Author: theophyle

Nimeni si nimic nu au putut sa dezechilibreze acest popor si aceasta tara   mai mult decat reformele periodice pe care le vedem, auzim sau le simtim. Avem si am avut reforme cu zecile, cu sutele, cu tonele sau cu kilometrii. Am avut reforme in educatie, fiecare ministru cu ideile lui, reformatii nu reusesc sa citeasca in clasa a saptea si reformatorii sunt remaniati aproape la fiecare doi ani. Am avut reforme fiscale si judiciare de ‘nspe ori. Politia s-a demilitarizat, armata s-a profesionalizat. Restructuram continuu ministerele, care nasc zeci de agentii desfiintate din nou cand se schimba guvernul, pentru a fi reinfiintate de o alta guvernare.

Clasa politica se reformeaza tot timpul. Partide se nasc, partide dispar, altele se transforma in aliante. Un om care are o televiziune devine partid fara sa fi fost votat niciodata de nimeni. Alt om care a avut un ziar si a avut partid dispare din Parlamentul tarii si intra in cel al Europei, cu ajutorul unui oier arestat, devenit martirul natiunii. Se prinde oierul ca PE nu-i confera imunitate pentru matrapazlacurile comise in tara, demisioneaza, se liberalizeaza, devine parlamentar  de Romania, demisioneaza din partidul care l-a trimis in parlament si devine oier liber limbist, asa cum a fost. Investitie conservatoare intr-un partid liberal. Şmecher de Romania, ce mai?

Rosii devin galbeni, galbenii rosii, se unesc si se hotarasc sa devina portocalii, se despart redevenind rosii cu rujeola si galbeni cu hepatita. De fapt sunt aceiasi oameni, care imbraca culori si le dezbraca conform interesele lor si ale clientilor lor. Grupuri de oameni providentiali numesc alti oameni providentiali, care sa mantuiasca neamul si  sa aduca bunastarea si pacea poporului.

De la providentialul Iliescu si pana la providentialul Basescu lucrurile ii lovesc pe romani cu nostalgiile providentialului Ceausescu.  Pana nu vom intelege ca providenta este de-a pururea divina si societatea are nevoie de oameni harnici, competenti si cinstiti pentru a le administra gospodaria comuna, ne vom ocupa de reformele perpetue, care ne omoara de douazeci si trei de ani.

Veniti dom’le cu niste proiecte si fara lozinci, ca de astea ne-am saturat, deci avem:

Moţiunea lui Blaga – “PDL – Politică dincolo de lozinci“;
Moţiunea lui Nuţi –  “Noul PDL- O nouă Românie” ;
Moţiunea “Reformistilor”  – deocamdata fara nume

Vezi postarea anterioara. Trebuie sa mentionez ca demersul analitic pe care il intreprind in acesta serie de articole este mult mai elementar decat ar trebui sa fie. O analiza geopolitica adevarata nu poate fi cuprinsa in cele cateva randuri pe care le dedic subiectelor diferite.  Mai mult decat atat, ar fi nefolositor in paginile unei publicatii generaliste, cu cititori care doresc o informare  la modul cel mai concis posibil.

Mizele unei Europe multipolare pot fi analizate prin trei perspective diferite. Prima perspectiva ar fi interesele Uniunii Europene fata de multipolarizarea Europei. A doua perspectiva ar fi noii poli de putere existenti dupa schimbarile geopolitice din 2001 si pana in prezent si in sfarsit, perspectiva intereselor celorlalti jucatori din Europa, in afara Uniunii Europene.

Problemele de vecinatate europene sunt reglemenate de 3 organizatii care reprezinta de fapt o situatie anacronica cu multe probleme si putine solutii:

• NATO, fondat in 1948 si guvernat de ideile razboiului rece, organizatie despre care  vom discuta mai departe in acest articol si in cele viitoare.
• OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa), creata în 1973, sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE). Negocierile privind crearea unei grupări de securitate europeana datează încă din anii 1950, însă Războiul Rece a împiedicat obţinerea unor progrese substanţiale până în noiembrie 1972, la Helsinki. Recomandările rezultate în urma negocierilor, “Carta Albastră”, au conferit fundaţia practică pentru crearea unei conferinţe în trei faze, procesul Helsinki. CSCE s-a deschis în Helsinki pe 3 iulie 1973 cu participarea reprezentanţilor din 35 de ţări. Prăbuşirea Cortinei de Fier a necesitat schimbarea rolului CSCE. Carta de la Paris pentru Noua Europă, semnată pe 21 noiembrie 1990 a marcat începutul schimbării. La 1 ianuarie 1995, numele organizaţiei a fost schimbat în OSCE. Sediul OSCE este situat în Viena, Austria. Organizaţia are birouri în Copenhaga, Haga, Varşovia, Praga şi Geneva . La Copenhaga se află sediul Adunării Parlamentare a OSCE, la Haga cel al Înaltului Comisar OSCE privind Minorităţile Naţionale (ÎCMN), iar la Varşovia cel al Biroului OSCE pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR). La Viena se află şi sediul Reprezentantului OSCE pentru Libertatea Presei (RFOM).
• CSTO (Tratatul de Alianta si Securitate Colectiva – Collective Security Treaty Organisation) – cunoscut si sub numele de Tratatul de la Taskent, semnat in 1992, ca un prim tratat care trebuia sa inlocuiasca alianta pierduta prin dizolvarea Pactului (Tratatului) de la Varsovia. La 7 Octombrie 2002 tratatul a fost ratificat si reinnoit de Presedintii Rusiei, Armeniei, Bielorusiei, Kazakhstanului, Kyrgyzstanului si Tajikistanului, redevenind ceea ce este astazi CSTO. Azerbaijanul si Georgia, care s-au alaturat in 1994, s-au retras din acest tratat in 1999. Georgia a anuntat ca doreste sa se alature la NATO. Interesant de mentionat ca in 2007 Iranul si-a depus candidatura pentru a deveni membra acestei aliante. Tot interesant este fapul ca anul acesta dupa noile alegeri, Ucraina a hotarat sa adopte o pozitie neutra, renuntand la candidatura NATO si anuntand ca nu se va alatura nici la CSTO.

Dupa mentionarea rapida a celor doua organisme de reglementare cvasi-Europene, in afara NATO, voi incerca sa analizez care ar fi mizele si provocarile Uniunii Europene. In postari viitoare voi incerca sa specific si interesele  fiecarui pol de putere mentionat in aceste postari.

Principiile care au stat la baza activitatii Europene si NATO in domeniul securitatii au fost: integrare, interventie, restricţionare si mediere (integration, intervention, containment and mediation); cel putin asta s-a dorit dupa dizolvarea Pactului de la Varsovia. Din nefericire, toate cele patru principii nu au putut fi implementate in cazul dezintegrarii Iugoslaviei si a razboaielor civile care au avut loc acolo. Important de mentionat este ca recunoasterea Republicii independente Kosovo este pana astazi un subiect extrem de controversat in Uniunea Europeana si NATO. Grecia, Spania si Romania nu au recunoscut aceasta independenta, recunoscuta de majoritatea statelor UE, NATO si SUA.

Prima problema cu care NATO se confrunta este faptul ca diplomatia americana a administratiei Obama sustine o politica cunoscuta sub denumirea de “reset diplomacy”, care promoveaza noi concepte politico-militare fata de Rusia, Orientul Mijlociu, Vestul si Estul Asiei. Acest lucru ar trebui sa ridice multe semne de intrebare in Europa, desi Statele Unite si-au reafirmat cu fermitate rolul de garant al securitatii Europene.

O a doua problema ar fi apropierea de Rusia a Alianţei, aspect care face parte şi din conceptul de politică externă a Germaniei. Germania doreste si indepartarea arsenalelor nucleare din Europa. În plus, Republica Federală doreşte extinderea pactelor de neproliferare: “Dorim ca ultimele arme atomice staţionate în Germania să fie retrase în aşa fel încât Republica Federală să devină o ţară lipsită de armament nuclear”, a spus ministrul german de externe, Guido Westerwelle, cerinta absolut de neacceptat de catre Franta si Marea Britanie, care sustin elementul “descurajarii nucleare” ca pe unul din principalele elemente ale doctrinei militare pe care se bazeaza alianta. Guvernul german solicită însă ca noua strategie NATO să stipuleze ca toate misiunile sale să fie mandatate de ONU, lucru destul de dificil daca intelegem stuctura Consiliului de Securitate al ONU si drepturile la veto ale unora din membrii. Personal, chiar nu vad cum!

Noul plan strategic al Alianţei întrevede o întreagă serie de noi pericole care pot veni din toate direcţiile: atacuri teroriste, atentate asupra resurselor naturale, ale reţelelor de transport sau atacul cu rachete, de pildă din Iran. Nu este evident neglijată nici ipoteza unor atacuri cibernetice asupra reţelelor de calculatoare vitale ale statelor membre.

Însă reforma Alianţei ridică o întreagă serie de întrebări. Poate fi oare un atac virtual asupra unui stat considerat un caz pentru întreaga Alianţă? Poate atacul online atrage după sine activarea Articolului 5 din Tratat care prevede că atacul asupra unui stat membru al NATO este considerat ca un atac împotriva tututor statelor membre şi ca urmare Alianţa este îndrituită să contraatace? Secretarul general Anders Rasmussen explică: “Nici atacurile virtuale şi nici alte forme de atentate nu sunt de la bun început considerate a fi un caz pentru Articolul 5. Este o situaţie pe care o denumesc incertitudine constructivă, acesta fiind şi unul din punctele forte ale Articolului 5.”

Multe intrebari si putine raspunsuri au fost primite la Lisabona. Anders  Rasmussen, secretarul general al NATO, a declarat ca pentru ca succesul Alianţei să rămână nealterat şi în viitor, structurile NATO trebuie reformate. După încheierea Războiului Rece şi a perioadei de tranziţie, a sosit momentul adoptării unei noi formule: “NATO 3.0″.  Nu stiu cum va arata aceasta versiune, sper ca nu vor fi prea multe greseli logice in algoritmul propus. Al doilea articol intr-o serie de articole geopolitice despre viziunea militara Europeana.

Bibliografie, note si citate:

The European Council on Foreign Relations (ESFR) – London, UK
Brookings Institution– Washington, D.C. USA
Canadian Defense and Foreign Affairs Institute (CDFAI) – Calgary, Alberta – Canada
Center for Security Studies (ETH) Zurich Forschungsstelle für Sicherheitspolitik und Konfliktanalyse. Zurich, CH.
The New York Times
The Financial Times – London
Deutsche Welle

Bună dimineata intr-o zi de joi. Joi, vremea va fi în general frumoasă. Cerul va fi variabil, cu înnorări temporare în vestul ţării, unde doar ziua izolat vor fi ploi de scurtă durată. Vântul va sufla slab şi moderat, cu unele intensificări în Dobrogea şi pe crestele montane. Temperaturile maxime, în creştere faţă de ziua precedentă în special în sudul teritoriului, vor fi cuprinse între 4 şi 12 grade, iar cele minime între -8 şi 2 grade, mai coborâte în depresiuni, spre -12 grade. Noaptea şi dimineaţa, în zonele joase vor fi condiţii de ceaţă.

