred reprezentanţii religiilor existente. Structura acestei ierarhii era imaginată diferit de fiecare maestru sau sectă gnostică, fiind dificil de descris într-un mod sintetic.

Sistemul doctrinar gnostic are particularităţi importante, care-l diferenţiază net de creştinism, din multe puncte de vedere. De aceea, ei pot fi consideraţi eretici numai dintr-un punct de vedere, anume prin perspectiva polemicii dusă din interior (atâta cât se poate afirma acest lucru ) cu creştinismul. Pe de altă parte, ei aveau un sistem de gândire care mai degrabă a rivalizat cu creştinismul, motiv pentru care ei pot fi consideraţi reprezentanţi ai unui curent independent . Mai trebuie spus şi că doctrinele gnostice se dezvoltă în acelaşi context cu platonismul mediu, apelând la surse compatibile şi rivalizând adesea. Gânditorii la care creştinii se raportau cu apelativul „eretici” puteau include la fel de bine platonicieni (în sensul platonismului mediu şi chiar neoplatonismului) sau gnostici, fără ca cele două curente să se confunde.

Miezul filosofiilor neoplatonice stătea in doctrina emanaţiei (indiferent de particularităţile acesteia, de la Plotin la Proclus, de pildă), în vreme ce gnosticii trebuie reperaţi prin cosmologia lor dualistă. Cu toate acestea, sistemele gnostice conţin elemente emanaţioniste şi chiar par uneori mai platonice decât celelalte prin ipostazierea la nivel inteligibil a unui număr aparent excesiv de entităţi şi niveluri. Ceea ce îi apropie este şi soteriologia: ambele sisteme mizau pe rolul cunoaşterii (iniţierii) în salvarea sufletului. Totuşi, dacă neoplatonicii se legitimau explicit prin tradiţia platoniciană, asumându-şi o identitate elenă, gnosticii îşi asumau o cuprindere mai largă, considerându-se posesorii unei învăţături universale, capabilă să includă toate celelalte religii.

Ca fenomen istoric, Gnosticismul a luat sfârşit în secolul al V-lea, odată cu victoria creştinismului în Imperiul Roman. În paralel se dezvoltase însă Maniheismul, care a supravieţuit mult timp, fie ca atare (în secolul al XI-lea, de exemplu, mai existau biserici maniheiste în Turkestan), fie sub forma unor reluări cum ar fi bogumilismul. Astazi gnosticismul antic este inclus in religii sau doctrine religioase Islamice si a ramas intr-un stadiu destul de original in Biserica Mandeana.

Neoplatonismul – Gnosticismul Filozofic

Trebuie sa subliniez de la inceput ca denumirile care incep cu “neo” imi sunt automat antipatice si de multe ori acopera simulacre ale multor lucruri lipsite de valoare sau proaste imitatii ale unor valori de mult apuse. De aceasta data nu am posibilitatea de a contesta valoarea exceptionala a acestui curent, desi contest numele si istoria larg aceptata de majoritatea cunoscatorilor acestui curent al gandirii, adanc integrat in traditia intelepciunii umane. Pot  afirma fara rezerve  că neoplatonismul este şcoala cea mai influentă asupra gândirii patristice şi medievale. Evul mediu va avea acces la puţine texte platoniciene şi aristotelice, la o cantitate precară şi nesistematică de comentarii şi traduceri, acestea ajungand mult mai tarziu (dupa secolul IX) din traducerile arabe si iudaice. Prima sursa a acestor scrieri proveneau dinspre gânditorii neoplatonici.

