Author: theophyle

Ultimele sondaje neoficiale asupra intenţiilor de vot ale italienilor în ajunul legislativelor din 24 şi 25 februarie plasează în frunte coaliţia de centru stânga condusă de Partidul Democrat, cu câteva puncte avans asupra celei strânse în spatele lui Silvio Berlusconi.

Dar principalul protagonist al scrutinului este comicul şi blogerul Beppe Grillo, al cărui populism revendicat a marcat campania şi care ar trebui să se impună precum a treia forţă politică a ţării: “oricine va câştiga alegerile, va trebui să conteze pe el”, notează l’Espresso.

Cât despre şeful guvernului ce îşi încheie mandatul, Mario Monti, conversia sa de la tehncian la lider politic de centru pare să nu ducă la rezultatele aşteptate, notează săptămânalul. Articolul original în L’Espresso, aduce Press Europ.

***

Intervievat în urmă cu câteva seri într-o populară emisiune televizată, premierul italian în exerciţiu Mario Monti a recunoscut că nu ştie să utilizeze Twitter, nu ştie ce sunt cele “Cincizeci de umbre” – traducerea în limba română, la Editura Trei, a cărţii lui E.L James “Fifty Shades of Grey”, a evitat întrebarea privind uniunile civile, a ignorat festivalul de muzică de la San Remo. În acelaşi moment, fostul comic şi fondator al Mişcării Cinci Stele Beppe Grillo agita mulţimea în localitatea Marghera, în apropiere de Veneţia.

Oameni obişnuiţi, care îi expuneau probleme şi preocupări ale traiului de zi cu zi: locuri de muncă, situaţia creşelor şi grădiniţelor, problemele mamelor, dificultăţile micilor întreprinzători. Îmbrăcaţi cu haine groase şi purtând căciuli, numeroşi oameni erau acolo, în frig, după-amiază şi seara, pentru a-l asculta pe Beppe Grillo şi a vorbi cu el pe scenă.

Însă nu s-a scris nimic de acest fel în ziare. Un fapt preocupant, chiar grav. Ceva se întâmplă în Italia. Dacă este bine sau este greşit se poate discuta, dar subiectul lipseşte. Este vorba de un fenomen mai mult decât interesant. În sondajele de opinie, Mişcarea Cinci Stele este creditată cu cel puţin 17% din intenţiile de vot, o cifră pe care, în Italia, au depăşit-o doar puţine partide: creştin-democraţii, Partidul Comunist, Partidul Democrat, Forza Italia şi ulterior formaţiunea Poporul Libertăţii [PdL, partidul lui Silvio Berlusconi]. Pentru Beppe Grillo, acum aceasta este o cifră pe care o poate atinge.

O politică de stil vechi

“Vom deschide Parlamentul ca pe o conservă de peşte”, a strigat Grillo. Iar mulţimea din Piaţă se inflamează. “A trecut vremea reprezentării, nu mai credem în acest principiu. Vom arunca în aer locurile din Parlament. Dacă nu acum, se va întâmpla peste un an. Este doar o chestiune de timp. Dar o putem face chiar şi acum”, a insistat Beppe Grillo. “Populişti? Da, suntem populişti, faceţi-i să audă acest lucru”, a adăugat el, iar mulţimea a scandat “populişti”.

Turneul electoral “tsunami” este axat pe un tip de politică pe care noi am cataloga-o de stil vechi, dar este cea pe care a practicat-o şi un anume Barack Obama – care ştie să folosească Twitter foarte bine şi care a auzit în mod sigur de cele “Cincizeci de umbre”, dacă nu cumva deja a citit şi cartea. Pentru că, este evident, dacă nu mergi în mijlocul mulţimii nu exişti, nu poţi fi credibil. În Statele Unite, după cum am scris deja, acest lucru ar fi de neconceput.

În cursul evenimentelor electorale, Beppe Grillo se adresează frecvent jurnaliştilor străini veniţi să îl urmărească. Din toată lumea. Din Danemarca şi chiar Canada. Pentru că jurnalismul este relatare, descriere, mai mult decât analize şi interpretări. Dacă un străin ar citi acum ziare precum La Repubblica şi Corriere della Sera, nu ar reuşi să afle nimic despre ce se întâmplă în actuala campanie electorală. Nu ar reuşi să îşi facă vreo idee despre modul de gândire şi despre starea de spirit a italienilor, despre dubla preocupare din ţară. Preocuparea celor care vor pune ştampila de vot pe Mişcarea Cinci Stele şi cea a celor care, doar la acest gând, încep să tremure.

De ce are un comic atât de mult succes

Instituţiile media care se autodefinesc drept influente îl tratează pe Beppe Grillo ca pe un mic dictator. Mişcarea Cinci Stele ajunge în paginile ziarelor doar dacă cineva se ridică împotriva liderului acesteia. Este ca şi cum toţi aceşti oameni, acei italieni care, deşi este frig, umplu pieţele în zilele de lucru, ar fi cetăţeni de categoria a doua, care nu ar avea nimic în creiere.

Presa ar putea măcar să se întrebe de ce un comic are atât de mult succes. În plus, există şi obligaţia de a informa; categoric, astfel de evenimente nu pot fi ignorate. Dacă nu pentru altceva, cel puţin din respect pentru principiile şi pasiunea care i-au făcut pe jurnalişti să aleagă această meserie.

Nu este adevărat, cum par să sugereze ziarele, că în Italia se discută dacă [liderul Partidului Democrat – PD], Pier Luigi Bersani, ar trebui sau nu să îl abandoneze pe Nichi Vendola, [liderul coaliţiei SEL – Stânga, Ecologie, Libertate, o condiţie cerută de Mario Monti în schimbul acordării susţinerii]. În rest, este suficient să acorzi puţină atenţie sondajelor de opinie. Un sondaj publicat pe 6 februarie creditează coaliţia de centru-stânga cu 34,3% (PD, având 29,6%), iar coaliţia lui Mario Monti are 11,5%: în realitate, Monti şi aliaţii lui riscă să nu depăşească pragul de 10%. Împreună, cele două blocuri ar avea aproximativ 45%.

Scenarii fantastice

Aceeaşi cifră pe care o obţinem dacă facem suma între scorul forţelor de centru-dreapta – 28,7% (Partidul Poporul Libertăţii având 19%) – şi 17,5%, cota lui Beppe Grillo (creditat la Camera Deputaţilor cu 18%). Astfel, dacă vrem să ne limităm la cifre, în prezent, potrivit Institutului de sondare SWG, tandemul ipotetic şi imposibil Grillo-Berlusconi (creditat cu 46,2%) se bucură de un consens mai larg în Italia decât cel Bersani-Monti (creditat cu 45,8%), singurul de care vorbeşte presa.

Deci, pentru a fi clar, dacă în mod ipotetic Beppe Grillo şi Silvio Berlusconi vor încerca să formeze o alianţă, ar fi dificil ca preşedintele să nu îi ofere unuia dintre ei sarcina de a forma viitorul guvern.

Cifre care stârnesc temeri şi scenarii fantastice. Dar acestea sunt cifrele reale. Şi nu este vorba doar de cifre. Ci şi de creiere, suflete, oameni, familii. Acesta este tabloul. Există două Italii. Una pe care, pe scurt, o putem numi pro-europeană, dacă vreţi responsabilă, credibilă, care însă este implicată în dispute şi zăboveşte în scandaluri şi discuţii inutile. Alta care este greu de definit. Pentru că Beppe Grillo şi Silvio Berlusconi nu sunt identici, chiar dacă au anumite lucruri în comun.