În Bucureşti, vremea va fi predominant frumoasă şi se va încălzi. Cerul va fi variabil, iar vântul va sufla în general slab. Temperatura maximă va fi de 9…10 grade, iar cea minimă de -3…-1 grad. Noaptea vor fi condiţii de ceaţă.

Curs valutar BNR  valabil azi:  1 EURO = 4. 3745     RON; 1 USD = 3. . 3408  RON; 1 EURO = 1. 3094   USD; Francul elvetian 3. 5882  RON. Gramul de aur 172.8228 RON.

„Suferinţa“ la pompe: România, pe locul opt în lume în funcţie de efortul financiar pentru a cumpăra un litru de carburant. România are cea mai ieftină benzină din Uniunea Europeană, arată statisticile publicate pe data de 11.02.2013 de către Comisia Europeană. Dar cât mai contează acest lucru dacă preţul mic este raportat la rândul său la unele dintre cele mai mici venituri pe cap de locuitor? Un studiu recent realizat de Bloomberg face o selecţie de 60 de ţări pe care le ordonează în funcţie de preţul pe galonul de benzină şi de aşa-numitul indicator “suferinţă la pompă” care practic măsoară cât la sută din venitul mediu zilnic al unui locuitor din ţările analizate se duce pentru a cumpăra acel galon de carburant. În medie, un galon este echivalentul a 4,5 litri. În acest clasament lucrurile nu mai stau la fel de bine pentru România, ţara cu cel mai ieftin litru de benzină din Europa, potrivit statisticilor disponibile. Astfel, piaţa locală este a opta la nivel global în ceea ce priveşte “suferinţa la pompă” pentru că aproape 7% din tot ceea ce câştigă în medie un român într-o zi este nece­sar pentru a cum­păra un litru de benzină. Dacă se ia în con­siderare faptul că un plin este for­mat din circa 55 de litri de benzină, re­zultă că un român ar trebui să mun­cească 4 zile la rând, fără a mai cheltui pe nimic altceva, pen­tru a şi-l per­mite. Asta chiar şi în contextul în care România îşi asigură din producţia in­ternă circa 40% din necesarul intern de petrol. Datele pre­zen­tate de Bloomberg arată că în medie un litru de benzină costă circa 1,5 dolari, în timp ce ve­nitul mediu zil­nic al unui ro­mân este de 22 de dolari. Astfel, din ceea ce câştigă într-o zi un român nu-şi permite nici măcar 15 litri de benzină. Ultimele preţuri publicate de Petrom arată că un litru de benzină costă acum circa 6,1 lei, ceea ce înseamnă 1,85 de dolari. Integral in Ziarul Financiar

Cine se bate pentru controlul unei pieţe cât o cincime din PIB-ul României. Negocierile partidelor pentru şefia Autorităţii de Supraveghere Financiară. După ce deputaţii au votat ordonanţa de înfiinţare a Autorităţii de Supraveghere Financiară, partidele politice luptă pentru a-şi numi favoriţii la şefia instituţiei care va controla o piaţă de peste 24 de miliarde de euro, cât o cincime din PIB-ul României. Până la jumătatea lunii martie urmează să fie înfiinţată Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), instituţie care va reuni sub aceeaşi umbrelă controlul asigurărilor, al pensiilor private şi al pieţei de capital. Totul prin desfiinţarea celor trei actuale autorităţi de control – Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP) şi Comisia Naţională de Valori Mobiliare (CNVM). Ordonanţa de urgenţă privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ASF a fost adoptată marţi de Camera Deputaţilor, prima cameră sesizată, şi urmează să fie dezbătută şi la Senat. În condiţiile în care CNVM supraveghează companii listate la bursă cu o valoare totală de peste 20 de miliarde de euro, CSA este responsabilă de o piaţă de peste 2 miliarde de euro, iar Comisia de pensii private pentru o piaţă de 2,3 miliarde de euro, miza de a controla piaţa financiară este foarte mare – de peste 24 de miliarde de euro, adică aproape o cincime din PIB-ul României. Noul Big Brother financiar va fi condus de un consiliu format din 17 membri, şi nu 15 cum se stabilise iniţial, dintre care un preşedinte, un prim-vicepreşedinte şi trei vicepreşedinţi, numiţi de Parlament şi propuşi în baza algoritmului politic. […] Cum alianţa USL, formată din PSD şi PNL, a câştigat alegerile parlamentare cu o majoritate de aproape 70%, îi revine dreptul de a numi 10 membri, dintre care unul este preşedintele. PDL şi PP-DD ar primi câte două locuri în consiliul de conducere a ASF, iar UDMR un loc. Numai că în urma majorării numărului de locuri de la 15 la 17, PDL şi UDMR ar urma să mai primească fiecare câte încă un loc. Integral in Adevarul.

Traian Băsescu nu vrea să se pensioneze din politică. Actualul preşedinte şi-a dat seama că s-ar plictisi dacă s-ar retrage din viaţa publică. După ce pleacă de la palatul Cotroceni, şeful statului nu vrea să se limiteze la plimbări cu nepoţii, prin parc Aflat la Viena, la o întâlnire cu comunitatea românească, şeful statului a anunţat că nu vrea să se pensioneze după ce pleacă de la Palatul Cotroceni. Nu au trecut nici două săptămâni de la momentul la care Traian Băsescu se descria, în emisiunea lui Robert Turcescu, drept un viitor bunic, care iese cu nepoţii în parc, eventual chiar la o terasă. Spune, însă, că s-a răzgândit. “Recunosc, la un moment dat, am spus că, după ce îmi termin mandatul, nu mă mai interesează, vreau să fiu un om liber, nu vreau să mai aud de politică, de nimic. Ei, cred că a fost cam precum cea cu “demisionez în cinci minute”. Am avut vreo trei zile în care am stat degeaba şi nu îmi găseam locul şi mă întrebam într-adevăr ce aş face dacă nu aş mai avea nimic de făcut”, a povestit şeful statului. “Deci, cred că o să rămân activ în viaţa politică, în viaţa publică, nu mi-e clar cum, pentru că am mai multe variante, dar sigur o să rămân. (…) Oricum, am ajuns la concluzia că nu pot fi pensionar”, a anunţat Băsescu, ieri, la Viena. Integral in EVZ.

Ministrul Fenechiu îl acuză pe preşedintele Băsescu că a intervenit în dosarul său. Ministrul Transporturilor, Relu Fenechiu, susţine că preşedintele Traian Băsescu i-a cerut în 2007 procurorului general, Laura Codruţa Kovesi, să-l ancheteze. Potrivit lui Fenechiu, preşedintele Băsescu a primit o scrisoare de la un cetăţean, care ulterior a fost condamnat la trei ani de închisoare cu suspendare pentru şantaj, în care se cere ca actualul ministru să fie anchetat. “În momentul în care procurorul general primeşte de la preşedinte ocupă-te de băiatul respectiv, credeţi dvs că se comportă la fel ca atunci când o primeşte o petiţie de la un cetăţean. Am fost chemat de zeci de ori la DNA. Au încercat să mă termine. Acuzaţia împotriva mea nu este de corupţie, ci de complicitate la abuz în serviciu”, a declarat la Realitatea TV Fenechiu. Fenechiu este acuzat în “dosarul Transformatorul” că a vândut transformatoare second hand ruginite către Electrica Moldova. Ministrul susţine că “întâmplător” procurorul care îl anchetează este fostul consilier al Monicăi Macovei. “Să se vadă cât de mare este ipocrizia lui Traian Băsescu şi Monica Macovei, ei m-au trimis aici”, a adăugat Fenechiu. El a adăugat că nu vrea să cadă la pace cu preşedintele Băsescu. Purtătorul de cuvânt al Administraţiei Prezidenţiale, Bogdan Oprea, a declarat că preşedintele a primit peste 36.000 de petiţii cu diverse probleme şi pe toate le-a redirecţionat către instituţiile abilitate. „Aţi căzut în plasa ministrului Fenechiu. Aproape o mie de petiţii au fost direcţionate către Parchete”, a adăugat Oprea. Gandul

Prima înfrângere majoră a USL. Va reîncepe războiul cu CCR? Curtea Constituţională a respins ieri forma în care USL a votat în Parlament Statutul senatorilor şi deputaţilor, din cauza lacunelor privind revocarea aleşilor cu probleme de integritate. Soluţia dată de Curte reflectă limitele majorităţii confortabile a USL în Legislativ.  Curtea Constituţională a admis sesizarea PDL şi PP-DD de neconstituţionalitate a modificărilor aduse Statutului parlamentarilor referitoare la majorarea de la 15 la 45 de zile a termenului în care un ales poate contesta un raport al ANI în cazul unei decizii de incompatibilitate. În aceste condiţii, Statutul se va întoarce în Parlament, pentru a fi pus în acord cu decizia Curţii.  Practic, decizia de ieri anulează o iniţiativă liberală care a intrat în vigoare la mijlocul acestei luni.  Pe 13 februarie, plenul reunit al Senatului şi Camerei Deputaţilor a adoptat, cu 298 de voturi pentru, 101 împotrivă şi 36 de abţineri, noile modificări la Statutul parlamentarilor astfel încât acestora să le fie permis ca perioada de contestare a deciziilor ANI să se tripleze – de la 15 la 45 de zile. Măsura le-ar fi permis aleşilor cu probleme de integritate să tergiverseze retragerea lor din Legislativ, lucru care a atras în numeroase rânduri criticile partenerilor externi ai României. De altfel, o astfel de prevedere era în total dezacord cu recomandările cuprinse nu numai în luările de poziţie ale oficialilor europeni şi americani, dar şi în rapoartele MCV care reflectă percepţia pe care Comisia Europeană o are asupra progreselor în justiţie. Integral in Romania Libera.