Termenul de “neoplatonism” nu reprezintă o autodenumire a neoplatonicilor, ci este o titulatura mult mai târzie, probabil originea ei este in secolul al XIX-lea. Ganditorii platonicieni credeau ca ei continua gandirea platonica pre-crestina intr-un univers care a devenit dogmatic crestin. Asadar am sa ma folosesc de acest termen didactic, ca un instrument modern de delimitare între platonismul precreştin şi cel de după Hristos, fara a-l accepta conceptual. Treaba lor cum il denumesc in studiile universitare sau in enciclopedii. Din punctul meu de vedere exista o singura traditie platonica, care a inceput   in secolul al IV-lea i.Hr. si isi continua influenta pana in zilele noastre. Pot sa atest despre mine personal ca am fost influentat pe parcursul vietii mele intelectuale de gandirea platonica, fara a diferentia daca ideile apartineau direct lui Platon, lui  Xenocrates sau lui Plotin.

Din “fluviul” gandirii Platonice spre “marea” gandirii universale exista o delta plina de ramificari, cu multe “–isme”; la timpul despre care vorbim existau numai doua.  Ramificarea sincretica, formulata de  Filon din Alexandria ( numit si Filon Evreul, 20 î.Hr. – 45 d.Hr.), care propunea ideea conform căreia platonismul şi stoicismul reprezintă cheia înţelegerii Vechiului Testament, idee care pana la urma va fi “crestinata” si se va disipa in  scolasticismul medieval. O a doua ramificare va pastra traditiile pagane, reprezentata de Trasyllos, filosoful de curte al împăratului Tiberius, celebrul editor al textelor platoniciene, cel care propunea şi împărţirea corpus-ului platonician în nouă tetralogii (clasificare păstrată până azi) si care va deveni mai tarziu tot o sincrezie, de o alta natura insa, adica de fapt ceea ce numim noi astazi Gnosticism.

După moartea lui Platon, în 347 î.Hr., conducerea Academiei Platonice a fost preluată de către nepotul acestuia, Speusip (407-339 î.Hr), apoi, din 339, de către Xenocrates. Aceştia au fost, într-un anumit sens, primii platonicieni. Ceea ce au făcut însă, în numele platonismului, într-un efort de sistematizare, poate sta sub acoperirea unui program mai puţin vizibil în dialogurile lui Platon. Ei au încercat o reducere a Formelor la două principii: Unul şi Diada. Xenocrates (396-314 î.Hr) va fi cel care va încerca să răspundă unor critici aristotelice, motiv pentru care poate fi considerat ca al doilea fondator al platonismului. Învăţăturile lui Platon ajung până la neoplatonicieni, mai ales în forma lăsată de el. Printre altele, Xenocrate va redefini noţiunea de Idee, pentru a evita celebra dificultate a “firului de păr” din dialogul Parmenide: Ideile sunt, în noua lui definiţie, “cauze paradigmatice ale fenomenelor naturale fireşti” . Succesorul lui Xenocrate a fost Polemon (350-267 î.Hr), care împinge platonismul spre o sinteză cu influenţe stoice. Acestora le urmează reprezentanţii aşa-numitului Platonism Mediu, o perioadă de vreo cinci secole, caracterizată de sincretism filozofico-mistic, susţinut de doctrine în esenţă platonice, dar cu serioase infuzii stoice, aristotelice, orientale, neopitagoreice. Este vorba de personaje destul de puţin cunoscute ca Arcesilaus, Carneades, Antiochus din Ascalon (130-68 î.Hr, în perioada activităţii sale Academia fiind deja pustiită, în urma căderii Atenei in mainele lui Sulla Romanul, in anul 88, astfel încât Antiochus, la un moment dat singura autoritate în materie de platonism, predă lecţii într-un gimnasium, el încercând să apropie platonismul de aristotelism şi de stoicism), Aristus (fratele lui Antiochus, conducătorul şcolii până în anul 55 î. Hr), Posidonius din Apameia (135-50 î.Hr.), apoi Theomnestus din Naucratis (activ în anul 44 î. Hr), după moartea căruia centrul filosofiei platonice se mută la Alexandria, unde Heraclit din Tyr era deja activ în calitate de reprezentant al Noii Academii.