Analizaţi situaţia! Într-o cameră, italienii care vor vota cu Bersani sau Monti sunt egali cu cei care vor vota cu Grillo sau Berlusconi. Aceasta este realitatea. Să luăm act. Ceva se întâmplă în Italia. Ceva puternic şi intens. Scrieţi pe Twitter. Ar fi bine ca măcar liderii politici să poată îndrepta lucrurile. Articolul original în Linkiesta, aduce PressEurop

Italienii s-au prezentat în număr mare la vot în prima zi de scrutin. În Italia, urnele s-au închis duminică, la ora locală 22.00 (ora 23.00, ora României), urmând ca procesul de votare să continue luni, între orele 7.00 şi 15.00. În primele 11 ore de la deschiderea secţiilor de votare, peste 46% dintre italieni s-au prezentat la urne.  Cei mai conştiincioşi alegători italieni provin din regiunile din nordul ţării, acolo unde s-au înregistrat cele mai ridicate procente ale prezenţei la vot. Vorbim despre regiunile Lombardia, Veneto, Friuli Veneţia Giulia, Trentino Alto Adige şi Emilia Romagna, dar şi despre regiunea centrală Lazio. Secţiile de votare în cadrul alegerilor parlamentare din Italia s-au deschis duminică la ora locală 8.00 (9.00, ora României). La acest scrutin, Ministerul de Interne de la Roma a admis 184 de liste electorale, iar în total participă peste 16.000 de candidaţi, dintre care 4.700 de femei. Vor fi aleşi 945 de parlamentari, dintre care 630 de deputaţi şi 315 senatori. Procentul de 46,8%, înaintat de ministrul italian de Interne, reprezintă voturile exprimate pentru reînnoirea Camerei Deputaţilor. Pentru reînnoirea Senatului, voturile se calculează la nivel regional, iar date finale privind rezultatele alegerilor vor fi difuzate marţi, scrie presa din Peninsulă. Pentru reînnoirea consiliilor regionale din Lombardia, Lazio şi Molise, în primele 11 ore au votat 48,2% dintre cetăţenii italieni cu drept de vot (plus 13% faţă de prezenţa la vot înregistrată în aceste trei regiuni la ultimele alegeri regionale, din 2010). Potrivit Reuters, 47 de milioane de italieni pot vota pentru Camera Deputaţilor, în timp ce doar 43 de milioane au drept de vot pentru Senat (doar cei peste 25 de ani pot face asta). Alte patru milioane de italieni, care locuiesc în străinătate, pot, de asemenea, vota pentru ambele camere ale Parlamentului. Adevarul

Proteste în Bulgaria: Zeci de mii de oameni manifestează împotriva sărăciei şi corupţiei. Zeci de mii de bulgari au manifestat duminică, în întreaga ţară, în semn de protest faţă de sărăcie şi corupţie, cerând introducerea unui control din partea societăţii civile asupra instituţiilor statului. Peste zece mii de manifestanţi au defilat la Sofia, potrivit unei estimări AFP, agitând steagul naţional şi scandând sloganuri ca “Mafia”, “Partidele, afară” sau “Suntem mulţi, suntem puternici”. Poliţia nu a furnizat date cu privire la nivelul participării. Protestatarii purtau banderole care proclamau “Unitate împotriva jafului” sau “Stop mafiei”. Preşedintele Rosen Plevneliev, care s-a prezentat în faţa manifestanţilor, a fost primit cu fluierături, în timp ce le mulţumea pentru “poziţia lor civilă activă”. El a invitat reprezentanţi ai manifestanţilor, alături de cei ai sindicatelor şi patronatelor, să “discute probleme importante în faţa ţării”, începând de săptămâna viitoare, la preşedinţie. Guvernul a demisionat miercuri sub presiunea străzii, iar Plevneliev urmează să formeze un Cabinet de tehnocraţi însărcinat cu organizarea alegerilor anticipate, în primăvară.   Manifestaţii au avut loc duminică în aproximativ 30 de oraşe din ţară, dintre care cea mai importantă a fost organizată la Varna (est), la care au particpat câteva zeci de mii de persoane, potrivit presei locale.   În al doilea cel mai important oraş din ţară, Plovdiv (sud), unde au defilat aproximativ 10.000 de persoane, un exemplar al Constituţiei a fost ars.   Manifestanţii au reclamat, din nou, o nouă Constituţie, care să garanteze “o participare mai activă a societăţii civile în cadrul intituţiilor de stat”. O creştere importantă a valorii facturilor la energie electrică, în această cea mai săracă ţară din Uniunea Europeană (UE), se află la originea protestelor declanşate în urmă cu 15 zile. Este vorba despre cele mai mari mitinguri organizate în Bulgaria, fără participarea partidelor politice. Manifestanţii s-au organizat pe reţele de socializare. Mediafax

Marea Britanie, retrogradată de Moody’s. Agenţia de rating Moody’s a anunțat vineri că retrage calificativul economic triplul A al Marii Britanii. Într-un comunicat citat de Agerpres, agenția americană apreciază că activitatea economică lentă a acestui stat “se va extinde și în a doua jumătate a deceniului”. Moody’s a făcut referire mai ales la “incapacitatea continuă a perspectivelor pe termen mediu” ale economiei britanice. Economia britanică a făcut un prim pas spre o nouă recesiune cu o contracţie de 0,3% în trimestrul IV al anului 2012, în timp ce ea a ieşit în vara anului trecut din a doua recesiune de la începutul crizei, aminteşte AFP. Moody’s a evocat de asemenea “provocările” cu care se confruntă ţara în ceea ce priveşte consolidarea fiscală în timp ce “capacităţile de absorbţie” de şocuri economice au slăbit. Agentia a ridicat totuși perspectiva ţării de la negativă la stabilă, subliniind rezistenţa economiei britanice, “extrem de competitivă” şi “bine diversificată”.

Majoritatea germanilor nu vor Turcia în UE. Merkel vrea să mai deschidă un capitol de negociere cu Ankara. Aproape două treimi din germani se opun aderării Turciei la Uniunea Europeană, potrivit unui sondaj publicat duminică în ziarul german Bild am Sonntag, în aceeaşi zi în care cancelarul Angela Merkel îşi începe vizita de două zile la Ankara. Conform acestui sondaj realizat de Institutul Emnid, 60% din persoanele intervievate au declarat că se opun intrării Turciei în Uniunea Europeană, 30% sunt pentru, iar restul de 10% nu s-au pronunţat. De altfel, 57% din participanţi consideră că dezvoltarea militară şi creşterea economică a Turciei reprezintă subiecte de preocupare, în timp ce 35% se bucură pentru influenţa în creştere a Ankarei. Angela Merkel va începe duminică o vizită oficială în Turcia, care va include o călătorie la graniţa cu Siria, unde Bundeswehr-ul participă la o misiune NATO pentru protecţia Turciei în eventualitatea unor atacuri cu rachete dinspre Siria. Luni, cancelarul german se va întâlni cu preşedintele Abdullah Gül şi cu premierul Recep Tayyip Erdogan. Înainte de plecarea sa, Merkel s-a declarat în favoarea deschiderii unui nou capitol în negocierile cu Turcia în vederea aderării sale la UE. ”Noi purtăm negocieri fără ca rezultatul să fie fixat dinainte. Aceste negocieri au stagnat în ultima vreme şi eu sunt favorabilă deschiderii unui nou capitol pentru a putea avansa puţin”, a afirmat cancelarul. Integral in EVZ.

Nicos Anastasiades a câştigat alegerile prezidenţiale din Cipru,cu 57,48% din sufragii (rezultate oficiale). Nicos Anastasiades, preşedintele partidului de dreapta Gruparea Democrată (DISY), a câştigat alegerile prezidenţiale din Cipru, cu 57,48% din sufragii, conform rezultatelor anunţate după numărarea tuturor buletinelor de vot, informează agenţia locală CNA. Preşedintele în exerciţiu, Demetris Christofias, l-a sunat pe Anastasiades, în jurul orei locale 19.00 (17.00 GMT), pentru a-l felicita pentru victorie. Stavros Malas, candidatul independent susţinut de partidul comunist, Akel, şi-a recunoscut deja înfrângerea (cu 42,52% din sufragii) şi le-a declarat susţinătorilor prezenţi la sediul său de campanie că l-a felicitat, la rândul său, pe câştigător. Avocat proeuropean şi veteran al politicii cipriote, Anastasiades /66 de ani/ va avea sarcina de a finaliza un plan de salvare internaţional, crucial pentru Cipru. Prezenţa la vot în cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale din Cipru de duminică a fost de 80,71%, faţă de o prezenţă uşor mai mare în primul tur, de 83,14%. Agerpres

Oscar 2013 “Argo” castiga titlul de cel mai bun film / Ang Lee castiga premiul pentru cel mai bun regizor / Jennifer Lawrence desemnata cea mai buna actrita, iar Daniel Day-Lewis isi adjudeca titlul de cel mai bun actor in rol principal. Filmul de lungmetraj “Argo”, de Ben Affleck, a castigat titlul de cel mai bun film in cadrul celei de-a 85-a editie a Premiilor Academiei Americane de Film. Premiul pentru cea mai buna actrita in rol principal i-a revenit lui Jennifer Lawrence pentru rolul din “Silver Linings Playbook”, iar la categoria de “Cel mai bun actor in rol principal, Daniel Day-Lewis (filmul “Lincoln”) a fost castigatorul serii. Titlul de cel mai bun regizor i-a fost acordat lui Ang Lee pentru filmul “Life of Pi”. Cea care a prezentat cea mai importanta categorie a premiilor Oscar, “cel mai bun film”, a fost chiar sotia presedintelui american, Michelle Obama,  alaturi de actorul Jack Nicholson. Filmul “Argo” a mai castigat: Globul de Aur si premiile decernate de Sindicatul actorilor americani (SAG), Sindicatul producatorilor americani (PGA), Sindicatul regizorilor americani (DGA) si Sindicatul scenaristilor americani (WGA), dar si prestigiosul trofeu britanic BAFTA si premiul Cesar. In afara de premiul pentru cel mai bun film, “Argo” a mai fost recompensat cu trofeul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat si cel mai bun montaj. Ceremonia de decernare a avut loc la Dolby Theatre (fostul Kodak Theatre) din Los Angeles si a fost prezentata de comediantul Seth MacFarlane, realizatorul seriei de animatie “Family Guy”. Integral la Hotnews.