Fenechiu, ministrul Transporturilor, aruncă bomba: “Aeronava prezidenţială trebuie vândută” Ministrul Transporturilor, Relu Fenechiu, a declarat la Realitatea TV că aeronava prezidenţială trebuie vândută pentru ca Tarom să scape din situaţia financiară dificilă în care se zbate de câţiva ani buni. Air Force One de România ar provoca Taromului „pierderi de 70 de milioane de euro anual”, a spus Fenechiu. Oficialul de la Transporturi, întrebat ce soluţii ar vedea pentru salvarea companiei naţionale aeriene Tarom, a spus că „aeronava prezidenţială ar trebui vândută, deoarece pierderile provocate de acest avion se ridică la peste 70 de milioane de euro pe an”. Fenechiu a făcut aceste declaraţii la finalul emisiunii „Jocuri de putere” difuzată de Realitatea TV.   Pierderile înregistrate de Tarom în ultimii patru ani se ridică la un miliard de lei. Tarom nu este foarte atractivă în prezent pentru investitori din perspectiva achiziţiei de acţiuni, din cauza pierderilor, a declarat joi Christian Edouard Heinzmann, directorul general al companiei de transport aerian. El a precizat că au avut loc câteva întâlniri cu reprezentanţii casei de brokeraj Swiss Capital, mandataţi să găsească investitori interesaţi pentru preluarea a 20% din capitalul Tarom, dar nu are alte informaţii. Ministrul Transporturilor, Relu Fenechiu , a declarat la finele lunii ianuarie, după o întâlnire cu reprezentanţii FMI, că în cazul Tarom este în derulare elaborarea strategiei de privatizare şi statul ar putea ceda un pachet de peste 20% din acţiuni. Heinzmann a precizat că primul plan de management a fost respins de board-ul companiei, fiind prea complicat, iar varianta revizuită va fi propusă la finele săptămânii viitoare. Integral la Adevarul.

Revoltă împotriva “împăratului” risipitor Mişu Vlasov. Preşedinţii celor nouă Camere judeţene de Comerţ, ameninţate de Mihail Vlasov cu excluderea din “Sistem”, ies la bătaie pentru apărarea intereselor agenţilor economici. Au trimis scrisori către Parlament, Guvern, Preşedinţie în care îl demască pe preşedintele CCIR pentru toate abuzurile. Ameninţaţi pentru că au îndrăznit să i se opună şi pentru că i-au cerut socoteală ce a făcut cu banii, preşedinţii mai multor Camere judeţene de Comerţ ascut săbiile. Scandalul preluării Registrului Comerţului de către Mihail Vlasov, preşedintele Camerei de Comerţ şi Industri e a României (CCIR) ascunde multe lucruri, ba chiar o “capcană” care determină distrugerea sistemului cameral propice dezvoltării economiei de piaţă. Totul pentru a duce puterea în “mâna unui om şi a unui grup din jurul lui”. Aceasta este, pe scurt, şi în cuvinte pe înţelesul tuturor opinia majoritară a celor nouă camere judeţene propuse deja să fie excluse pentru că nu i s-au supus “Împăratului” Vlasov, după cum l-a numit unul dintre cei revoltaţi. Integral in EVZ

Caşcavalul Rucăr a ajuns produs polonez. Nemţii de la Lidl l-au adus în România. Retailerul german Lidl a introdus în sortimentaţie, sub marcă proprie, un caşcaval Rucăr pe care îl importă din Polonia. În spatele “Rucăr”  stă o reţetă românească  care a fost standardizată în România în perioada anilor 1960. Retailerul german Lidl a decis să importe din Polonia până şi produse realizate pe baza unor reţete româneşti standardizate încă din anii 60. Este vorba despre caşcavalul Rucăr, pe care îl vinde în magazinele din România sub marca proprie Bluedino, potrivit brandprivat.ro. “Cașcavalul Rucăr, marca Bluedino este un produs nou în sortimentul Lidl România, nefiind vorba despre o înlocuire de produs. Lidl vinde şi alte variante ale aceluiași tip de cașcaval Rucăr, dar în alte cantităţi şi forme, acestea provenind de la alți furnizori”, au declarat pentru Economica.Net oficialii retailerului german. Potrivit acestora, motivul pentru care au decis să importe caşcaval Rucăr din Polonia este “calitatea”. “Lidl doreşte să ofere întotdeauna clienților cele mai bune produse. Cașcavalul de tip Rucăr este un produs de calitate superioara şi bineînţeles că îl oferim sub diferite cantităţi şi forme clienţilor noştri. Atunci când alegem să colaborăm cu un furnizor anume, alegem calitatea pe care acesta o livrează şi nu ţara din care provine”, au explicat oficialii companiei. ““Rucar “ ca şi “Dalia” sunt reţete româneşti care au fost standardizate în România în perioada anilor 1960. Ele nu pot fi înregistrate la OSIM . Integral in Capital.

Va urez o zi buna!

Maniheismul a fost probabil prima si cea mai organizata religie gnostica. Maniheismul a aparut in secolul al III-lea d.Hr. si a fost antiteza doctrinara cea mai puternica si mai antagonista crestinismului timpuriu (primar). Religia a fost fondata de Mani (lat. Manes), considerat profetul fondator si raspandita din China si pana in vestul Europei, cuprinzand tot Imperiul Roman. Maniheismul astazi este pe cale de disparitie, rezistand insa aproape 2 milenii. Intr-un articol urmator vom discuta despre metamorfozele si reminiscentele acestei filozofii si doctrine religioase atat de rezistenta, atat de multi ani, cu toate persecutiile dramatice din partea tuturor religiilor existente atunci si astazi.

Mani s-a născut în sau lângă Seleucia- Ctesifon (Babilonia, astazi Irak), pe atunci parte din Imperiul Parto-Persan. Pana la varsta de 22 de ani (unele versiuni vorbesc de 24) a trait cu familia, in mijlocul unei secte iudeo-crestine.  Mani sustinea ca la varsta de 12 ani un înger i-a anuntat misiunea, pe care el a proclamat-o în anul 238 (respectiv 240).  Sase dintre operele sale majore au fost scrise în limba aramaica siriaca [Evanghelia vie, Comoara vietii, Cartea tainelor, Pragmateia (cosmogonia sectei), Cartea uriasilor (geneza religiei inspirata de apocrifele gnostice), Cartea psalmilor si rugăciunilor si a saptea, dedicat regelui imperiului, Shapur I scrisă în persana, trateaza originea lumii si a omului, anticipand si sfarsitul omenirii.

Mani a inceput sa-si predice noua doctrină în nordul Indiei, apoi în întregul Imperiu Persan, protejat fiind de regele Shapur I. Sub presiunea clerului zoroastrian, succesorul acestuia, Bahram, l-a condamnat la martiriu. A murit ca martir în Gundeshapurin, in Imperiul Sasanid (Persan). Statul Sasanid cuprindea Iranul, Afganistanul, Irakul, o mare parte din Armenia si Georgia. În anul 651, imperiul sasanid a fost cucerit de arabii musulmani.

Canonul Maniheismului

Mani se considera ca este  ultimul dintre marii profeti după Adam, Zoroastru, Buddha si Iisus. Mani considera ca ultimii trei comisesera greseala de a nu-si fi scris învataturile, care au fost falsificate după moartea lor. Mani isi considera religia ca universala si o denumea  “Biserica adevărului.” Canonul acestei religii a putut fi reconstituit recent, prin manuscrisele recuperate în Egipt si în Turkestanul chinez. Religia lui Mani este o sincrezie religioasa intre zorasterism, iudaism, crestinism, dar si hinduisism si budism.

Canonul era bazat pe existenta a două puteri antagoniste, într-un  conflict perpetuu: Dumnezeu sau Lumina si Materia sau Întunericul, care reprezinta lacomia si poftele neînfrânate. Dupa multe evenimente dramatice si a unor creatii succesive a aparut omul, care a cazut sub puterea întunericului si care prin sex a procreat, perpetuand raul. Sufletul, creatie divina luminoasa,  rătăceste printr-o serie de incarnari fiind un prizonier care  nu se poate elibera decât prin  renuntare totala la orice violenta si la orice pacat.

Multe despre organizarea congregatiilor lui Mani le cunoastem din scrierile  Sfântul Augustin, care timp de 11 ani a fost credincios acestei religii. Dupa convertirea la crestinism, a devenit sursa principala a opiniilor distructive si umilitoare referitoare la aceasta religie, care pana la urma promova multe dintre principiile si valorile crestine.

Propagarea si metamorfoza

Maniheismul a patruns cu usurinta  în provinciile orientale ale Imperiului Roman, cucerind mii de adepti in  Siria, Palestina, nordul Arabiei si Egiptul, unde, raliindu-se gnosticilor, a devenit religie principala. Acuzati de instigare la revolta impotriva religiei imperiale, maniheistii au fost persecutati la fel ca si crestinii si iudeii pe timpul domniei lui Diocletian.

Retragandu-se din teritoriile romane si mai apoi dupa Constantin cel Mare, crestine, religia lui Mani va prospera 3 secole in Iran, Irak si in estul Asiei, pana la islamizarea acestora si venirea Abbasizilor, în anul 775. Impinsi spre Turkmenistan si vestul Chinei, unde au prosperat, devenind religia oficială a turcilor uiguri. Distrugerea regatului uigur de către kirghizi, în anul 840 si persecutia religiilor străine de către împăratul Wu-Tsong au desavarsit distrugerea majoritatii comunitatilor  Maniheiste.

Interesant de mentionat ca in Evul Mediu doctrina lui Mani va reapare in Imperiul Bizantin, prin paulicianism (sec VII- X d. Hr), care a fost aspru reprimat, iar apoi prin bogomilism (sec X – XI) , care, din Bulgaria, a cucerit Serbia si Bosnia, unde a constituit chiar o Biserică natională. Din Dalmatia s-a răspândit în Lombardia, de unde, mai târziu, miscarea catharilor (sec XII-lea) si ea reprimata cu o mare cruzime. Despre toate astea intr-un articol viitor.