Secolul al doilea după Hristos cunoaşte trei repere majore ale tradiţiei platoniciene: Şcoala ateniană (reprezentanţi: Nicostratus, Calvenus Taurus, Atticus, Harpocration din Argos, Severus), Şcoala lui Gaius (Gaius, iniţiatorul, apoi Albinus, Apuleius din Madaura, Galenus) şi Neopitagoreicii (Moderatus din Gades, Nicomachus din Gerasa, Numenius din Apameia, Cronius, Ammonius Saccas). Numenius din Apamea, alături de Ammonius Saccas, vor avea o influenţă directă asupra lui Plotin. Întemeietorul de drept al neoplatonismului este însă considerat Ammonius Saccas din Alexandria. Nu a lăsat texte, motiv pentru care este dificilă orice aproximare a doctrinei lui. Se spune că s-ar fi născut din părinţi creştini şi s-ar fi întors la păgânism. Nu făcea parte dintr-o “şcoală” în sensul tradiţional al cuvântului, fiind mai degrabă un exponent al unor cercuri oculte, de sorginte gnostica. Docamdata, cam atat restul in articolul viitor.

Am crescut in perioada in care lozinca de baza a fost “cine are carte, are parte”. Clar ca nu era adevarata, pentru ca oricata carte aveai, daca nu aveai si “dosar”, ai fi ramas pe undeva in spate, avand totusi sansa sa-ti profesezi meseria invatata si sa supravietuiesti sperand la mai bine. Etimologia cuvantului intrat din limba germana (schmecker) nu are nimic in comun cu realitatile romanesti. Daca in germana schmecker-ul este omul “om cu gust – rafinat – cu nas fin”, in romana este aproape inversul – nici gust si nici rafinat, numai trăgând foloase, viclean, oportunist in majoritatea cazurilor, corupt, mincinos si hot.

Şmecheria este sincretismul ultimativ al societatii romanesti contemporane, ea trece barierele sociale, religioase, politice, culturale, etnice sau profesionale. Doctrina şmecheriei este bazata pe egoismul ultimativ, fara nici o consideratie fata de colectivitate – ei pot fi numiti “fraieri” daca esti un smecher suburban sau “turma” daca esti un şmecher intelectual, daca esti smecher politic termenul folosit este de “pulime“. Implementarea şmecheriei se face cu orice pret – minciuna, linguseala, prefacatoria. Şmecherul este intotdeauna serviabil superiorilor, va fi un absolut dictator fata de cei care-i sunt inferiori pe scala smecheriei pe care ascede.

Energia care misca aparatul şmecheresc este intotdeauna coruptia. Şmecherul da si primeste şpaga, traieste din diferenta dintre ce este platit si ceea ce este primit. Unde nu poate misca şpaga in bani gheaţă, şmecherul gaseste o cale sa fie de folos – construieste o casa de vacanta titularului sau aduce podele rosii din China; alteori proslaveste in scris sau verbal subiectul smecheriei. Din nefericire, şmecherii pot fi si inchiderea de dosare cu NUP, judecati strambe sau prescrierea faptelor “sub judice” – cand nu merge il face fugit pe subiect pana se vor “calma spiritele”.

Propagarea şmecheriei romanesti se face si prin inrudire. Creştineasca datorie a botezului sau a cununiei a devenit unealta inrudirii intre şmecheri. Cultul şmecheriei include aceste unelte eficiente pentru promovarea “familiei şmecheresti” si creerea de legaturi de indatorire “familiale”. De multe ori, familiile de şmecheri se amesteca şi prin casatorii, in care intotdeauna zestrea este furnizata de fraieri sau de turma.

Plata taxelor corecte sau indeplinirea datoriilor civice este numai pentru fraieri, şmecherii sunt scutiti de alti “şmecheri” aflati in sistem, legile facute pentru toti nu pot fi aplicate in cazul lor, pentru ca mde’ – şmecher spala şmecher si ambii cultiva şmecheria.