Un analist al viitorului poate denumi acesta perioada din istorica politica a Romaniei ca perioada “haosului total”. Nimic nu mai este cum a fost si nimic nu se mai petrece conform unui parcurs normal al unui stat democratic apartinand  unor doua organizatii planetare majore – Uniunea Europeana si Alianta Transatlantica (NATO). Din punct de vedere teologic, haosul este sfarsitul unei perioade si inceputul alteia. In Biblie, in Cartea Facerii  (Geneza), se vorbeste despre haos ca o miscare de “du-te, vino” (in original tohu-va-bohu)  si bineinteles ideea este mult mai veche si poate fi regasita si in textele babiloniene mult mai vechi decat Biblia (intalnim si fenomenul si explicatiile lui  in Enuma Elish -sec XVIII-XVI i.Hr). Deci cam nimic nou sub soare, numai ca la noi nimic nu este nici dramatic si nici macar comic, simplu o mascarada.

Despre congersul PNL – nimic de zis – cred ca si Ceausescu ar pali de invidie de procentele de sustinere pe care le-a primit Crin Antonescu la acest congres. Doua lucruri mi-au atras atentia. Discursursurile lui Vosganian si “fenomenul” Johannis, bineinteles fiecare cu stilul lui  si mesajele care se doreau transmise. Vosganian a explicat participantilor congesului ca PNL reprezinta “dreapta”, de la “dreapta de stanga” a liberalismului social, pana la “dreapta pura” la ceea ce inseamna conservatorismul-liberal. Deci PNL doreste sa inchida tot, lasand pe toti cei care cred ca reprezinta dreapta astazi in afara electoratului-target. Intrebarea ar fi daca se poate, raspunsul este clar si fara dubiu –  DA, se poate! Se poate pentru ca astazi nimeni nu-i mai poate opri.

Fenomenul  Johannis este interesant. Achizitionat de PDL in cazul unei rupturi de PSD, ruptura in cazul in care PSD va incerca sa-si promoveze propriul candidat la presedintie se poate dovedi periculoasa si pentru Crin Antonescu in cazul in care prietenii lui care l-au votat ieri cu “100% – 44 de voturi” vor vedea pericolului ca dl. Antonescu sa nu poata accede la Cotroceni. In acest caz, Johannis are sansa sa devina un Brutus perfect pentru cei “100% – 44”, care il vor mazili pe Antonescu fara nici un sentiment de compasiune.

Despre Congresul PDL din martie numai mila si regrete. Regrete pentru faptul ca nimic bun nu poate fi generat din atmosfera creata in acest partid si pentru faptul ca inca odata vom putea vedea cu ochii nostri cum arata liderul parlamentar de dreapta al Romaniei contemporane. Cele trei grupuri care concureaza astazi la sefia partidului nu pot asigura nici individual si nici impreuna consensul electoral al cetatenilor, atat cat a ramas. Nici unul din grupuri si nici macar o coalitie dintre ele nu vor aduce aprope nimic din milionul pierdut si in nici un caz mai mult decat atat.

Vae victis domnilor din PDL! Vae victo Blaga si in sfarsit  Vae victae, domnelor!

Slavonismul cultural (3)

Vezi postarile anterioare despre slavonismul cultural (prima si a doua). Prezenţele slavone din Transilvania se limitează doar la mărturii păgâne şi dispar din secolul al X-lea [1], când provincia este reîmpărţită politic între influenţa şi dominaţia maghiară şi cea pecenegă, ambele la fel de necreştine. Aşadar, în urma acestor constatări, bulgarii primului ţarat se exclud ca potenţiali învăţători direcţi ai acelei părţi a românilor care urma să fie cel mai mult expusă contra-influenţei latine, venite pe filiera maghiară. În afara bulgarilor, arheologia i-a descoperit pe aşa-numiţii slavi moravieni, care par să fi ajuns până la Mureşul Mijlociu, mai devreme însă. Numai că urme creştine nu se găsesc nici la ei [2]. În acest fel, vectorii timpurii de producţie a slavonismului cultural în rândul românilor se elimină.

Vom reaminti că alegerea exclusivă a secolului X, pentru introducerea slavonismului la români, se bazează pe o limitare cronologică eronată: prezenţa sau cuceririle ungurilor [3]. Momentul „pre-maghiar” a mai fost justificat prin aceea că doar înaintea îndreptării ungurilor către Roma, românii au fost unitari, iar ca urmare a acestui fapt s-a născut şi unitatea de rit răspândit pe un spaţiu care nu era încă hărtănit politic. Din acest context politic extern, a rezultat un presupus termen ante quem: începutul secolului al XI-lea. Absolut nimeni nu a sondat însă cu adevărat, măcar posibilitatea ca fenomenele religioase să fi fost explicate şi altfel, cu cronologii diferite.

Mai întâi, greşelile de interpretare demarează cu nonconcordanţe cronologice. Pentru că ungurii i-au schimbat pe bulgari, aproape imediat în Transilvania, nu din secolul XI, ci mai devreme cu aproape un veac. Să o scriem că era vorba despre controlul provinciei, nu încă de o cucerire propriu-zisă [4]. Un secol după aceea, ungurii fiind încă păgâni, nu puteau să-i „tulbure” pe suspicioşii ortodocşi români decât în măsura în care şi-ar fi mărturisit xenofobia faţă de creştini, în general. Apoi, creştinarea lor de la începutul secolului al XI-lea, nu a stăvilit automat influenţele culturale orientale (greceşti şi slavone). În Ungaria, Biserica grecească a avut mult timp o ierarhie specială (episcopi ai „Turciei”) şi mănăstiri dintre care unele au răzbătut până în pragul Reformei. Formele ei de organizare au lăsat mărturii mai serioase decât oricare dintre cele aşteptate a fi regăsite pe suprafaţa viitoarei Românii, exceptând Dobrogea. Din punct de vedere al culturii materiale legate de Biserică, importurile bizantine au fost nestăvilite în Ungaria până în secolul al XII-lea [5]. Or, dacă şi „limitările ungureşti” sunt înlăturate, nu mai dispunem de nici un fel de suport cronologic cert pentru adoptarea slavonismului de către români. Şi mai complicat devine totul când se susţine cu tărie că, pe un asemenea fundal de incertitudini, mlădiţa firavă a ortodoxiei slavone şi româneşti a devenit, probabil cu zel de neofit, dintr-o dată, şi o bătăioasă partizană a unei tabere religioase încă indecisă la rupturi definitive faţă de Biserica Apusului.

Ca să avem lucrurile şi mai complicate, Nelu Zugravu ne-a cerut să avem în vedere opinia potrivit căreia, aceiaşi români creştini pre-maghiari, ar fi stat o vreme sub ascultarea autorităţii papale [6]. Un singur lucru este cert din această nouă construcţie ipotetică de istorie ecleziastică: afirmarea autorităţii nominale papale asupra pământurilor de doar până la hotarele vestice ale Transilvaniei propriu-zise.

În toate aceste scenarii se interpun încă şi influenţele greceşti directe. Dacă rezidenţa lui Hierotheos nu mai este într-atât de sigură la Alba Iulia, nu acelaşi lucru se poate aprecia despre călugării greci de la Morisena (Cenad), mutaţi forţat numai într-o altă rezidenţă apropiată, în clipa instalării acolo a unui prim ierarh latin. Ajungem să constatăm că dacă toate discursurile privindu-i pe slavii creştini timpurii (şi alături de ei, a românilor) sunt doar speculaţii de logică istorică şi filologică, în schimb, influenţa grecească este cât se poate de bine documentată. Numai că, precum se ştie, nici un fel de urme nu par să fi rămas de la asemenea contacte.

Societatea imatură a românilor (fără stat, aristocraţie cnezială, după unii autori, posedând doar „romanii populare” cu anonimă viaţă de obşti, lipsită de biserici vizibile, inventar liturgic sau ierarhie), plecarea bulgarilor şi lipsa de xenofobie orientală a ungurilor, sunt tot atâtea motive care resping acceptarea asimilării slavonismului cultural strict în intervalul secolelor X-XI. Chiar părintele construcţiei ipotetice, respectiv P. P. Panaitescu, ţinuse să adauge că fenomenele de coagulare ale identităţilor separate, ale românilor şi slavilor, se vor fi încheiat mai târziu, doar în secolele al XII-lea şi al XIII-lea [7].