Bibliografie, note si citate:

W. Eilers  “Iran and Mesopotamia” in E. Yarshater, The Cambridge History of Iran, vol. 3, Cambridge: Cambridge University Press, 1983
Ball, Warwick, Rome in the East: the transformation of an empire, Routledge, 2001
Jacques Brosse, „Maestrii spirituali”, Editura „PRO Editură si Tipografie”, 2007

Verdictul Europei asupra alegerilor din Italia: „O catastrofă pentru euro şi pentru întreaga Uniune Europeană“. Cutremurul electoral din Italia este “o catastrofă pentru euro şi pentru întreaga Uniune Europeană”, a avertizat guvernul luxemburghez, dând astfel glas verdictului decis de majoritatea cancelariilor din zona euro. Iar ca reacţie la rezultatul alegerilor parlamentare italiene, în care populaţia a respins clar austeritatea şi a preferat formaţiuni antieuro, liderii europeni au avertizat că Italia nu are alternativă la rigoarea fiscală.  Aproape 57% din italienii care au mers duminică şi luni la vot au ales formaţiuni care au promis că vor rupe reţeta de austeritate prescrisă de “doctorul” zonei euro Germania, scrie The Telegraph. Împreună, aceste formaţiuni controlează majoritatea locurilor din parlament şi de aceea orice formulă de guvernare va trebui să le implice. Mişcarea de 5 Stele a comicului şi bloggerului Beppe Grillo, care a câştigat un sfert din voturi, a promis organizarea unui referendum în privinţa statutului Italiei de membru al zonei euro şi a avut ca manifest electoral revenirea la liră, în timp ce fostul premier Silvio Berlusconi s-a angajat să scoată Italia din uniunea monetară dacă UE se încăpăţânează să insiste pe austeritate. “Rezultatul ne afectează pe toţi. Este ca un salt în gol care nu aduce nimic bun pentru nimeni, nici pentru Italia şi nici pentru restul Europei”, a afirmat ministrul spaniol de externe Manuel Garcia-Margallo.  Într-un mesaj transmis Romei, preşedintele UE Herman Van Rompuy a avertizat că dacă dă înapoi în faţa disciplinei bugetare şi reformelor economice, Italia va distruge încrederea pe care pieţele o au în mecanismul zonei euro de management al crizei, notează Bloomberg. “Nu este cale de întoarcere, Pur şi simplu nu ne putem permite. De fiecare dată când dăm colţul, trebuie să ţinem minte că după acel colţ stă pericolul de a ne complace”, a spus Van Rompuy. Ministrul luxemburghez de externe Jean Assel born a atenţionat, de asemenea, că Italia nu va ieşi din criza economică şi financiară fără un plan serios. “Aceasta nu se va întâmpla cu populism şi prin răstălmăcirea lucrurilor. Poate funcţiona doar prin abordarea problemei într-un mod serios şi prin reconstruirea încrederii”, a afirmat el. Integral in Ziarul Financiar.

Zi istorică la Vatican: Benedict al XVI-lea părăseşte tronul Sfântului Petru. Zi istorică joi, la Vatican: pentru prima dată după aproximativ şapte secole, un papă, de această dată Benedict al XVI-lea, va părăsi în timpul vieţii şi de bunăvoie tronul Sfântului Petru. Potrivit agenţiei France Presse, Benedict al XVI-lea îi lasă succesorului său o Biserică Catolică şi „apele agitate“ ale acesteia într-o lume marcată de profunde transformări. Demisia pe care papa de origine germană, lipsit de puterea de a duce mai departe greutatea misiunii sale, a anunţat-o la 11 februarie, va deveni efectivă la sfârşitul după-amiezii. Spre orele prânzului, cardinalii Curiei, care vor participa la alegerea succesorului său, îi vor adresa cu uşile închise un ultim salut papei demisionar. La finalul după-amiezii (n.r. : 18 :00, ora României), Sfântul Părinte va părăsi Vaticanul la bordul unui elicopter şi se va îndrepta spre Castel Gandolfo, reşedinţa de vară a papilor, situată la aproximativ 30 de kilometri de Roma. Benedict al XVI-lea va ajunge 20 de minute mai târziu la Castel Gandolfo, o vilă ce se întinde pe 55 de hectare, cu grădini impunătoare mărginite de Lacul Albano. Odată ajuns în apartamentele sale, el va saluta mulţimea de la balconul vilei, care dă în mica piaţă a localităţii, înscrisă în clasamentul celor mai frumoase sate din Italia. Va fi ultima apariţie publică a lui Benedict al XVI-lea în calitate de papă. La ora 21.00, ora României, demisia Suveranului Pontif va deveni oficială. Fostul papă îşi va lua noua titulatură oficială, şi anume „Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea, Papă Emerit“. După intrarea în vigoare a demisiei, se va deschide faimoasa perioadă a „scaunului vacant“, iar interimatul va fi asigurat de cardinalul şambelan. Dificila sarcină îi va reveni fidelului secretar de stat al lui Joseph Ratzinger, cardinalul italian Tarcisio Bertone. Noul papă emerit va rămâne aproximativ două luni la Castel Gandolfo, departe de agitaţia mediaticã a conclavului ce se va reuni de la jumătatea lui martie pentru a-i alege succesorul. Integral in Adevarul

“Dezgheţ” incert în relaţiile franco-ruse. Preşedintele Franţei, François Hollande, efectuează o vizită în Rusia pusă sub semnul relansării dialogului şi a cooperării bilaterale. Intr-un moment cînd creşterea economică se anunţă extrem de anemică pe teritoriul Hexagonului, multe intreprinderi franceze consideră că Rusia oferă numeroase oportunităţi. Rusia rămîne însă un partener instabil şi capricios al Europei şi al Occidentului, ceea ce se vede mai ales în abordarea dosarelor internaţionale. Intr-un articol din cotidianul Libération se arată că François Hollande efectuează această vizită în special sub presiunea unui “lobby pro-rus” care consideră că pragmatismul politic şi economic trebuie să primeze faţă de orice alte considerente culturale, filozofice sau sociale. Altfel spus, Franţa, ţara care şi-a impus prin excelenţă faima de apărătoare a drepturilor omului, riscă să-şi facă mai puţin auzită vocea la acest capitol în discuţiile cu Vladimir Putin. Si ziarul Le Monde consideră că François Hollande va avea ca prioritate semnarea unor contracte sau defrişarea unor proiecte economice comune şi mai puţin analiza evoluţiei politice în Rusia. Seful statului francez este însoţit de altfel de o importantă delegaţie: mai mulţi miniştri şi cîţiva dintre reprezentanţii principalelor grupuri franceze. Agenţia France Presse reia în contextul acestei vizite, o declaraţie făcută de academiciana  Hélène Carrère d’Encausse, sepcialistă în istoria Rusiei: “nu este nevoie să ne iubim pentru a ne înţelege”. Sub acest slogan se vor derula probabil discuţiile de la Moscova, după ce relaţiile recente dintre Franţa şi Rusia au fost marcate de două evenimente. Primul este “exilul fiscal” în Rusia al actorului Gérard Depardieu. Iar al doilea este sprijinul acordat la ONU de Rusia în favoarea intervenţiei franceze în Mali. Primul eveniment a fost de natură să pună pentru moment între paranteze relaţiile franco-ruse, dar al doilea, dimpotrivă, a fost ca o invitaţie la ridicarea lor. In ce-l priveşte pe Gérard Depardieu, el a părăsit furios Franţa acuzînd autorităţile de la Paris că recurg la prea multe impozite. Marele actor, dar şi marele turbulent, şi a fost primit cu braţele deschise în Rusia unde Vladimir Putin i-a oferit cetăţenie rusă. Agitaţia mediatică din jurul acestui subiect nu este însă de natură să schimbe imaginea Rusiei în ochii Occidentului. Chiar dacă Vladimir Putin a vrut, cu o anumită naivitate de altfel, să demonstreze că, iată roata istoriei s-a întors şi artiştii occidentali caută acum sprijinul Rusiei (după ce timp de secole cei din Estul Europei au căutat refugiu în Occident), în ciuda acestei manevre deci nimeni nu-şi face nici o iluzie în privinţa situaţiei reale din Rusia. Cu discreţie dar în mod eficient, puterea de la Kremlin reduce opoziţia la tăcere. Vladimir Putin a lansat o veritabilă strategie de reluare sub control a informaţiei şi a mediilor de informare iar arestările cu caracter politic sunt numeroase (ziarul Le Monde evocă peste 5100 de cazuri între decembrie 2011 şi decembrie 2012).  Măsurile împotriva manifestaţiilor neautorizate s-au înăsprit, aria de acţiune a organizaţiilor neguvernamentale a fost restrînsă. Integral la RFI

Bogăţia şi sărăcia, strigătoare la cer. Protestele europenilor împotriva politicilor de austeritate menite să scoată ţările zonei monetare euro din impas nu contenesc, dar au ocolit deocamdată, Germania. Pentru cîtă vreme? Cu cîţiva ani în urmă, la Köln, pe caldarîmul unei alei de pe malul Rinului, un plimbăreţ obişnuit să se uite unde calcă, putea citi o inscripţie provocatoare prin conţinutul ei radical stîngist: Sărăcie pentru toţi! Între timp, insolenta revendicare riscă să se împlinească (fireşte cu excepţiile de rigoare, cruţînd totuşi de pauperitate mai bine de o treime din locuitori) pînă şi în ţara care trece drept cea mai bogată şi stabilă în vremuri de criză: în Germania. Necazul nu se va produce azi sau mîine, ci peste o bună bucată de vreme, dacă guvernanţii nu vor lua în serios avertismentele unor experţi neutri, dacă nu vor înceta să dea deplină ascultare lobbyiştilor şi să tremure ca varga la verdictul agenţiilor de rating, tresărind speriaţi la fiecare nou acces de enervare a pieţelor financiare, dacă nu vor învăţa să întrevadă sub carcasa protectoare a eufemismelor de tot felul din discursurile publice şi oficiale, chipul nefardat şi dur al realităţii. Cît de normal este ca, în timp ce, în 1985, raportul dintre salariul directorului celei mai mari societăţi germane pe acţiuni şi salariul mediu al unui funcţionar din aceeaşi societate să fi fost de 20:1, azi el să fie de 200:1? Cît de normal este ca managerii şefi ai unor mari concerne germane să-şi asigure pensii anuale de pînă la 18 milioane de euro, în timp ce ministrul federal al muncii este alarmat de sărăcia multor pensionari vîrstnici şi caută soluţii spre a curma acest fenomen? Este normal ca impozitarea veniturilor provenite din tranzacţiile de capital ( 25%) să fie mai mică decît cea a veniturilor salariale de pe urma unei activităţi productive ( impozitare ce poate atinge un procentaj de pînă la 45% )? Lista craselor inechităţi este lungă şi rămîne, din păcate, deschisă. Altminteri, nici preşedintele Bundestagului, Norbert Lammert, nu ar fi criticat public giganticele diferenţe de venit, care nu se justifică în nici un fel, nu şi-ar fi exprimat descumpănirea şi consternarea faţă de insolenţa cu care au putut fi negociate şi impuse unele salarii uriaşe. Şi nici fostul manager-şef al concernului Daimler-Benz, Edzard Reuter, nu ar fi întrevăzut în imensa discrepanţă dintre salariile mici şi cele mari, încălcarea cu un dispreţ nemaiîntîlnit a unei limite. O discrepanţă care în viziunea lui Peer Steinbrück, candidatul social-democrat la funcţia de cancelar la alegerile din septembrie 2013, este un semnal catastrofal. Deloc întîmplător, aceeaşi discrepanţă, aflată în creştere, după cum estimează istoricul Hans -Ulrich Wehler, într-un revelator eseu, presărat cu cifre şi date, publicat în DIE ZEIT, va deveni probabil tema centrală a campaniei electorale în Germania anului 2013. Integral la Deutsche Welle