Odraslele şmecherilor sunt numite “beizadelele” şi sunt crescute pentru a deveni şmecheri din frageda copilarie. Şmecheria isi are gena ei sociala, care se propaga din generatie in generatie. Şmecherii nu sunt nici de dreapta si nici de stanga – ei nu sunt comunisti, socialisti, liberali, conservatori sau fascisti – şmecherii sunt doar şmecheri, care imbraca sau dezbraca infatisari diferite, conform bontonului social si al vremurilor in care traiesc. Din nefericire, imnul lor de glorie a devenit “Cantarea Romaniei”. Şmecherii mai mici sau mai mari s-au unit pentru propasirea şmecheriei. Publicat si pe Curs de Guvernare

 Contextul slav al creştinismului românesc

Textele de referinţă ale istoriografiei bisericeşti şi laice socotesc că la venirea slavilor, romanicii erau deja creştini [1]. Se afirmă acest lucru pentru a da procesul de „romanizare-încreştinare” drept încheiat. Dar, este destul de limpede că în aceleaşi momente, românizarea nu se finalizase, iar legat de globalitatea sau calitatea creştină a populaţiei nord-dunărene sunt încă multe aspecte de elucidat. Ar mai fi foarte uşor de tranşat înţelegerea corectă a acestei etape istorice prin afirmaţia sau, pentru suspicioşi, măcar avansarea premisei potrivit căreia nu este nici o obligaţie istoriografică în a suda una de alta creştinătatea daco-romană, de aceea a românilor.  Oricâtă diminuare i s-a aplicat în ultimele decenii, influenţa slavilor a fost importantă în plămădirea limbii române. Tot major trebuie să concepem şi aportul slav la modul de viaţă general. Dar se întâmplă că tocmai creştinismul nu pare să fi fost implicat în progresul acestei relaţii fundamentale. Deşi au convieţuit îndelung şi intim cu pre-românii, slavii au rămas păgâni şi nici nu ar fi vreo urmă lingvistică care să mărturisească o posibilă influenţă creştină transmisă de la latinofonii daco-romani[2].

Nota: Năsturel a descoperit uzanţa termenului „boz” (idol), dar era încă foarte departe de a întări demarcaţia dintre nişte creştini şi păgâni[3]. În fond, nu era altceva decât o simplă nominalizare a unei practici politeiste, care nu aduce nici măcar vreo conotaţie peiorativă, ci una de simplă identificare. Reluarea unor etimologii, altădată socotite de sorginte slavă[4], nu implică creştinismul, ci tot tradiţia religioasă populară, precreştină sau necreştină.

Conform scenariilor agreate în istoriografia românească, aportul lingvistic slav la bagajul religios românesc a survenit după momentul în care poporul român s-a format, din clipa ori din preajma momentului în care bulgaro-slavii şi-au perfectat propriul tezaur terminologic bisericesc. În asemenea context, cel mai normal ar fi să vedem că, cel puţin până în a doua jumătate a secolului al IX-lea, cele două comunităţi etnice s-au contopit fără nici o incompatibilitate ori rezistenţă de natură religioasă. Cum latinofonii nu i-au învăţat pe slavi cuvinte creştine [5], ar trebui să tragem concluzia că nici nu a fost vorba despre pre-români creştini. Sau, dacă perseverăm în a crede că au existat creştini romanici la întâlnirea cu slavii [6], atunci ei n-au mai fost la fel prin coabitare strânsă şi asimilare. Altfel exprimat, simbioza cu slavii a împins înapoi, spre păgânism, pe toţi cei care fuseseră, precum se bănuieşte, creştini.

După statistica mormintelor din această perioadă, ar însemna să acceptăm că prezenţele de păgâni au fost continue şi chiar dominatoare. Obiectele creştine ale secolului IX sunt mai puţine ca oricând[7]. Dacă am admite că toţi cei descoperiţi arheologic nu au fost slavi, atunci iarăşi trebuie să îngăduim că avem de-a face cu romanici păgâni. Fără o asemenea permisivitate, este „năruită” chiar continuitatea românilor. Aşa că vom avea şi opţiunea: ori admitem că eram aici de-o veşnicie şi, mai ales, păgâni, sau eram creştini, dar nu pe acest teritoriu! Alegerea va fi foarte simplă: vom prefera să susţinem că în primul rând am fost personalizaţi prin limbă, fără să avem neapărat o identitate psiho-socială anume.