În final, afirmăm că dispunem de o cronologie a adopţiei slavonismului cultural de către români cu o înlănţuire de construcţii aparent structurate, însă fără demonstraţii solide. Cu dreptate, interpretările corecte stabilesc că în cursul secolelor X-XII „este posibil să fi început” progresul răspândirii culturii slavone, sporadic, în Dobrogea şi Câmpia Munteană [8]. Deci intervalul de adopţie a fost deja urcat. Dar avem aici şi o limitare geografică mai subtilă. Aceeaşi concepţie evaziv-nesigură transpare şi în unele lucrări istorice mai recente [9].

Acelaşi haotic context politic şi religios de la cumpăna mileniilor I şi II a fost responsabilizat pentru atestarea/funcţionarea/continuarea „creştinismul popular” [10]. Cel puţin, nu se mai aminteşte nimic despre „Biserica populară”. Dar observăm că, dintr-o dată, uitându-se întreaga derulare similară a secolelor anterioare, laboratorul neîmplinirilor creştine generale a fost trimis către vremea genezelor statale medievale. Este ca şi când s-ar dori spus: căutaţi vina performanţelor minimale ale creştinismului nu în secolele post-romane, ci în acelea în care poporul român a intrat cu adevărat pe scena istoriei!

În locul acestor artificiale reconstituiri, uşor de contestat şi punctual, şi conceptual, trebuie să căutăm alte explicaţii. Stabilirea premiselor/antecedentelor corecte este, cum am văzut, esenţială. Cele mai noi reinterpretări ne obligă în primul rând să privim către alte sectoare cronologice, mult mai târzii decât acceptate îndeobşte, în care românii şi-ar fi asumat identitatea religioasă şi pe cea medievală, totodată. Este cazul, credem, să luăm foarte serios în atenţie mărturia cronicarului Paisie de la Hilandar: ţarul Ioan Asan al II-lea (1218-1241) „a poruncit vlahilor, care până atunci citeau în limba latinească să lepede legea romană şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară. Şi a poruncit care va citi în limba latină să i se taie limba. Şi aşa vlahii au primit de atunci legea ortodoxă şi au început să citească bulgăreşte”[11].

Sursa: Adrian Andrei Rusu – “Creştinismul românesc în preajma Anului O Mie: în căutarea identităţii”

Bibliografia sursei:

[1] Cele mai noi opinii socotesc ca limită cronologică maximă a prezenţelor bulgare ar fi mijlocul secolului al X-lea (Al. Madgearu, The Romanian, p. 141). Dar, mai adăugăm, aceiaşi stăpânire nu depăşise niciodată, cursul Mureşului mijlociu.
[2] În afara arheologiei, presupusa influenţă directă a creştinismului morav sintetizată de M. Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române. I. Bucureşti, 1980, p. 178-179.
[3] P. P. Panaitescu, Introducere, p. 198.
[4] Vezi nivelul la care a ajuns cronologia pătrunderii maghiarilor la E. Gall, Contribuţii privind elaborarea sistemului cronologic al descoperirilor funerare din secolul X în bazinul transilvan, în Ephemeris Napocensis, 12, 2002, p, 289-312.
[5] N. Zugravu, Geneza, p. 487.
[6] Ibidem, p. 490.
[7] Idem, „Perioada slavonă”, p. 21.
[8] Maria Comşa, Cultura materială veche românească (aşezările din secolele VIII-X de la Bucov-Ploieşti). Bucureşti, 1978, p. 127-136; D. Gh. Teodor, Creştinismul, p. 63.
[9] „probabil la cumpăna celor două milenii, şi limba latină, ca limbă de cult a Bisericii româneşti, a fost înlocuită cu slavona”. Ioan A. Pop, în vol. O istorie a Românilor. Studii critice. Cluj-Napoca, 1998, p. 110; N. Zugravu, Geneza, p. 504.
[10] N. Zugravu, Geneza, p. 492.
[11] Citat după Şt. Ştefănescu, Istoria medie, p. 83. Dar deja A. D. Xenopol folosise surse identice.

Ziarul de Duminica propune cititorilor Politeia cele mai bune articole publicate in cursul saptamani in media on-line. Articolele nu sunt mentionate intr-o ordine anume.

Revizta 22. Întoarcerea în Balcani sau cine vrea să pună mâna pe România. Sabina Fati

Ministrul român de Externe este considerat mincinos de partenerii săi olandezi, preşedintele sacrifică relaţiile cu Italia de dragul războiului continuu, prefecţii trimişi de Victor Ponta în secuime reaprind fitilul naţionalismului, iar vechea gardă a serviciilor secrete a reînceput lupta pentru putere.

România pare să se întoarcă în infernul balcanic de bună voie şi cu o voioşie care ţine mai degrabă de imaturitatea decidenţilor sau de planurile lor paralele, decât de inocenţa acestora. Titus Corlăţean, ani de zile preşedinte al Comisiei Senatoriale pentru Politică Externă, înainte de a fi numit în fotoliul de şef al diplomaţiei de la Bucureşti ştie exact cât de riscante sunt minciunile în acest domeniu sensibil. Cu toate acestea după ce se întâlneşte cu omologul său olandez, care nu-i dă speranţe prea mari pentru aderarea la Spaţiul Schengen, dă un comunicat în care îşi declară succesul: “Ministrul olandez al Afacerilor externe a menţionat că programul noului Guvern de la Haga nu mai condiţionează aderarea României la Schengen de Mecanismul de Cooperare şi Verificare”. Răspunsul trimis de la Haga prin presă este, însă, clar şi-l pune pe Titus Corlăţean într-o postură inconfortabilă:”Olanda nu a luat încă nicio decizie cu privire la aderarea României la spaţiul Schengen”.

Ce încredere mai poate avea Olanda în România, după acest exerciţiu de limbaj dublu, folosit în mod uzual în perioada dictaturii comuniste şi continuat destulă vreme sub regimul Iliescu? Unde va fi plasată România după astfel de stângăcii, deraieri şi dileme? Alături de Ucraina? Sau de Rwanda, stat aflat oricum inaintea României în clasamentele privind lupta anticorupţie? Sau poate lângă Georgia, acolo unde preşedintele pro-occidental este izolat, iar guvernul este pro-moscovit? Integral in Revizta 22.

Dilema Veche. Două Românii? Andrei Pleşu

Aşa s-ar părea. Există o Românie bună, curată, inteligentă, grijulie cu românii, bine educată, nobilă – e România lui Dan Voiculescu, a lui Crin Antonescu, a lui Şova şi Ponta, a lui Ghişe, a lui Becali, a lui Dinu Zamfirescu, Gâdea, Ciuvică, Pelican şi a atîtor alţi patrioţi devotaţi, mereu gata să uite de ei înşişi pentru a sluji interese altruiste. Şi există o Românie rea, urîtă, subversivă, plină de „aşa-zişi“, de „elitişti“ insalubri, de turnători, fripturişti, lingăi, carierişti, trădători: e România reacţionară a lui Liiceanu şi Patapievici, a lui Mircea Cărtărescu, a lui Andrei Cornea (de mine nu mai vorbesc) şi a atîtor alţi inşi supraapreciaţi (abuziv!), cu antecedente suspecte prin Bucureşti şi Păltiniş, descendenţi, carevasăzică, din securişti ca Alexandru Paleologu sau Constantin Noica.

Din fericire, România rea a fost înfrîntă. Poporul i-a măturat de la putere pe corifeii ei. Le-a luat privilegiile, i-a demascat. Încet-încet, instituţiile statului au intrat pe mîini bune. Uniunea Europeană a fost şi ea pusă cu botul pe labe. Departamentul de Stat al SUA nu se simte nici el prea bine. S-au înfiinţat filiale ICR la Craiova, Tulcea, Tîrgu Jiu şi Baia Mare, pentru răspîndirea culturii noastre în străinatate. Se pregăteşte Rîmnicu Vîlcea (pentru a promova „Dragobetele nostru“ la concurenţă cu „Valentine-ul american“ – după cum spune preşedintele Consiliului Judeţean). Mari succese se aşteaptă din partea lansării pe piaţa internaţională a tehnologiei româneşti de vîrf, în frunte cu caloriferul transilvan. S-a putut demonstra, în sfîrşit, că Liiceanu, Patapievici, Pleşu şi alţi impostori sînt plagiatori de duzină, şi s-a demontat mitul plagiatului lui Victor Ponta, o invenţie a băsiştilor nemiloşi. Integral in Dilema Veche.