Polonia, principala destinaţie de outsourcing din Europa. Polonia a devenit principala destinaţie de outsourcing din Europa, numeroase companii internaţionale alegând să îşi transfere aici activităţi tot mai complexe, notează AP, într-un comentariu difuzat miercuri. Economia Poloniei a fost pe creştere timp de 21 de ani consecutiv, în timp ce unele ţări occidentale încearcă să îşi revină din cea mai gravă criză postbelică. Rezultatul este o modificare izbitoare, încă “în faşă”: o ţară în care sărăcia şi opresiunea îi împingeau altădată pe locuitori să emigreze, atrage acum forţă de muncă din Occident. “Aici îmi recapăt demnitatea. Polonia îmi oferă o a doua şansă”, explică Javier Bofarull Marques, un spaniol de 44 de ani, care a primit o slujbă la Cracovia pentru o firmă internaţională de contabilitate, după 8 luni de căutări zadarnice la Barcelona. Numărul celor din ţările occidentale mai bogate care lucrează în Polonia este încă mic, şi mai sunt încă polonezi care emigrează în Marea Britanie şi în alte state care oferă salarii mai mari. Cu toate acestea, anii de creştere economică şi apartenenţa la UE transformă, fără urmă de îndoială, această ţară cu 38 milioane de locuitori, cea mai mare dintre statele fostului bloc comunist acum membre UE. Una din cauzele esenţiale ale fenomenului provine de la sectorul de outsourcing, care a explodat în ultimii ani, transformând Polonia în “principala destinaţie de outsourcing din Europa”, potrivit unui raport recent al firmei de consultanţă Jones Lang Lasalle. Fenomenul a început acum aproape 10 ani, când unele companii internaţionale au început să transfere în Polonia anumite activităţi simple, precum cele de call-center. De atunci, activităţile lor au devenit tot mai sofisticate, incluzând acum programare IT, contabilitate, servicii financiare şi juridice.  Rezultatul a fost creşterea numărului de locuri de muncă stimulative, care limitează migraţia creierelor din Polonia şi atrage străini ca Bofarull Marques. Clădiri şi parcuri de birouri cu servicii de outsourcing au apărut în multe oraşe poloneze, printre care Gdansk, Varşovia, Wroclaw şi Lodz. Liderul detaşat este însă Cracovia, plasată în 2012 ca destinaţia nr.10 de outsourcing la nivel mondial, înainte chiar de Shanghai şi Beijing.

Companiile străine sunt atrase în Polonia din mai multe motive, printre care costurile cu forţa de muncă de două ori mai mici decât în Europa Occidentală. Şefii lor spun însă că nu acesta este singurul factor, citând şi alţii:

•   absolvenţii de universităţi poloneze au adesea foarte bune competenţe de IT şi inginerie, o moştenire a sistemului de învăţământ din era comunistă, ca şi o bună cunoaştere a englezei şi altor limbi străine;
• Polonia este o ţară mare în centrul Europei şi produce anual circa 400.000 de absolvenţi de învăţământ superior, un “fantastic rezervor de talente”, apreciază Marek Grodzinski, care conduce centrul de afaceri al companiei franceze Capgemini la Cracovia;
• stabilitatea politică şi un puternic stat de drept întărit de apartenenţa la Uniunea Europeană. “Stabilitatea politică le oferă polonezilor un avantaj” şi, spre deosebire de China, o altă ţară importantă de outsourcing, Polonia, membră UE, protejează drepturile de proprietate intelectuală, subliniază Przemek Berendt, vicepreşedinte Luxoft.

În sectorul de outsourcing din Polonia lucrează acum peste 100.000 de angajaţi ai unor companii internaţionale, şi se prognozează o creştere de 15-20% până la sfârşitul lui 2013, potrivit unei asociaţii care reprezintă mai mult de 70 de firme. Integral aduce Agerpres.

Redactat de @Cetatean

Motto : « Mă gândeam, la un moment dat, înainte de a da cuvântul domnului senator Iorgovan, dacă nu era bine să supunem la vot ca stenogramele şedinţei noastre să fie secrete pe timp de 20 de ani » (Nicolae Vacaroiu, Presedintele Senatului, dezbaterile privind revizuirea Constituției, 28 august 2003).

Episodul anterior il puteti citi AICI

***

Spiritul Marii Adunari Nationale nu a parasit niciodata Parlamentul Romaniei. In opinia mea, cea mai corecta si mai adanca interpretare a Revolutiei din 1989 a fost furnizata de un om cu viata sfanta si care habar nu avea de politica, insa care a spus atunci : « Caci s-a zdrobit capul sarpelui, dar veninul lui a ramas si s-a raspandit in toata lumea prin coada lui ».

Coada sarpelui era formata din nomenclaturistii PCR-ului care au aparut atunci la TV in pulover sau fara cravata, legitimandu-se in fata natiunii ca « revolutionari », precum si din cohortele din esaloanele II si III (cu tot neamul lor viu sau….in adormire) care primisera consemn sa nu se sperie, intrucat valurile de la suprafata nu urmau sa afecteze si strafundul regimului. Cu voia dumneavoastra, stim cine a fost extremitatea cozii, ultimul pe lista.

Veninul sarpelui nu este decat spiritul Marii Adunari Nationale, credinta ca toata puterea in stat trebuie sa se concentreze in mainile unor nomenclaturisti care isi spun « parlamentari » si care, de la inaltimea functiilor lor, au drept de viata si de moarte asupra cetatenilor.

Cine imparte, parte-si face, iar cine face legea, pentru sine si-o croieste. Categoric, puterea nu trebuia asumata in forma bruta si pe fata, ea trebuie sa fie frumos ambalata si pios justificata de formule constitutionale respectabile. Insa la adapostul formulelor goale, realitatea e mereu aceeasi : urmasii PCR-ului transformat in FSN-ul care s-a spart mai apoi in FSN-de-dreapta si FSN-de-stanga au urmarit mereu mentinerea puterii absolute in stat in interiorul castei de « reprezentanti ».

Poate nicaieri nu se vede mai bine veninul sarpelui decat in nevoia cvasi-religioasa a « reprezentantilor » de a prelua in Constitutia Romaniei « libere » (1991 si 2003) o formula cu rol de mantra din Constitutia Republicii Socialiste Romania din 1965.

1965 : « Marea Adunare Nationala, organul suprem al puterii de stat, este unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste Romania » (art. 42).

 1991 : « Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării » (art. 58).

2003 : « Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării ». (art. 61)

Urmasii PCR-ului care si-au spus, dupa 1989, « reprezentanti ai poporului », au tinut mortis sa preia din Constitutia RSR aceasta formula sacra prin care ei urmau sa isi legitimeze pretentiile de a face legea dupa cum le slujeste ea interesele (individuale sau de grup) : organul suprem. Si chiar daca nu ii putem banui ca l-au citit pe Hans Kelsen, e frapant sa constati ca « reprezentantii » (cei insarcinati cu faurirea normelor) au ravnit mereu sa se legitimeze ca organ. Si nu orice fel de organ, ci unul suprem.

Grija cvasi-religioasa pentru marcarea suprematiei castei « reprezentantilor » asupra a tot ce misca (juridic, politic si militar) in stat era foarte usor vizibila in  Constitutia RSR din 1965 (art.43) :

Marea Adunare Nationala are urmatoarele atributii principale:

 1. Adopta si modifica Constitutia Republicii Socialiste Romania;
2. Reglementeaza sistemul electoral;
3. Hotaraste consultarea poporului, prin referendum, asupra masurilor de importanta deosebita care privesc interese supreme ale tarii;
4. Adopta planul national unic de dezvoltare economico-sociala, bugetul de stat si contul general de incheiere a exercitiului bugetar;
5. Organizeaza Consiliul de Ministri; stabileste normele generale de organizare si functionare a ministerelor si celorlalte organe centrale de stat;
6. Reglementeaza organizarea judecatoreasca si a Procuraturii;
7. Stabileste normele de organizare si functionare a consiliilor populare;
8. Stabileste organizarea administrativa a teritoriului;
9. Acorda amnistia;
10. Ratifica si denunta tratatele internationale care implica modificarea legilor;
11. Alege si revoca pe Presedintele Republicii Socialiste Romania;
12. Alege si revoca Consiliul de Stat;
13. Alege si revoca Consiliul de Ministri;
14. Alege si revoca Tribunalul Suprem si procurorul general;
15. Exercita controlul general al aplicarii Constitutiei. Numai Marea Adunare Nationala hotaraste asupra constitutionalitatii legilor;
16. Controleaza activitatea Presedintelui Republicii Socialiste Romania si a Consiliului de Stat;
17. Controleaza activitatea Consiliului de Ministri, a ministerelor si a celorlalte organe centrale ale administratiei de stat;
18. Asculta dari de seama cu privire la activitatea Tribunalului Suprem si controleaza deciziile sale de indrumare;
19. Controleaza activitatea Procuraturii;
20. Exercita controlul general asupra activitatii consiliilor populare;
21. Stabileste linia generala a politicii externe;
22. Proclama, in interesul apararii tarii, a ordinii publice sau a securitatii statului, starea de necesitate, in unele localitati sau pe intreg teritoriul tarii;
23. Declara mobilizarea partiala sau generala;
24. Declara starea de razboi ».

 « Suprematia » organului numit Marea Adunarea Nationala era strivitoare, totala, imposibil de contracarat. Vom avea ocazia sa revenim in decursul acestui serial asupra art. 43 din Constitutia RSR, insa pentru moment vreau sa evidentiez un lucru : suprematia era totala pentru ca nu exista nici o alta putere in stat care sa poata contrabalansa Marea Adunare Nationala. « Suprematia » nu era o vorba goala, ci o realitate juridica, politica si militara.

Principiul democratic de « checks and balances », de limitari si echilibre intre organelor care asigura exercitiul puterii in stat era tot ce putea fi mai contrar ideii de « suprematie » a Marii Adunari Nationale.

Foarte grijulii cu transmiterea, in 1991, de la Marea Adunare Nationala catre Parlamentul Romaniei a acestei calitati de « suprem organ », juristii FSN nu s-au mai preocupat de inscrierea in Constitutia din 1991 a principiului separatiei si echilibrului puterilor in stat. Nu pentru ca ar fi uitat, ci pentru ca in mintea lor principiul separatiei si echilibrului puterilor nu era compatibil cu ideea de  « suprematie » a unuia dintre organele statului. Suprematia este totala sau nu este deloc.

Astfel ca art. 1 din Constitutia din 1991 nu pomenea nimic despre modul in care organele puterii intra intr-un raport de limitare reciproca si echilibru :

„(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
(2) Forma de guvernamânt a statului este republica.
(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”.

 A trebuit sa asteptam revizuirea din 2003 (facuta la presiunea UE si in vederea intrarii in NATO) pentru ca principiul « checks and balances » sa fie introdus in Constitutie, la art. 1, al.4:

„Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.