Dacă cultura Dridu se extinde pe aria ocupată ori controlată politic de către primul ţarat bulgar (Muntenia, Moldova sudică şi centrală, Transilvania până la Mureş[8]), ar rezulta că a fost totuşi vorba despre o arie care trebuie să fi avut şi alte forme materiale decât cele strict ceramice. Dar, este absolut sigur că ea nu transmite, în paralel, nici o formă particulară de religiozitate, şi cu atât mai puţin, un creştinism generalizat.

Către noi se strecoară şi revelatoarea mărturie a autorului Strategikon-ului. Potrivit ei, „romanii” care trăiau printre slavi, ar fi putut fi creştini, dar erau dispuşi a se apropia mai mult de păgâni[9]. Izvorul mărturisea o realitate multiplu verificată de istorie: izolată, o comunitate umană îşi leapădă vechea identitate culturală, construind una selectivă sau inspirată de noile comunităţi care au ajuns să o înconjoare sau să o domine. Într-adevăr, nimic nu era într-atât de ferm înrădăcinat încât să nu poată fi pervertit, înlocuit sau uitat. Pentru că a fost vorba nu despre o „confruntare” de societăţi mature şi ermetizate cultural, ci despre altele, asemănătoare nivelului de civilizaţie preistorică.

Dacă ne obstinăm să credem că, în ciuda acestor evidenţe, populaţia (să-i spunem „pre-slavă”) era creştină, va trebui să arătăm, de îndată, cum îşi practica cotidian sacramentele. Termenii cei mai eleganţi, dar extrem de idealizaţi, pe care i-am citit vorbesc amestecat, despre creştinism şi Biserică, apoi despre „organizare pe baza vechilor principii ortodoxe”[10], „acte de cult simplificate”, „abandonarea rigorismului”, „crearea unor forme locale”[11], „sincretism creştino-păgân”[12]. Aşadar suntem generoşi în a admite un tip de creştinism care ne-ar fi propriu, unul local, particular, în fapt, nemaivăzut. Orice forţare către concretul atât de necesar carnaţiei unui discurs istoriografic rezistent ne-ar conduce către îndepărtarea de la tot ceea ce funcţiona în vremurile contemporane, întărindu-ne convingerea că nu era vorba despre creştini „particulari”, ci, pur şi simplu, despre „necreştini”, lipsiţi de instituţia care să-i gestioneze.

Glasuri izolate au avut totuşi curajul să afirme că au existat grupuri de români păgâni datorită coabitării cu alogenii. Limita ar fi, după Dan Gh. Teodor, secolul al IX-lea [13], dar nu ni s-a spus de ce ei nu ar putea fi admişi şi după acel veac. Fenomenul ar fi concomitent cu Occidentul unde, în secolul al IX-lea, păgânismul era încă ameninţător [ 14]. Dacă era remarcat cronistic în state oficial creştine, atunci câtă valoare procentuală trebuie să fi deţinut el într-o lume de un autarhism aproape preistoric şi dominată politic de barbari păgâni?

Creştinarea bulgarilor a condus, indubitabil, la instalarea în vecinătatea apropiată, după multe veacuri de absenţă, a unui stat creştin. Evenimentul a fost dublat apoi de apropierile creştinismului carolingian şi a celui rusesc. Numai de la sfârşit de secol X se poate vorbi despre construcţia unui front slav creştin care ne înconjura. Întâmplător sau nu, de atunci datează primele biserici certe din Dobrogea (Dinogetia, Niculiţel, Basarabi). Şi tot de atunci, în aceeaşi provincie se înmulţeau obiectele creştine şi inscripţiile [15]. Cea mai mare parte a românităţii a rămas în continuare insularizată, doar cu mai multe posibilităţi de a fi influenţată de creştinism, şi ceea ce se uită voit este că societatea sa nu era pregătită să exerseze creştinismul instituţionalizat.