Adevarul. Din nou jocul pe cartea Iohannis? Gavril Dejeu

Credeam că n-aud bine. Totuşi e real. O ştire bombă. Primarul nostru, al Sibiului, s-a decis să părăsească preşedinţia FDGR în schimbul aderării la PNL. După temperarea emoţională, mulţi îşi vor pune întrebări asupra motivelor. Răspunsurile inerent multiple pot fi încercate funcţie de unghiul din care sunt puse.

Cum se ştie, este a doua tentativă după cea din 2009 ceea ce conduce la ideea că imboldul personal are un rol esenţial. D-sa o fi apreciat că, după ce a făcut dovada unui bun administrator, a unui bun gestionar-manager la nivel local, îşi poate oferi cu folos serviciile la nivel naţional.

Ceea ce ar consuna şi cu conştiinţa uşor mărturisită, în timp consolidată, că poate deveni şi om politic de anvergură naţională. Are cel puţin două atuuri importante. Primul, faptul că nu-i de-al „nostru”, că dac-ar fi, l-am mînca de viu indiferent cine ar fi şi ce ar face. Avem exemple notorii în istorie ca de altfel şi mai proaspăt.

Al doilea, aprecierea de care se bucură peste hotare, esenţial în Germania, cu folos atât pentru ţară cât şi pentru conaţionalii săi. La rândul său românul, la nivel de masă, va primi cu bucurie vestea şi va spera într-o posibilă solidarizare în jurul unei personalităţi, cum s-a mai întâmplat în istoria nu prea îndepărtată.

Mai rezultă că pasul este şi urmare unei înţelegeri, a unor promisiuni de deschidere. La suprafaţă se exultă, se acreditează speranţe, nu numai de PNL, dar şi de PSD, de USL în ansamblu. Ce se va fi urmărit în culise? Pe termen scurt, o îmbunătăţire de imagine. Faţă cu gafele din vară, era, este nevoie de spălarea obrazului. S-a încercat cu UDMR, dar n-a ieşit pasenţa. Va merge probabil bine cu FDGR şi cu Iohannis. Se speră la astuparea spărturii cu occidentul, se speră să dea cu tiflă şi zvonurilor înclinării spre răsărit. Dar numai atât? Integral in Adevarul.

Contributors. Deriva antiliberală a liberalismului românesc (II) Andrei Cornea

Într-o măsură substanțială, această clasă de mijloc, presupus liberală, s-a lăsat coruptă – nu numai în ceea ce privește foloasele materiale, dar mai ales în ceea ce privește modul de a gândi și de a-și stabili prioritățile în viață.

După 1990, disoluția marii industrii cea­u­șiste, inflația galopantă, dificultățile de adaptare la economia de piață au produs – cum se știe – destule categorii despre care s-a spus că „au pier­dut trenul“ tranziției. Mai ales muncitori din in­dus­trie, mineri, dar și pen­sionari ori agricultori au îngroșat după un timp nu numai votanții de stânga ai PSD, dar și pe cei ai par­tidelor naționaliste și ex­tremiste, precum PUNR și PRM. Apogeul s-a atins în 2000, când C.V. Tudor a obținut 22% din voturi în alegerile pre­zidențiale și a intrat în al doilea tur de scrutin. De atunci, acești „perdanți ai tranziției“ au început să se adapteze no­i­lor situații: foarte mulți au plecat la mun­că în străinătate, alții și-au găsit ceva de lucru în țară, alții au ieșit la pensie.

Dar, după părerea mea, mai ales din 2008 înainte, odată cu apariția crizei, a devenit vizibilă o nouă categorie de perdanți – îi numesc „perdanții aderării“. Aceștia for­mează acum, în parte, electoratul po­ten­țial al PNL.

Este vorba despre oameni mai tineri – nu neapărat foarte tineri – aflați mai sus pe scara socială, care au intrat în viața activă du­pă 1990 și care în primii ani de după 2000 și-au făcut imense iluzii asupra a ceea ce vor obține odată cu aderarea României la UE. Oportunități de carieră, excursii în străinătate, bani, achiziții de bunuri diverse – totul părea la un mo­ment la îndemână. Să mai spunem și că mulți dintre acești oameni nu erau nici foarte educați, nici foarte pregătiți pentru o competiție autentică; aveau în schimb enorme așteptări. De multe ori erau ab­solvenți ai unor universități private sau ai unora de stat nou înființate și discutabile, cu diplome luate la repezeală fără prea multă știință; această categorie, în plus, era lipsită – într-o proporție însemnată – de repere morale sănătoase. Poate chiar mai rău, pentru ea libertățile și facilitățile de care începuse a se bucura – de la li­bertatea cuvântului la cea a călătoriilor fă­ră viză în Europa – păreau veritabile da­ruri naturale, precum lumina soarelui. Că ele fuseseră obținute cu greu și că, în principiu, erau complet „nenaturale“ și revocabile – nu le trecea prin minte în mod serios. Toată agitația făcută în jurul denunțării comunismului și a Securității îi lăsa aproape indiferenți: pur și simplu, crescuseră năvalnic și fără memorie ist­o­rică și simțeau nevoia să privească numai în prezent și eventual în viitorul imediat. Integral in Contributors

Gandul. Favoritul. Lelia Munteanu

L-a întâlnit prima oară pe Joseph Ratzinger în 1971, la Regensburg. Viitorul papă era pe atunci prorector al Univeristăţii, profesor de Dogmatică. Angelo Scola (care obţinuse, nu de mult, summa cum laude, un doctorat în Toma d’Aquino) s-a numărat printre cei câţiva teologi pe care Ratzinger i-a invitat la un restaurant de pe malul Dunării. Era un amfitrion elegant şi degajat, care – înainte de a intra în subiectul care îi preocupa pe toţi: o revistă de teologie, care să reunească mari gânditori ai creştinismului (Urs von Balthasar , Henri de Lubac)– a deschis meniul şi le-a explicat oaspeţilor bucătăria bavareză, s-a lansat în comparaţii cu bucătăria lombardă, a comandat apoi o mulţime de bunătăţi. Când a închis meniul, i-a şoptit chelnerului: „Mie, ca de obicei”. Angelo Scola mărturiseşte că – după strălucitul excurs de gurmet – era foarte curios cu ce va fi servit profesorul Ratzinger. Avea să afle curând că sintagma „ca de obicei” ascundea o bucată de pâine şi o limonadă. „Eu mă întorc la studiu”, le-a explicat Ratzinger celor prezenţi, „voi trebuie să fiţi întremaţi pentru călătorie”. Integral in Gandul

RFI. Parisul, iritat de consideraţiile unui american despre stilul de muncă francez. Eliza Frâncu

Declaraţiile unui şef american de companie creează tensiuni între Franţa şi Statele Unite. Enervat de eşecul negocierilor pentru preluarea unei companii franceze şi de stilul de lucru al francezilor, Maurice Taylor a declarat public că ar fi “o prostie” să investească în Franţa. Ministrul francez al Redresării Productive i-a dat un răspuns acid americanului, iar acesta s-a simţit dator să revină cu o replică la fel de acidă. De teamă că situaţia ar putea degenera, Washingtonul a trebuit să intervină, vineri, pentru a calma spiritele.

Maurice Taylor, directorul companiei de pneuri Titan International, a fost invitat să preia firma franceză Goodyear de la Amiens. Însă, după vizite la faţa locului, refuzul său deloc diplomatic i-a pus pe jar pe francezi. Vorbele dure s-au aruncat prin intermediul presei. “În Franţa, se munceşte trei ore pe zi. O oră se mănâncă şi alte trei ore muncitorii stau de vorbă”, a spus Maurice Taylor.

Hexagonul, deja sensibil la tot felul de critici despre competitivitate, s-a simţit dator să răspundă. Replica a venit de la Arnaud Montebourg, ministrul Redresării Productive, care a apreciat că opinia lui Taylor este o insultă. Mai mult, ministrul francez l-a calificat pe directorul american drept extremist şi o persoană “care dă dovadă de o ignoranţă totală în ceea ce priveşte Franţa”, scrie Le Monde.

Directorul de la Titan International i-a replicat că Guvernul francez “este cel extremist”. “Scrisoarea dumneavoastră din 20 februarie arată până la ce punct clasa politică (franceză-n.r.) este desprinsă de problemele reale ale lumii. Extremistul în întreaga poveste este Guvernul dumneavoastră şi lipsa sa de cunoştinţă despre cum se construieşte o întreprindere. În nici un moment, Titan nu a cerut scăderea salariilor. Am spus doar că vrem ca, dacă plătim pe cineva pentru şapte ore, să muncească măcar şase”, mai spune Maurice Taylor. Integral la RFI.