Insa introducerea acestui principiu nu a afectat cu nimic calitatea de « suprem organ » al Parlamentului Romaniei.

Articolul 58 din Constitutia din 1991 a devenit, in Constitutia din 2003, articolul 61 (ambele sunt citate mai sus), fiind pastrat neatins, in exact aceeasi forma in care il scrisera juristii FSN.

O dovada dubla a faptului ca in 1991 urmasii PCR nu aveau absolut deloc de gand sa atenteze la « suprematia » organului redenumit (pentru inselarea aparentelor) Parlamentul Romaniei, era pastrarea a doua prerogative-cheie din Constitutia din 1965 prin intermediul carora era urma sa fie neutralizata de jure orice tentativa de aplicare reala a principiului « checks and balances » : controlul Justitiei si controlul constitutionalitatii legilor.

1965 : « Exercita controlul general al aplicarii Constitutiei. Numai Marea Adunare Nationala hotaraste asupra constitutionalitatii legilor » (Art. 43, al.15).

1991 : « În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b), legea sau regulamentul se transmite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlaturată, iar promulgarea devine obligatorie » (Art. 145, al. 1).

Desi infiintasera o Curte Constitutionala pe care Emanatul si Organul Suprem urmau sa o populeze cu oameni de casa, juristii FSN si-au luat totusi o masura de precautie menita sa conserve caracterul de « suprem organ » al Parlamentului in eventualitatea unor defectiuni la CCR : casarea cu majoritate de 2/3 a deciziilor Curtii Constitutionale. Ori suntem « organ suprem », ori nu mai suntem de loc !

1965 : « Alege si revoca Tribunalul Suprem si procurorul general[…] Asculta dari de seama cu privire la activitatea Tribunalului Suprem si controleaza deciziile sale de indrumare; controleaza activitatea Procuraturii » (art. 43, al. 14, 18, 19).

 1991: « Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durata de 4 ani, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună »(art. 132).

Deciziile de indrumare ale Tribunalului Suprem erau echivalente cu actualele recursuri in interesul legii. Cine crede ca Tribunalul « Suprem » putea atenta la « suprematia » Marii Adunari Nationale si ca Justitia putea garanta in acele vremuri vreun « drept » al cetatenilor, poate constata din art. 43 al. 18) si 19) modul in care suprematia Marii Adunari Nationale strivea fara mila ideea de Justitie independenta. Categoric, juristii FSN nu isi puteau permite luxul de a renunta la aceste prerogative ale Marii Adunari Nationale si le-au transferat Parlamentului in 1991 sub forma art. 132, care facea din magistratii alesi in Consiliului Superior al Magistraturii simple instrumente prin care « suprematia » Parlamentului urma sa preintimpine orice manifesta a unei independente a Justitiei. Cu procurori controlati de Ministrul Justitie, cu judecatori numiti de catre Emanatul Revolutiei si cu CSM controlat de Parlament, independenta Justitiei « libere » era o gluma sinistra, buna de prostit poporul credul.

Veninul « suprematiei » Marii Adunari Nationale se pastra astfel intact si era incredintat ca mostenire pretioasa Parlamentului Romaniei prin Constitutia din 1991. In substanta ei, Constitutia din 1991 nu putea « garanta »  nici un drept al cetatenilor si nici nu asgura existenta unui stat de drept, intrucat lipsea exact acel mecanism de « checks and balances » cu rol de a preintimpina concentrarea puterii in mana unui singur organ (individual sau colectiv). Faptul ca Nicolae Ceausescu, ca Presedinte al RSR, fusese impuscat dupa un « proces » nu era decat partea vizibila a mascaradei : zdrobirea cu spectacol a capului sarpelui, menita sa mascheze trasmiterea veninului.

 Bucurosi ca au scapat de un dictator de facto, oamenii nu mai aveau ochi sa observe cine era, conform Constitutiei din 1965 adevaratul dictator, cel de jure:

 „Marea Adunare Nationala are urmatoarele atributii principale [….] 14. Alege si revoca pe Presedintele Republicii Socialiste Romania” (art. 43, al.14).

 Nicolae Ceausescu era doar un „organ”, insa nu „supremul organ”. Uciderea capului vizibil al puterii comuniste nu a insemnat si distrugerea veninului, adica a tentatiei unei caste auto-reproduse (numite, in functiei de necesitatile istorice, Marea Adunare Nationala ori Parlamentul Romaniei) de a se considera « supremul organ » in stat, singurul care exercita in mod real puterea, fara a o imparti cu alte organe si fara a fi limitat de acestea.  Ori suntem « organ suprem », ori nu mai suntem de loc !

 (va urma)

“China Tests Japanese and U.S. Patience is republished with permission of Stratfor.”

By Rodger Baker
Vice President of East Asia Analysis

Japanese Prime Minister Shinzo Abe has warned Beijing that Tokyo is losing patience with China’s assertive maritime behavior in the East and South China seas, suggesting China consider the economic and military consequences of its actions. His warning followed similar statements from Washington that its patience with China is wearing thin, in this case over continued Chinese cyberespionage and the likelihood that Beijing is developing and testing cybersabotage and cyberwarfare capabilities. Together, the warnings are meant to signal to China that the thus-far relatively passive response to China’s military actions may be nearing an end.

In an interview The Washington Post published just prior to Abe’s meeting with U.S. President Barack Obama in Washington, Abe said China’s actions around the disputed Senkaku/Diaoyu islands and its overall increasing military assertiveness have already resulted in a major increase in funding for the Japan Self-Defense Forces and coast guard. He also reiterated the centrality of the Japan-U.S. alliance for Asian security and warned that China could lose Japanese and other foreign investment if it continued to use “coercion or intimidation” toward its neighbors along the East and South China seas.

Abe’s interview came amid warnings on Chinese cyberactivity from Washington. Though not mentioning China by name in his 2013 State of the Union address, Obama said, “We know foreign countries and companies swipe our corporate secrets. Now our enemies are also seeking the ability to sabotage our power grid, our financial institutions, our air traffic control systems.” Obama’s comments, and the subsequent release of a new strategy on mitigating cybertheft of trade secrets, coincided with a series of reports highlighting China’s People’s Liberation Army backing for hacking activities in the United States, including a report by Mandiant that traced the activities to a specific People’s Liberation Army unit and facility. The timing of the private sector reports and Obama’s announcement were not coincidental.

Although Washington has taken a slightly more restrained stance on the Senkaku/Diaoyu dispute, reportedly urging Tokyo not to release proof that a Chinese ship locked its fire-control radar on a Japanese naval vessel, clearly Washington and Tokyo hold the common view that China’s actions are nearing the limits of tolerance. Given its proximity to China, Japan is focusing on Chinese maritime activity, which has accelerated in the past two to three years around the disputed islands, in the South China Sea and in the Western Pacific east of Japan. The United States in turn is highlighting cyberespionage and the potential for cyberwarfare. Both are drawing attention to well-known Chinese behavior and warning that it is nearing a point where it can no longer be tolerated. The message is clear: China can alter its behavior or begin to face the consequences from the United States and Japan.

Abe drew a sharp response from Beijing, though less from his interview than from another Washington Post article based on the interview that interpreted Abe as saying, “China has a ‘deeply ingrained’ need to spar with Japan and other Asian neighbors over territory, because the ruling Communist Party uses the disputes to maintain strong domestic support.” Tokyo responded to China’s complaints by saying the second Post article was misleading but that the transcript of Abe’s interview was accurate.

Although the Japanese government did not elaborate on this point, by “ingrained” Abe did not mean Chinese behavior per se, but rather the anti-Japanese undercurrents of China’s education system and the use of anti-Japanese sentiment as the basis of Chinese patriotism. 
In addition to being Beijing’s standard knee-jerk reaction to any less-than-flattering comments by a foreign leader, the Chinese government and media response represented an attempt to shift attention from Chinese actions toward the “hawkish” Abe as the source of rising tensions in East Asia. A follow-up Xinhua article published after the Abe-Obama meeting cautioned the United States to be “vigilant against the rightist tendency in Tokyo” and said the first- and second-largest economies, the United States and China, should work together “to safeguard the peace and prosperity of the Asia-Pacific region and contribute to global development.” Other Chinese media reports suggested that Abe failed to gain support from Obama during the visit for his Senkaku/Diaoyu policies or for a unified stance against China. The undertones of China’s response, however, reflect less confidence.

The Economic Threat

What Abe said in his interview apart from the Chinese media spin is instructive. According to Abe, relations between China and Japan have been suffering due to unintended consequences of moves by the Communist Party of China to retain its legitimacy. China’s economic opening led to unequal prosperity, eliminating the Party’s main pillar of support, equality. To counter that, the Chinese government pursued a two-prong strategy of economic growth and patriotism. Economic growth required Beijing to expand its sourcing of commodities, moving China naturally onto the sea. Meanwhile, patriotism, tinged with anti-Japanese teaching, has come to pervade the educational system and society.

Abe argued that China is pursuing a path of coercion or intimidation, particularly in the East and South China seas, as part of its resource-acquisition strategy. Anti-Japanese undercurrents in Chinese society due to the inculcation of patriotism have won domestic support for the assertive Chinese actions. But this has strained Japanese-Chinese economic relations, thus undercutting China’s own rapid economic growth. And without continued economic growth, Abe cautioned, China’s single-party leadership would be unable to control its population of 1.3 billion.

Within this context, Abe cautioned that it is important to make Beijing realize it cannot take another country’s territory or territorial water or change the rules of international engagement. He raised the defense budget and emphasized that the Japanese-U.S. alliance is critical for regional security, as is a continued U.S. presence in the region. He also warned that China’s assertive behavior would have economic consequences and that although Japanese companies profit in China, they are responsible for 10 million Chinese jobs. If the risk of doing business in China rises, then “Japanese investments will start to drop sharply,” he added.

Abe’s warnings were designed to strike at the core Chinese government fears of economic and social instability and military encroachment by the United States and a reinvigorated Japan. On the economic front, Japan is one of the top sources of actual foreign direct investment in China and a major trading partner. Although it is difficult to verify Abe’s claims of 10 million Chinese employed due to Japanese investments, the implications of Chinese actions on bilateral economic cooperation are more easily observable. In 2012, a year when tensions ran high due to Japan’s decision regarding what it called the “purchase” of some of the disputed Senkaku/Diaoyu islands from a private Japanese citizen, anti-Japanese protests flared in China, as did unofficial boycotts of Japanese goods. Total trade between China and Japan fell 3.9 percent year on year, the first drop since the major financial crisis of 2009, with exports falling more than 10 percent. Japanese foreign direct investment, although rising slightly for the year, saw a major falloff in the summer when tensions between the two countries ran high.