Dacă creştinismul local a făcut progrese deja în timpul primului ţarat bulgar, atunci ce s-a întâmplat după cucerirea bizantină a Bulgariei? Pentru că, în intervalul de la 864, până la două secole din cel de-al doilea mileniu, mărturiile creştine nu sunt într-atât de înmulţite sau de relevante încât să indice un progres serios faţă de vremurile anterioare. Spre nordul Dunării nu se înregistrează nici vreo generalizată politică religioasă bizantină, nici vreun misionarism bulgar disident faţă de ierarhia grecească instituită de către împăraţii macedonieni. Deşi salutată repetat drept cea dintâi revenire episcopală la nord de Dunăre, episcopia vechiului Dibisiskos (Dibiskos, Tibiskos) [16], identificată la Jupa (Tibiscum) ori Timişoara de astăzi [17], nu a întrunit nici o unanimitate a istoriografiei bisericeşti europene. Există pentru ea şi o altă localizare, în speţă la Kovin [18]. Indiferent de amplasament, nu putem şti dacă ea a avut vreun rol dincolo de simpla sa atestare. Sau dacă – variantă constant exclusă de către români, ea nu s-a lăsat întreţinută de către neofiţi din elitele bulgare, sârbe sau maghiare!

În scrierea lui Anonymus, românii sunt enumeraţi alături de bulgari, dar şi de „slavi”, avari, cumani. „Eroii” notarului, asimilaţi cu jumătate de gură printre primii fruntaşi români, deţin identităţi ciudate. De-a dreptul scandaloasă este cea a lui Menumorut, cel care, creştin fiind şi cu mândrie de bulgar, avea mai multe neveste. Cronistica tace în dreptul religiei lui „Gelou” şi Glad. Însă pentru Gyla cel Tânăr se oferă ca pretext al războiului declanşat împotriva sa de către Ştefan I al Ungariei, refuzul său de a se boteza. Creştinarea la Vidin a unui alt şef, Achtum, care s-a localizat pe teritoriul actualei Românii, este primul act sigur de istorie religioasă, dar şi de posibilă relaţionare ierarhică.

Ulterior, influenţa sârbească, nu bulgară, este înregistrată în formele slavone din inscripţiile Transilvaniei. „Jupele” sunt tipice pentru aceleaşi două teritorii. Aceasta înseamnă însă că nu ar trebui să ne gândim la soluţii creştine slave „de primă generaţie”, ci doar la altele, mai târzii. Ruşii creştini vor fi avut şi ei vreun oarecare rol care a rămas de reanalizat. Un singur semn rămâne relevant. Este însă cert că ateliere ruseşti au preluat, de la un moment dat, cu foarte mult succes, producţia de cruci relicvare de tip bizantin.

Sursa: Adrian Andrei Rusu – “Creştinismul românesc în preajma Anului O Mie: în căutarea identităţii“

Bibliografia sursei:

“The United Kingdom Moves Away from the European Project is republished with permission of Stratfor.”

By Adriano Bosoni

British Prime Minister David Cameron will deliver a speech in London on Jan. 23, during which he will discuss the future of the United Kingdom’s relationship with the European Union. Excerpts leaked to the media suggest that harsh EU criticism will figure prominently in the speech, a suggestion in keeping with Cameron’s recent statements about the bloc. But more important, the excerpts signal an unprecedented policy departure: renegotiating the United Kingdom’s role in the European Union. London has negotiated exemptions from some EU policies in the past, even gaining some concessions from Brussels in the process; this time, it is trying to become less integrated with the bloc altogether.

Cameron has pledged to hold a referendum after 2015 on the United Kingdom’s role in Europe. He has also said he would reclaim powers London surrendered to the European Union. While they no doubt reflect similar anxieties across the Continent, such statements are anathema to the European project, and by making them, Cameron could be setting a precedent that could further undermine the European Union.