Adevarul. Obsesii şi competenţe. Andrei Pleşu

Într-un interviu apărut zilele trecute pe acest site, am spus ceva antipatic despre Crin Antonescu. Am spus multe alte lucruri, dar e, se pare, dreptul gazetarilor să scoată în evidenţă, cu litere de-o şchioapă, ceea ce li se pare lor ”breaking”. Oricum, am încasat, imediat, reacţia cîtorva ”suporteri” liberali. Nu poţi să bombăni Rapidul fără să-i enervezi pe ”rapidişti”. O domnişoară zglobie, în mod evident nu foarte chinuită de lecturi şi reflecţiuni abisale, a constatat că am ”o obsesie” cu Crin Antonescu. De fapt, e un citat din şeful ei care, acum vreun an, a spus ceva asemănător, ca reacţie la un rapid portret pe care i-l făcusem, cred, în Dilema. În realitate, în ultimii doi ani, n-am scris, cu totul, decît de vreo trei ori despre liderul liberal. Domnişoara cu pricina pretindea însă că dau cu vitriol cam la fiecare două zile. Într-un fel, sunt flatat: nu e rău ca două-trei menţiuni, risipite prin presă la lungi intervale de timp, să fie resimţite ca un atac cvasi-cotidian. Înseamnă că greutatea lor are un nesperat efect remanent: se aud o dată, dar subzistă, prin ecou, zile şi luni întregi…

Pe de altă parte, cred că şi dacă aş fi cu adevărat obsedat, aş avea oarecari motive să fiu. Crin Antonescu e foarte des prezent în diferite emisiuni de televiziune. Nu eu mă duc peste el, ci el vine peste mine. În plus, vrea să-mi fie preşedinte. Nu e normal să mă obsedeze viitorul meu politic? Cum să nu mă obsedeze, pe mine ca şi pe toţi ceilalţi cetăţeni ai ţării, fie ei uselişti sau opozanţi, figura unui politician supra-abundent, limbut, cînd fioros, vajnic, în luptă nemiloasă cu mapamondul, cînd scuturat de inexplicabile accese de  veselie, curmate, neliniştitor, de reveniri bruşte la masca sobrietăţii. Insul e, în felul lui, remarcabil. Dispune de o dinamică amplă, pendulînd ameţitor între spasmodic şi somnolent, între surîsuri benevolente, momente de absenţă, şi încruntături vitejeşti. E drăgălaş cu Gigi Becali şi crunt cu Chiliman, sau cu Tăriceanu. E (a fost) necruţător cu Mona Muscă, dar e plin de tandre nuanţe cînd e vorba de Dan Voiculescu. Ca să nu mai spunem că, dacă e vorba de obsesii, e campion. Aproape că nu are decît obsesii! Nu idei, nu proiecte articulate, nu viziune coerentă şi consistentă, ci obsesii. De fapt o obsesie, una singură: Cotroceni. În plus, presimt ceva misterios în alcătuirea sa politică. Căci altfel cum l-ar socoti mai toţi liberalii drept un adevărat ”far”, un conducător indispensabil, o adevărată ”pleaşcă” în descendenţa, atît de exigentă, a Brătienilor? Integral in Adevarul.

Conceptul pacii imperiale a fost  folosit pentru prima data de Edward Gibbon intr-una din cele mai importante lucrari istorice din toate timpurile, “Declinul şi căderea imperiului Roman.” Istoria  umanitatii a cunoscut astfel de perioade in care hiper-puterea dominanta  care a impus o pacificare fortata in teritoriile de influenta (sau ocupate) pentru o perioada de timp mai mult sau mai putin indelungata. Putem mentiona in afara de consacrata Pax Romana si Pax Mongolica, Pax Hispanica, Pax Britannica si in sfarsit, ultima dintre toate, Pax Americana.

Pax Romana este (a fost) un concept politic, caracterizat de universalitate şi a cărui valoare depăşea frontierele propriu-zise ale statului roman. Pax Romana însemna în primul rând ordine şi eficienţă politico-administrativă. Imperiul era astfel divizat în provincii senatoriale (în interior) sau în cele care depindeau direct de împărat (la frontierele constant în război). Teritorii vaste au fost urbanizate şi integrate în circuitul civilizaţiei, valorile locale fiind acceptate de romani în virtutea pragmatismului lor politic unanim recunoscut; dreptul roman a introdus în concepţia europeană ideile de drept scris, separat de religie şi „moderator“ între indivizi şi între persoane şi bunuri.

Pacea internă corespundea unei situaţii economice înfloritoare şi unui relativ echilibru social. Pe lângă patricieni, Imperiul s-a bazat şi pe o puternică „clasă mijlocie“ alcătuită din: negustori, comercianţi, funcţionari, proprietari agricoli mici şi mijlocii. Numărul sclavilor a scăzut considerabil, dar a sporit cel al fermierilor şi coloniilor, alte elemente de susţinere a Imperiului prin contribuţii fiscale, de muncă şi militare. Pax Romana exprima şi existenţa unei unităţi a sistemului de valori politice şi cultural-religioase în Imperiu.

Prin asimilarea valorilor neromane, combinate cu romanizarea populaţiilor cucerite, statul multietnic cu centrul în Mediterana, a forjat unitatea spirituală a zeci de milioane de oameni. Aporturi esenţiale în acest proces l-au avut şcoala, administraţia şi armata. Legislaţia, la rândul ei, a uniformizat comportamentul juridic al locuitorilor Imperiului şi a justificat concentrarea puterii în mâinile monarhilor din Roma şi Constantinopol; această legislaţie a stimulat voinţa supuşilor de a fi cetăţeni romani – ca şi mândria lor – şi a favorizat ataşamentul faţă de statul roman şi patria comună. Prin romanizarea unor popoare italice, celtice, tracice, ilire – inclusiv a geto-dacilor – s-a obţinut o omogenizare etno-culturală a Imperiului (cu excepţia Orientului), proces cu urmări decisive în apariţia popoarelor romanice moderne.

Pacea romană, asociată personalităţii împăratului şi strălucirii Romei, a fost şi un subiect predilect al artei oficiale. Comenzile de stat şi cele ale particularilor (mecenatul, de la Mecena, un apropiat al lui Augustus) au transformat Roma (un milion locuitori) într-un impresionant centru. Pax romana a durat aproape doua secole (207 ani) intre 27 î.Hr si 180 d.Hr.

O a doua “pace imperiala”, care adurat aproximativ un secol si jumatate (aproape doua), a fost Pax Mongolica sau Pax Tatarica. Perioada de dominatie mongola asupra majoritatii teritoriilor din Estul Asiei si pana in Centrul si Estul Europei a durat pe majoritatea teritoriilor mentionate cam un secol si jumatate, de la inceputul secolului al XIII-lea pana la mijlocul secolului al XIV-lea.  O administratie competenta (de sorginte chineza) a dus la dezvoltarea comertului si siguranta legaturilor comerciale printr-o retea de drumuri conectate la “Drumul Matasii.” Infiintarea unui  serviciu postal eficient, o integrare a supusilor si o toleranta religioasa de durata care au transformat aceasta perioada intr-una infloritoare din multe puncte de vedere, infirmand multe din neadevarurile istorice legate de hegemonia Mongola.

O alta perioada de hegemonie imperiala dupa razboaiele napoleonice si pana in preajma primului Razboi Mondial a fost caracterizata drept Pax Britanica. Perioada in care Imperiul Britanic domina oceanele lumii si facea jocurile geopolitice, cele mai  importante devenind “imperiul in care soarele nu apune niciodata.” Imperiul Britanic a fost fara indoiala primul imperiu capitalist, insotit din nefericire de un colonialism atroce si lipsit de scrupule, care se razbuna din plin astazi pe Marea Britanie a zilelor noastre.

In sfarsit, se poate vorbi de o hegemonie americana “intre doua doctrine”. Ambele din nefericire nerespectate. Hegemonia americana incepe cu devenirea Americii intr-un pol de putere absolut in continentele Americane (Sud si Nord) prin aplicarea doctrinei Monroe, acceptata de voie sau nevoie de puterile Europene. Doctrina Monroe proclama la 2 decembrie 1823 că puterile europene nu vor mai coloniza şi nu se vor mai amesteca în afacerile interne ale Americilor. Statele Unite ale Americii urmau să se proclame neutre în războaiele dintre puterile europene şi coloniile lor. Daca aceste războaie ar fi apărut totuşi, SUA ar fi urmat să considere astfel de conflagraţii ca pe nişte acţiuni ostile la adresa lor. Preşedintele SUA, James Monroe, a fost primul care a prezentat public această doctrină în timpul discursului anual asupra stării Uniunii, ţinut în faţa Congresului SUA. Acesta este considerat unul dintre cele mai importante momente ale dezvoltării politicii externe ale SUA.