Other factors played a role in the decline of trade and investment, including reduced overall Japanese demand and shifts in suppliers for certain key resources (and adjustments in Japan’s export markets). And Japan itself would suffer from a major break in trade relations, though Tokyo may be taking steps to cushion against fallout from economic disputes with China. Japanese firms in fact already are beginning to show an interest is shifting some of their manufacturing bases out of China even without the added incentive of anti-Japanese sentiment-driven protests and boycotts. In 2012, the gap between China and the United States as the top destination for Japanese exports narrowed further to just 0.6 percent. Abe also hinted strongly that Japan has finally decided to pursue talks with the United States over the Trans-Pacific Partnership, a trading bloc (unofficially) designed to exclude China.

Although Japanese companies are unlikely to flee China en masse, the threat of a slow reorientation toward stronger trade ties with the United States and softening investment in China strikes at one of the Communist Party’s major concerns, namely maintaining social stability through employment. Like that of Japan, exports and growth have driven China’s economy. This does not necessarily mean profits or efficiency; on the contrary, Beijing has harnessed the constant growth to maintain employment and provide loans to keep businesses operating, even when they operate with razor-thin profit margins or at a loss.

Employment represents China’s preferred tool to maintain social stability, and the Party sees stability as paramount to retaining its legitimacy as the unchallengeable and unopposable leader of China. Both the Chinese government and Abe know this, and now Abe is threatening to target Chinese growth, upending the whole system of stability. The Japanese may not really be able to effect or afford any drastic change in economic relations with China, but with the activation of the Trans-Pacific Partnership and with a possible Japanese government emphasis on investment to Southeast Asia and Africa (with private investment likely to follow), the economic pressure on China could slowly build.

The Military Warning

The military warning is therefore more immediately troubling to Beijing. Both Tokyo and Washington are reaching their limits for tolerating aggressive Chinese behavior. The United States is pivoting toward Asia, seen by China as a constraining action. Japan is strengthening ties with Russia, Australia, India and Southeast Asia, something China regards as containment. China’s emergence as a big power has not been entirely smooth. Any time a nation seeks to alter the status quo between other powers, disruption and resistance are inevitable. China’s maritime expansion and its cyberespionage and emerging cyberwar capabilities are closely linked to its economic and social policies. The former is a more obvious concrete action, but one that raises the risk of creating the appearance of being ready for peer competition long before China actually is. The latter at least offers some opportunities for plausible deniability (though Washington is now removing that already-translucent veil) and reflects an attempt to exploit an area where China’s overall vulnerabilities are less of a liability; it is the weak taking its best available action against the strong.

For Japan, maritime activity around the disputed islands is manageable so long as it remains in the civilian realm, but the use of fire control radar on Japanese ships and overflights by Chinese aircraft are unacceptable. (Japanese aircraft are shadowing Chinese overflights. In a recently reported case, a Chinese Y-8 surveillance aircraft and the Japanese F-15 interceptor came within 5 meters, or 16 feet, of one another, creating the potential for a collision like the one between a U.S. and Chinese aircraft in 2001.) And while the United States may have tolerated the occasional case of cybertheft and cyberespionage, as Obama noted, such activities become unacceptable in scale and when it shifts to targeting U.S. infrastructure, where it has the potential to disrupt electricity grids, communications systems and other industrial processes.

Japan and the United States have both called their defense alliance the cornerstone of their regional policies and relations. Japan continues to evolve its interpretation of its constitutional limit on military activity, and Tokyo has pledged to Washington to take a greater role in ensuring regional security. The escalation of Chinese naval activity has given the impression of a confident and capable Beijing on its way to changing the balance of naval power in the region. China has built the impression of a strong modern navy backed by land-based missiles, with modern ships and technology and an emerging international reach. China’s anti-access area denial strategy is an increasing point of contention in Japan and the United States, where there are warnings that the Chinese navy will soon outpace the U.S. Navy in the Pacific, limiting U.S. naval capabilities with its “carrier-killer” missiles and quantitatively superior fleet.

The Chinese navy has undergone a significant modernization program over the past decade. Still, it is far from ready to compete head to head with the Japanese navy, much less with Japan’s treaty ally, the United States. Modernization efforts and the fleet-building program have yet to make for a superb Chinese navy, nor would having superb sailors. A superb navy requires organization, doctrine, principles and most of all experience. The main problem constraining China’s navy is not its shipbuilding or recruitment but its limited ability to truly integrate its forces for war fighting and fleet operations. This requires substantial knowledge and training in logistics, cooperative air defense and myriad other complex factors.

There really is only one real measurement for a navy: Its ability to win against its likely rival. Part of determining the quality of a navy depends upon its technology and part on doctrine, but a substantial part is actual experience. China’s navy has little war-fighting experience, even in the past. This has substantially limited the number of individuals within the officer corps knowledgeable or capable of effective operations in the highly complex world of modern military engagements. The Chinese navy may have new technology and be building toward numerical superiority, but it faces off against a U.S. Navy with centuries of experience and generations of admirals schooled in combat. Even the Japanese navy has more than a century of experience and a tradition of maritime warfare. The lack of combat experience significantly limits China’s naval capability.

The Chinese government officially downplays these capabilities and any talk of a potentially aggressive nature of the Chinese military. But Beijing does little to dissuade such speculation, allowing a steady stream of images and commentaries in the Chinese popular media and the strategic leaking of imagery in China’s social media. Beijing likes to appear fierce while saying it is not. But the problem with this strategy is exactly what Abe has pointed out: In appearing threatening, concrete steps are taken to counter China’s maritime expansion. Abe is calling China’s bluff, exhorting Beijing to reassess the correlation of forces in the region before continuing its aggressive pattern.

Bună dimineata intr-o zi de miercuri. Miercuri, vremea se va răci uşor în majoritatea zonelor, iar în jumătatea de sud a ţării va fi în general închisă, cu precipitaţii pe arii extinse ziua, sub formă de ploaie, lapoviţă şi ninsoare, anunţă Administraţia Naţională de Meteorologie. La munte vor predomina ninsorile. Vântul va sufla slab şi moderat, cu unele intensificări în prima parte a intervalului în regiunile sud-estice şi la munte. Temperaturile maxime vor fi cuprinse între 1 şi 12 grade, iar cele minime între -14 grade în depresiunile din estul Transilvaniei şi 3 grade în Banat. Spre dimineaţă, izolat vor fi condiţii de ceaţă.

La Bucureşti, miercuri, vremea se va menţine închisă îndeosebi în timpul zilei, când vor fi precipitaţii, mai ales sub formă de lapoviţă şi ninsoare. Vântul va sufla moderat, cu unele intensificări în prima parte a intervalului. Temperatura maximă va fi de 3…4 grade, iar cea minimă de -2…0 grade.

Curs valutar BNR  valabil azi:  1 EURO = 4. 3816     RON; 1 USD = 3. .3481  RON; 1 EURO = 1. 3087   USD; Francul elvetian 3. 6009  RON. Gramul de aur 171.8137 RON.

Veniturile bugetare şi creditarea sunt pe minus, iar entuziasmul investitorilor străini s-a temperat. Ministrul Liviu Voinea spune însă că datele bugetare pe ianuarie sunt bune, în conformitate cu aşteptările. Începutul anului 2013 a venit cu veşti amestecate. După o îmbunătăţire a precepţiei pieţelor externe privind România, cu implicaţii pozitive la nivelul dobânzilor la care  s-a împrumutat statul şi al cursului de schimb, treptat, entuziasmul s-a mai temperat, creditarea şi veniturile bugetare sunt pe minus, în timp ce absorbţia fondurilor europene rămâne redusă.  Veniturile bugetului consolidat au fost în prima lună cu 1,8% mai mici comparativ cu ianuarie 2012, iar creditarea a scăzut cu 2,4%, în timp ce dobânzile au scăzut în ianuarie, leul s-a apreciat, iar bursa a crescut. Omul de afaceri Ion Ţiriac susţine că macroeconomic stăm bine, dar businessul încă nu se mişcă, iar creditarea este îngheţată. “Nu cred că putem trage o concluzie foarte pertinentă după o singură lună, însă fără îndoială că execuţia bugetară din luna ianuarie nu arată foarte bine în comparaţie cu aceeaşi lună din 2012: veniturile fiscale s-au redus, iar absorb­ţia fondurilor europene este slabă”, spune Ionuţ Dumitru, preşe­dinte al Consiliului Fiscal şi economist-şef al Raiffeisen Bank.  Ministrul bugetului a explicat că încasările totale sunt mai mici pentru că nu au inclus impozitul pe profit, care în mod excepţional a fost plătit anul trecut pe 25 ianuarie, în loc de 25 martie de către întreprinderi. “Dacă aţi scădea din datele de anul trecut, cele 800 mil. lei încasări din acest impozit, veţi vedea că avem pe luna ianuarie 2013, faţă de ianuarie 2012, o creştere la bugetul general consolidat. Datele sunt bune, sunt în conformitate cu aşteptările noastre”, a explicat Voinea.  Veniturile fiscale au scăzut cu 6,1%, iar în cazul TVA s-a înregistrat un declin de 9,5% – ca urmare a creşterii rambursărilor din TVA, după cum indică Ministerul Finanţelor. Veniturile fiscale Integral in Ziarul Financiar

Comoara de la Registrul Comerţului, între pile şi privatizare. Şase parlamentari propun trecerea Registrului Comerţului de la Ministerul Justiţiei la  Camera de Comerţ şi Industrie. În acest fel, o instituţie care deţine bani şi informaţii despre firmele din România ar trece de la stat la o asociaţie privată condusă de Mihail Vlasov. Un grup de parlamentari din mai multe formaţiuni au depus la Senat un proiect de lege prin care Oficiul Naţional pentru Registrul Comerţului (ONRC) ar trece de la Ministerul Justiţiei la Camera de Comerţ şi Industrie (CCIR).Miza bătăliei: Registrul Comerţului are încasări anuale de 130 de milioane de lei, un patrimoniu de 60 de milioane de lei şi baza de date a tuturor firmelor din România. Registrul Comerţului este condus, în prezent, de Silvia Mihalcea(foto), o protejată a secretarului general al PSD, Liviu Dragnea. CCIR este o asociaţie cu caracter privat, condusă de Mihail Vlasov, apropiat de cercurile PNL, care încearcă de ani de zile să preia Registrul Comerţului, una dintre cele mai profitabile instituţii de stat. Ultima dată s-a lovit de Curtea Constituţională, ai cărei judecători au considerat că este vorba de un serviciu public care nu poate fi trecut în sistemul privat. Semnatarii proiectului sunt Alina Gorghiu (PNL), Florin Iordache (PSD) ,  Klárik László-Attila (UDMR), Markó Attila-Gabor (UDMR),  Mircea Grosaru (Minorităţi) şi Aurel Vainer (Minorităţi). Potrivit proiectului, ONRC este persoană juridică de utilitate publică funcţionând pe lângă CCIR, finanţată din venituri proprii realizate din derularea activităţii specifice. Integral in Adevarul