Cameron’s Compromise

Cameron’s strategy partly is a reaction to British domestic politics. There is a faction within the ruling Conservative Party that believes the country should abandon the European Union entirely. It was this faction that pressed Cameron to call a referendum on the United Kingdom’s EU membership. Some party members also fear that the United Kingdom Independence Party, the country’s traditionally euroskeptic party, is gaining ground in the country.

Such fears may be well founded. According to various opinion polls, roughly 8-14 percent of the country supports the United Kingdom Independence Party, even though it received only 3.1 percent of the popular vote in the 2010 elections. These levels of support make the party a serious contender with the Liberal Democrats as the United Kingdom’s third-largest party (after the Labour Party and the Conservative Party). Some polls show that the United Kingdom Independence Party already is the third-most popular party, while others suggest it has poached members from the Conservative Party, a worrying trend ahead of elections for the European Parliament in 2014 and general elections in 2015.

Its growing popularity can be attributed to other factors. Beyond its anti-EU rhetoric, the United Kingdom Independence Party is gaining strength as an anti-establishment voice in the country, supported by those disappointed with mainstream British parties. Similar situations are developing elsewhere in Europe, where the ongoing crisis has weakened the traditional political elite.

The debate over the United Kingdom’s role in the European Union is also causing friction with the Conservatives’ junior coalition partner, the Liberal Democrats. Party leader and Deputy Prime Minister Nick Clegg has repeatedly criticized the Conservatives’ push for a referendum, arguing that the proposal is creating uncertainty in the country and by extension threatening economic growth and job creation. Several of the country’s top businessmen share this belief. On Jan. 9, Virgin Group’s Richard Branson, London Stock Exchange head Chris Gibson-Smith and eight other business leaders published a letter in the Financial Times criticizing Cameron’s plan to renegotiate EU membership terms.

British citizens likewise are conflicted on the subject. In general, polls have shown that a slight majority of Britons favor leaving the European Union, but recent surveys found that opinion was evenly split. Conservative Party voters particularly support an EU withdrawal.

Given the issue’s sensitivity, Cameron has sought to please everyone. He said there would be a referendum, but it would entail the United Kingdom’s position in the European Union, not British membership. Despite his criticisms of the bloc, Cameron has said he does not want to leave the European Union outright; rather, he wants to repatriate from Brussels as many powers as possible. Cameron believes the United Kingdom still needs direct access to Europe’s common market but that London should regain power regarding such issues as employment legislation and social and judicial affairs. Most important, the referendum would take place after the general elections of 2015.

London’s Costs of Membership

London also believes that the United Kingdom has surrendered too much of its national sovereignty to supranational EU institutions. The United Kingdom is a net contributor to the European Union, and London feels that the costs of membership exceed the benefits. The Common Agricultural Policy, which subsidizes agricultural sectors in continental Europe, does not really benefit the United Kingdom, and the Common Fisheries Policy has forced the United Kingdom to share its fishing waters with other EU member states.

Yet the United Kingdom is a strong defender of the single market. Roughly half of its exports end up in the European Union, and half of its imports come from the European Union. While the United States is the United Kingdom’s single most important export destination, four of its five top export destinations are eurozone countries: Germany, the Netherlands, France and Ireland. Germany is also the source of about 12.6 percent of all British imports.

Some critics suggest that the United Kingdom could leave the European Union but remain a part of the European Economic Area, the trade agreement that includes non-EU members, such as Iceland and Norway. However, the country would still be required to make financial contributions to continental Europe and adapt its legal order to EU standards, but it would not have a vote in EU decisions. According to Cameron, the United Kingdom must be part of the common market and have a say in policymaking.

The issue points to the United Kingdom’s grand strategy. Despite an alliance with the United States, the United Kingdom is essentially a European power, and it cannot afford to be excluded from Continental affairs. Throughout history, London’s foremost concern has been the emergence of a single European power that could threaten the British Isles politically, economically or militarily. Maintaining the balance of power in the Continent — especially one in which London has some degree of influence — is a strategic imperative for the United Kingdom.