De fapt, interventionismul (aproape silit) in treburile mondiale in general si in cele ale Europei in special sunt considerate de mine o incalcare a acestei doctrine. Interventionismul american este stopat dupa Primul Razboi Mondial, cand exista o presiune a opiniei publice americane pentru o reconstructie si o iesire din “afacerile altora”. Aceasta perioada a fost numita “izolationism” si a fost caracterizata prin  “neintervenirea” in politica externa a altor state (realizata extrem de precar) si prin protectionism economic si bariere vamale pentru importurile de produse finite (aproape nerealizate). Aceasta politica s-a terminat de facto dupa inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

“Secolul American” (American Century), inceput in 1918, s-a terminat in mai putin de un secol. Din punct de vedere istoric, consider finalul acestui “secol american” in 2005, mai exact pe data de 26 ianuarie 2005, cand  Colin L. Powell a demisonat si a parasit administratia Bush. Doctrina care a permis hegemonia aceptata si acceptabila a Statelor Unite, numita si “Doctrina Powell”,  a fost bazata pe principii care,  de consens, care includeau punctele urmatoare:

1. Interventie numai daca interesul vital al SUA este amenintat;
2. Este necesara fezabilitatea si succesul obiectivelor interventiei;
3. Analizarea riscurilor si verificarea adevarata a acestora;
4. Toate mijloacele neviolente trebuie epuizate anterior;
5. Existenta unei strategii plauzibile de iesire din conflict inainte de declansarea lui;
6. Toate consecintele posibile trebuie luate in considerare;
7. Trebuie sa existe o sustinere a majoritatii poporului American;
8. Interventia trebuie sa fie conform normelor constitutionale Americane si legilor internationale;

O mare parte din aceste puncte nu au fost respectate in conflictul din Irak. Conflictul din Afganistan a intrunit majoritatea celor 8 puncte, inclusiv strategia de iesire.

Despre o posibila, dar improbabila Pax Sinica, intr-o postare viitoare. Deocamdata vom trai intr-o lume multipolara, sa speram ca alegerile noastre vor fi cele benefice Romaniei.

Articolul face parte din seria de analize “Lumea in care traim” publicat in Politeia Geopolitical Analyses

Bibliografie, note si citate:

Michael Prawdin. The Mongol Empire: its rise and legacy. New Brunswick: Transaction, 2006.
Laurence Bergreen. Marco Polo: From Venice to Xanadu. New York: Vintage, 2007.
Herring, George C., From Colony to Superpower: U.S. Foreign Relations Since 1776, 2008
Donald Dozer. The Monroe Doctrine: Its Modern Significance. New York: Knopf, 1965.
Wikicomons

Coreea de Sud este o minune a vointei unui popor harnic, cu o ambitie de fier. Am avut oportunitatea sa-mi petrec o perioada suficient de indelungata in aceasta tara si sa cunosc persoane din toate mediile sociale. Am cunoscut oameni de afaceri, academici, liber profesionisti sau militari, nu am contenit sa ma mir si sa fiu uimit de demnitatea acestor oameni si de harnicia lor extraordinara.

Coreenii sunt poate diferiti de unele popoare care ii inconjoara, sunt mult mai directi si mai calzi decat japonezii sau chinezii. Cu coreenii sti intotdeauna unde te afli, daca vor dori sa-ti spuna ceva iti vor spune cu toata politetea direct in fata si fara ocolisuri.

Sunt mult mai putin xenofobi decat japonezii sau chinezii si chiar nu se cred deloc “buricul pamantului,” desi au o cultura superioara japonezilor si egala in vechimea ei cu cea a chinezilor.

Istoria lor zbuciumata este aproape identica cu marile probleme pe care le-au avut romanii de-a lungul veacurilor. Presati intre imperii au reusit sa-si croiasca drum si sa ajunga la performantele la care au ajuns. Daca veti vizita universitatile de top americane veti intalni sute, daca nu mii de coreeni studiosi si harnici care in majoritatea lor se vor intoarce dupa studii la casele lor in Coreea.

Capitala Republicii Coreene (Coreea de Sud) este Seul, a doua mare metropolă din lume  şi un important oraş pe plan mondial (vezi ultimul summit G-20). Teritoriul ţării este împărţit în 9 provincii şi 6 oraşe. Cel mai mare oraş este Seul care are o populaţie de 10.5 milioane de locuitori (23 de milioane locuitori cu împrejurimi). Coreea de Sud  este conform Constituţiei adoptate la 25 februarie 1988, republică prezidenţială, unde preşedintele şi Cabinetul (Consiliul de Stat) exercită puterea executivă, iar cea legislativă de un Parlament Unicameral (Adunarea Naţională). Mandatul preşedintelui este de 5 ani, acesta fiind ales prin vot direct. Cele mai importante partide politice sunt: Partidul Marii Naţiuni sau Partidul National Unit (GNP – Hannara-dang, Partid Conservator de dreapta), care este si partidul majoritar si  detine guvernarea actuala. Ambii inalti demnitari ai tarii sunt membrii acestui partid. Presedintele Lee Myung-bak din 2008 si Premierul Kim Hwang-sik din Octombrie a.c. , Partidul Democrat al Muncii (DLP – Minju Nodongdang)  este principalul partid de opozitie, de stanga format si sustinut de majoritatea sindicatelor coreene si Partidul Democrat (DP – Minju-dang) este partid de centru cu aripi de stanga si de dreapta unite din considerente electorale (Vezi PD-ul romanesc).

Dupa terminarea razboiului rece, în 1990, sunt stabilite relaţii diplomatice cu URSS şi, doi ani mai târziu, Republica Coreea devine membra a ONU. În decembrie 2000, preşedintele de atunci Kim Dae Jung primeşte Premiul Nobel pentru Pace.

Coreea de Sud este o putere economică la nivel mondial şi face parte din G-20. Are a douăsprezecea economie din lume şi a treia în Asia, după Japonia şi China. Cel mai mare partener comercial şi de export al Coreei de Sud este, astăzi, China. Ţara a avut o creştere economică rapidă datorită exporturilor de produse finite, fiind unl din cei Patru Tigri Asiatici. Cele mai importante ramuri ale industriei sunt construcţia de automobile, de semiconductoare, de electronice, de nave şi industria siderurgică.

Petrolul extras din Insula Jeju este prelucrat în rafinăriile de la Yosu şi Ulsan. În industria siderurgică sunt folosite minereuri de fier extrase de la Chongju şi Yangyang, cărbuni cocsificabili extraşi, în special, de la Samchock şi lemn. Cele mai mari centre siderurgice sunt Inchon şi Insula Jeju. Principalele produse chimice sunt acidul sulfuric, soda caustică şi soda calcinată, îngrăşămintele azotoase şi chimice, concentratele complexe şi produsele petrochimice (cauciuc, mase plastice, etc) care se produc, în special, la cel mai mare centru petrochimic, cel de la Ulsan. În domeniul construcţiei de automobile, ţara se află pe locul al cincilea pe glob, cei mai mari producători fiind Hyundai şi Kia Motors. Agricultura polarizează 12% din populaţia activă, dar, deşi este foarte productivă, nu asigură necesarul intern. Pe jumătate din suprafaţa agricolă se cultivă orezul, pe 11% din terenuri orz, iar pe restul se mai cultivă batate, tutun şi soia. Pescuitul reprezintă, la rândul său, o altă ramură importantă, plasând Coreea de Sud pe locul 9 în lume.

Coreea de Sud are o armata regulata de 650 mii de soldati si cam 3 milioane de rezervisti. Pentru detalii puteti consulta acest link. Intr-o postare viitoare vom analiza o posibila confruntare fraticida, rezultatele posibile si pe cei doi patroni ai Statelor Coreene.

PS. Articolul este un rezumat publicat in Politeia Geopolitical Analyses la data de 06/01/2011. Update 20/12/2012

Notificare: Discursul dlui Mihai-Razvan Ungureanu in cadrul reuniunii de iarna  a Adunării Parlamentare a OSCE, care a avut loc in Viena la data de 21-22 februarie 2013, reflecta pozitionarile Romaniei, asa cum sunt promovate de Ministerul Afacerilor Externe.

Dl Mihai-Razvan Ungureanu a facut parte din Comisia de Afaceri Politice si Securitate (General Committee on Political Affairs and Security), in cadrul careia acest discurs a fost rostit.

Reamintesc ca OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa ) se concentrează asupra prevenirii conflictelor, administrării crizelor şi reconstrucţiei post-conflictuale. Este formata din 57 de ţări participante din Europa, Mediterană, Caucaz, Asia Centrală şi America de Nord, acoperind spaţiul emisferei nordice “de la Vancouver la Vladivostok“. Mai multe despre OSCE puteti citi, aici  si aici.

***

România consideră că este important ca statele afiliate la OSCE sa susțina proiecte eficiente de reconstrucție în zonele afectate de conflictul din Africa de Nord, prin utilizarea mecanismelor și instrumentelor organizației, în scopul promovarii  securitatii, democrației și dezvoltarii durabile în această regiune.

ENG: Romania considers it important that the OSCE participating States support effective reconstruction projects in the confflict-affected areas of northern Africa, by using mechanisms and instruments of the Organization, in order to promote security, democracy and sustainable development in that region.

Noi ar trebui să discutam periodic situația din Siria, Sahara și Africa de Nord în cadrul reuniunilor Consiliului Permanent al OSCE și în cadrul organismelor sale subsidiare realizand o mai bună coordonare a eforturilor comunității internaționale pentru a face față crizei din regiunea mentionata.

ENG: We should periodically discuss the situation in Syria, Sahara and North Africa during the meetings of the OSCE Permanent Council and within its subsidiary bodies for a better coordination of the international community’s efforts tackle the crisis in the region.

Securitatea regiunii mediteraneane este vitală pentru stabilitatea zonelor de hotar ale  OSCE. Considerăm importanta implicarea  Partenerilor Mediteranieni , membri a procesului Helsinki+40,  printr-o abordare strategică a cooperării bazata pe cele trei dimensiuni ale securității. În acest context, vom sprijini implementarea efectivă a proiectelor privind anti-terorismul, combaterea traficului de ființe umane și dezvoltarea unui proces  efectiv durabil, în cooperare cu partenerii mediteraneeni în prima parte anului 2013, după cum s-a discutat la întâlnirea din decembrie 2012, intre Troica Ministeriala a OSCE și  Partenerii Mediteranieni.

ENG: Security in the Mediterranean region is vital for the stability of the boarder OSCE area. We consider important to involve the Mediterranean Partners in the Helsinki+40 process, through a strategic approach to cooperation across the three dimensions of security. In this context, we support the effective implementation of the projects on anti-terrorism, countering human trafficking and developing sustainable energy in cooperation with the Mediterranean Partners in the first part of 2013, as discussed at the meeting between the OSCE Ministerial Troika and the Mediterranean Partners for Cooperation in December 2012.

Noi credem că OSCE ar trebui să împărtășeasca cu Partenerii Mediteranieni din experiența și expertiza existenta pe o gamă largă de subiecte, cum ar fi politicile de stabilizare post-conflictuale, migrație și integrare, abordarea cuprinzătoare a securității. Ar trebui gasite noi modalitati pentru a combate impreuna amenințările transnaționale, cum ar fi extremismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, amenințările de securitate cibernetica, crima organizata, precum si traficul de arme, droguri și  de ființe umane.

ENG: We believe that the OSCE should share its experience and expertise with the Mediterranean Partners for Cooperation on a range of topics, such as post-conflict stabilization, migration and integration policies, comprehensive approach to security. New ways should be found in order to jointly combat transnational threats such as extremism, proliferation of weapons of mass destruction, cyber security threats, organized crimes, arms, drugs and human trafficking.

În acest sens, considerăm oportuna dezvoltarea, în cadrul OSCE, de modalitati prin  care organizația, prin intermediul agențiilor sale specializate, ar putea oferi în viitor si alte forme de asistență și consiliere acestor țări, pe langa proiectele in derulare,  prin activități întreprinse în cooperare / coordonare cu alte organizații internaționale implicate în gestionarea crizei globale, în scopul de a stabiliza și de a consolida climatul de securitate în regiune.

ENG: In this regard, we consider appropriate to explore, within the OSCE, the ways in which the organization, through its specialized agencies, might offer in the future other forms of assistance and couseling to these countries, besides the ongoing projects, through activities undertaken in cooperation/coordination with other international organizations involved in the management of global crisis in order to stabilize and strengthen the security climate in the region.

OSCE ar trebui să sprijine țările din Sudul Mediteranei în eforturile lor de a aduce stabilitatea economică și politică in regiune. O economie puternică are un impact important asupra procesului de tranziție democratică, asigurand  și potentialul respectării statului de drept, drepturilor omului și libertăților fundamentale.

ENG: The OSCE should support the Southern Mediterranean countries in their endeavors aimed at bringing economic and political stability in the region. A strong economy has an important impact on the democratic transition process, as well as on ensuring respect for the rule of law, human rights and fundamental freedoms.

OSCE ar trebui să continue dialogul și cooperarea cu partenerii noștri mediteranieni privind abordarea provocărilor de mediu aduse de activitățile energetice și implicațiile lor in securitatea regiunii, precum și de promovare a surselor de energie regenerabila eficienta, buna guvernare și transparența în exploatarea resurselor in domeniul energetic.

ENG: The OSCE should continue its dialogue and cooperation with our Mediterranean Partners on addressing environmental challenges brought upon by energy-related activities and their security implications, as well as on promoting renewable sources of energy and energy efficiency, good governance and transparency in the energy field.

Despre civilitate. Din punct de vedere terminologic, cuvantul civilitate este explicat in DEX ca fiind o comportare frumoasă, fel curtenitor de a vorbi, de a conversa, etc. Etimologic, explicatia este insa putin diferita. Sursa termenului este cuvantul latin “civilitas”, care in primul rand inseamna “arta unei guvernari” sau “felul de a face politică”. Cuvantul a fost folosit (probabil) pentru prima data in limba latina (veche) de un poet grec de origine, numit Livius Andronicus (260 – 200 î.Hr.), inovator al latinei antice. Cuvantul va deveni celebru cateva decenii (secole) mai tarziu, in scrierile filozofice ale lui Varro, cele politice ale lui Cicero sau literatura poetica a lui Horatiu. Folosindu-ma de termen intr-un articol anterior am fost tras de maneca de un comentator doct care mi-a explicat ca termenul civilitate a expirat in secolul al XIX-lea. Poate termenul a devenit arhaic – sensurile cred ca sunt valide si astazi, poate mai mult decat oricand.

Civilitatea la români. In cotidianul curent, comportamentul este rar prezent si numai de la o anumita varsta. Civilitatea sociala s-a pierdut in comunism,  schimbat de egalitarismul silit si nesimtit, cand educatia noilor generatii a fost cedata celor cu origini sanatoase. Acest comportament nu prea a fost simtit distinct nici in politica interbelica; intr-un fel sau altul, civilitatea a decedat dupa Ferdinant cel Loial, fiind terfelita de urmasul sau regal, Carol al II-lea.

Civilitatea in sensul politic al cuvantului inseamna  la politicienii de astazi, injurii in fata monitoarelor televiziunilor de stiri si impacari de carciuma, cu sau fara dar. Clasa politica romaneasca a ajuns la nivelul salbaticiei, lipsei de comportament normativ   ultimativ.

Nici un om cu o minima morala nu poate sa nu recunoasca ca Traian Basescu a fost omul care s-a folosit enorm de un limbaj ieftin si neadecvat, care pana la urma s-a razbunat si se razbuna pe el pana astazi.

Discursul lui Ponta inainte de a deveni premier si cu atat mai grav dupa ce a devenit premier a fost catastrofal pentru comportamentul politic intern in general, dar in special pentru viitorul    lui politic intr-o Europa din care facem parte. Injuriile aduse personalitatilor europene nu se vor spala la carciuma si nu vor fi sterse cu cateva contracte masluite. Revolutia “bunului-simt” stationara astazi unde? Numai Cel de Sus stie!

O Romanie care sufera.  Romania de astazi este populata de o natiune suferinda. Suferim de multe boli – unele genetice altele contractate,  doua sunt insa fatale – ura si dezbinarea!  Ceea ce se intampla acum este infricosator – toata lumea uraste pe toata lumea. Aceasta ura a fost si continua sa fie indusa si propagata de un aparat gigantic de manipulare si incitare continua; poate daca as fi sigur ca aceasta manipulare si incitare va dispare dupa Basescu as milita pentru retragerea lui. Sunt insa sigur ca acest aparat va exista atata timp cat el va fi eficient pentru realizarea obiectivelor lui. Putere luata cu japca , miliarde furate si dezbinare pentru facilitarea continuarii mentinerii aparatului parazitar.

Singura schimbare ar fi prin aparitia unei compasiuni si al unui discurs rational, fara pasiune, dar cu fapte si program, din stanga sau dreapta, chiar nu are importanta pentru majoritatea traitorilor in Romania. Personal, fiind om de dreapta, am crezut si inca mai cred intr-o dreapta sociala despre care am mai discutata aici. Sper ca in saptamanile urmatoare sa am posibilitatea de a o explica mai mult.

Articolul a fost publicat si pe CdeG