The United Kingdom’s Strategic Dilemma

The United Kingdom’s push to renegotiate its status in the European Union threatens the European project. In the past, the bloc granted special concessions to the British, such as allowing them to keep the pound sterling during Maastricht Treaty negotiations. These concessions inspired other EU members to ask for similar treatment — most notably Denmark, which also managed to opt out of the euro.

However, this is the first time that London has openly demanded the return to a previous stage in the process of European integration. At no other time has a country tried to dissociate itself from the bloc in this way. The decision not only challenges the Franco-German view of the European Union but also makes a compromise extremely difficult and risky between France and Germany and the United Kingdom.

Most important, Cameron is framing his proposals not in terms of national sovereignty but in terms of social well-being. In doing so, he acknowledges the social implications of the European crisis. Cameron has even said that the European Union currently is hurting its citizens more than it is helping them. According to leaked portions of his upcoming speech, he believes that there is a “growing frustration that the EU is seen as something that is done to people rather than acting on their behalf” and that the issues are “being intensified by the very solutions required to resolve the economic problems.”

The excerpts also cite Cameron as saying “people are increasingly frustrated that decisions taken further and further away from them mean their living standards are slashed through enforced austerity or their taxes are used to bail out governments on the other side of the Continent.” This rhetoric could become highly attractive in Europe, where people from Germany to Finland believe that taxpayers’ money is being used to bail out inefficient peripheral countries. And many Greek, Spanish and Portuguese citizens probably would sympathize with the notion that austerity is worsening their quality of life. Cameron’s rhetoric suggests that he is positioning the United Kingdom to be the leader of a counternarrative that opposes Germany’s view of the crisis.

But this strategy is not without risks for the United Kingdom. In recent years, the country’s veto power in the European Union has been reduced substantially. With each reform of the European treaties, unanimous decisions were replaced by the use of qualified majority. Even in cases where unanimity is required, Berlin and Paris have managed to bypass London when making decisions. For example, Cameron refused to sign the fiscal compact treaty in 2011, but Germany and France decided to proceed with it, even if only 25 of the 27 EU members accepted it.

Moreover, the “enhanced cooperation mechanism,” the system by which EU members can make decisions without the participation of other members, increasingly has been used to move forward with European projects. Currently, the EU’s Financial Transaction Tax is being negotiated under this format. In recent times, London has been able only to achieve exemptions without real power to block decisions.

Meanwhile, the ongoing crisis has compelled the European Union to prioritize the 17 members of the eurozone over the rest of the bloc. This has created a two-speed Europe, where core EU members integrate even further as the others are neglected somewhat. London could try to become the leader of the non-eurozone countries, but these countries often have competing agendas, as evidenced by recent negotiations over the EU budget. In those negotiations, the United Kingdom was pushing for a smaller EU budget to ease its financial burden, but countries like Poland and Romania were interested in maintaining high agricultural subsidies and strong development aid.

The dilemma is best understood in the context of the United Kingdom’s grand strategy. Unnecessary political isolation on the Continent is a real threat to London. The more the European Union focuses on the eurozone, the less influence the United Kingdom has on continental Europe. The eurozone currently stretches from Finland to Portugal, creating the type of unified, Continental entity that London fears.

For the British, this threat can be mitigated in several ways, the most important of which is its alliance with the United States. As long as London is the main military ally and a major economic partner of the world’s only superpower, continental Europe cannot afford to ignore the United Kingdom. Moreover, London also represents a viable alternative to the German leadership of Europe, especially when France is weak and enmeshed in its own domestic problems. And even if the United Kingdom chooses to move away from mainland Europe, its political and economic influence will continue to be felt in the Continent.

The United Kingdom’s grand strategy has long been characterized by balancing between Europe and the United States. Currently, London is not so much redefining that grand strategy as it is shifting its weight away from Europe without completely abandoning the Continent.