Anturajul interlop al favoritului Monei la şefia procurorilor. Florin Magyar este un apropiat al lui Ioan Oțel, fost polițist acuzat de șantaj, furt și organizarea unui grupări de crimă organizată Florin Magyar (centru) și Ioan Oțel (dreapta) la inaugurarea Aeroportului Internațional din Cluj, anul 2008. Favoritul ministrului Justiţiei, Mona Pivniceru, la şefia procurorilor nu are un trecut tocmai curat. Magyar are legături de prietenie cu o grupăre de tip mafiot din Cluj. Procurorul general al Parchetului Curţii de Apel Cluj este amic cu fostul colonel de poliţie Ioan Oţel, care, în urma unui scandal sexual, a fost obligat să se pensioneze. Oţel face parte dintr-o grupare care în 2006 a făcut obiectul unui dosar penal instrumentat de DIICOT Cluj, instituţia unde lucra şi procurorul Magyar. Reţeaua este acuzată de şantaj şi constituirea unui grup de criminalitate organizată. La finalul acelui an, la solicitarea DIICOT, Tribunalul Cluj a dispus arestarea a zece persoane între care şi Ioan Oţel. Dosarul se judecă şi în acest moment, iar prietenul favoritului la funcţia de Procuror General al României are statut de inculpat. În acest dosar, Florin Magyar a fost interceptat telefonic de şapte ori în timp ce vorbea cu fostul poliţist, deşi deontologia nu-i permitea: fiica lui Oţel era avocatul unor inculpaţi dintr-un dosar anchetat de Magyar.Integral in EVZ

Băsescu: I-am spus lui Ponta: “nu-l pune pe Fenechiu că-l suspend a doua zi”, dar nu citisem legea. Dacă-mi cere revocarea, nu-l prinde răsăritul soarelui ministru. La patru zile după ce le-a transmis o scrisoare cu sugestii pentru dosarul Schengen, preşedintele Traian Băsescu îi acuză pe Crin Antonescu şi Victor Ponta că “dezinformează” când vorbesc despre acest subiect, încercând să ascundă un eventual eşec. “Pentru mine e clar că preferăm demagogia, în defavoarea interesului naţional. (…) Am văzut acuzaţiile pe care încearcă să le strecoare: preşedintele nu vrea să intrăm în Schengen. Le spun că mi-aş dori ca ei vreodată, repet, vreodată în viaţa lor politică să se bată pentru România cum m-am bătut eu”, a spus Băsescu, trecând în revistă punctele pe care le-a semnalat în scrisoarea adresată liderilor USL. Dintre acestea, cel mai disputat este cel referitor la retragerea din guvern a ministrului Transporturilor, Relu Fenechiu, al cărui dosar se află în instanţă. Cum premierul a susţinut că a discutat acest aspect la Cotroceni, şeful statului a confirmat discuţia care, potrivit acestuia, s-a purtat în alţi termeni.  “Discuţia a fost. I-am spus: «Nu-l pune pe Fenechiu, pentru că îl suspend a doua zi după ce se instaleazăl». A fost eroarea mea, recunosc că nu citisem legea, puteam să îl suspend numai pentru fapte făcute în timpul mandatului de ministru. Dar vă asigur că, dacă îmi trimite în noaptea asta o propunere de revocare a lui Fenechiu, vă asigur că nu îl prinde răsăritul soarelui ministru”, a spus Băsescu, comentând că reacţia lui Ponta pe acest subiect a fost “necinstită”. Integral in Gandul.

Ponta: Eu sunt cu munca, preşedintele Băsescu este cu băgat strâmbe. Declaraţiile premierului. Premierul Ponta a declarat că nu doreşte să comenteze ultimele afirmaţii ale preşedintelui Traian Băsescu, motivând că el, ca prim-ministru, este “cu munca” în timp ce preşedintele este “cu băgatul de strâmbe” şi a adăugat doar că şeful statului devine principalul adversar al aderării la Schengen.
– Spre deosebire de preşedintele Băsescu, eu am treabă
– Preşedintele nu a făcut absolut nimic care să încalce atribuţiile constituţionale ale Guvernului, iar eu nu am făcut absolut nimic care să încalce atribuţiile constituţionale ale Preşedinţiei
– Dacă nu aderăm la Schengen acum, va fi o decizie politică, justificată de politica internă dintr-un stat sau altul
– Sunt decis ca până în ziua JAI să fac eforturi diplomatice. Vom face aceleaşi eforturi şi în octombrie
– Preşedintele face campanie electorală pentru alegerile din interiorul PDL. Mi se pare un gest tipic pentru preşedintele Băsescu, dar anormal într-o societate normală
– Primul-ministru al Danemarcei a spus foarte sigur că susţine itnrarea noatră în Schengen, cel francez a spus la fel
– M-am întâlnit cu prim-miniştri din UE şi niciunul dintre ei nu mi-a oferit argumentele pe care le dă preşedintele Băsescu pentru intrarea în Schengen Integral aduce Mediafax.

Noul CSM şi planurile sale pentru Justiţie. Cum au fost revocaţi judecătorii Ghica şi Danileţ din Consiliu. Presiunile, vociferările şi chiar ameninţările unor membri ai Asociaţiei Magistraţilor din România si ai Uniuniunii Nationale a Judecatorilor din Romania, prezenţi la şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii, au decis votul pentru revocarea judecătorilor Cristi Dănileţ şi Alina Ghica. Cei doi revocaţi din CSM ar trebui să conteste decizia CSM in instanţă pentru a restabili legalitatea grav afectată în această şedinţă CSM. Despre afectarea gravă a legalităţii a vorbit în timpul şedinţei CSM  însuşi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Livia Stanciu. Presiunile celor din sala de şedinţă a CSM, conduse magistral de Natalia Roman (preşedinte UNJR, prietena ministrului Justiţiei Mona Pivniceru şi a secretarului de stat PSD Cristina Manda), susţinută în special de membrii CSM Horaţius Dumbravă, Adrian Neacşu, Alex Şerban, Mircea Aron, au fost multiplicate atât de protestele din stradă, din faţa sediului CSM, unde era prezent celebrul Cezar  Avramuţă (premiat la Congresul  PNL pentru proteste), cât şi de protestele unor instanţe din teritoriu, (de la vreo 8 judecătorii din totalul de 178; restul instanţelor şi-au întrerupt activitatea pentru a se uita la dezbaterile din CSM transmise în direct, online). Prezenta lui Avramuţă poate însemna implicarea politicului in influenţarea votului în CSM. Integral in Romania Libera

Declaratii surprinzatoare in scandalul plagiatului de la Facultatea de Medicina Dentara. Decanul Bucur se retrage. Cancerul plagiatului atinge din nou Universitatea de Medicina “Carol Davila” din Bucuresti, care este in aceste zile in centrul unui scandal in urma descoperirii mai multor lucrari aproape identice ale unor absolventi de la medicina dentara. Lucrarile suspecte de plagiat au teme aproape similare si au fost elaborate de absolventi in perioada 2007-2011, sub directa indrumare a profesorului Alexandru Bucur, actualul decan. Profesorul Ioanel Sinescu, rectorul Universităţii de Medicină „Carol Davila” din Bucureşti, ne-a declarat că la rectorat nu s-a primit nicio sesizare. Medicul are însă o reacție surprinzătoare atunci când este întrebat cât de normal este ce s-a întâmplat la Facultatea de Medicină Dentară, conform dovezilor care au fost prezentate public.  Dezvaluirile au fost facute de catre Robert Turcescu la emisiunea “Sub semnul intrebarii” de la postul B1 TV. Cazurile de plagiat au fost descoperite de Centrul de Investigatii Media. In direct la postul B1 TV, profesorul Ionel Sinescu a declarat ca decanul facultatii de stomatologie, Alexandru Bucur, si-a anuntat retragerea. Integral in Evz.

Românii au în continuare, la cinci ani de la aderarea la Uniunea Europeană, aşteptări ancorate în zona beneficiilor economice. Astfel, 26% din români aşteaptă de la calitatea de membri UE să se traducă în creşteri de salarii, în creşterea nivelului de trai şi a puterii de cumpărare, mai mult decât dublu faţă de media UE–27, de 12%. Situaţia este mai echilibrată în ceea ce priveşte aşteptările legate de crearea de locuri de muncă, 19% dintre români aşteptând de la UE să creeze locuri de muncă în comparaţie cu 15%, media UE–27. În mod transparent, concluziile studiului favorizează o interpretare „socială“ şi „integratoare“, dar, pe de altă parte, interpretarea datelor Eurobarometrului aparţine exclusiv autoarei, iar Reprezentanţa Comisiei Europene face în mod explicit această menţiune. Din păcate, autoarea a lăsat în afară câteva date care ar fi putut clarifica diferenţele dintre statele membre. Astfel, la polul opus al aşteptărilor se situează „combaterea crizei prin sprijin acordat IMM-urilor etc.“ – 4% România, 9% UE-27 –, „îmbunătăţirea statului: mai puţină birocraţie/mai multă transparenţă/combaterea corupţiei“ – 4% România, 5% UE-27 – şi „măsurile de îmbunătăţire a creşterii“ – 3% România, 4% UE 27. Aşa cum figurează ele în Eurobarometru, datele sugerează că majoritatea covârşitoare are aşteptări economice şi sociale puternice şi manifestă un interes scăzut pentru politici liberale sau pentru transparenţă, expansiunea birocraţiei de stat şi combaterea corupţiei. Integral in Romania Libera

Sile Camataru ameninta din inchisoare un barbat ranit intr-un accident provocat de fiica sa – Stenograme. Procurorii care au cerut arestarea preventiva a lui Sile Camataru au pus la dispozitia anchetatorilor stenograma unei discutii telefonice in care acesta ameninta la telefon, din inchisoare, un barbat ranit in urma unui accident rutier provocat de fiica interlopului, Nicoleta Balint. Conform referatului intocmit de procurorii Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism (DIICOT), la 29 septembrie 2012, fiica lui Sile Camataru, Nicoleta Claudia Balint, care conducea un autoturism Mercedes, l-a accidentat Radu Ming Kai Rizescu, care se afla pe un scuter. Dupa ce, in urma cercetarilor, politistii Brigazii de Politie Rutiera au stabilit ca Nicoleta Balint este vinovata pentru producerea accidentului in care Rizescu si-a rupt un picior, acesta a solicitat daune in valoare de 6.500 de lei. La 14 octombrie 2012, Rizescu a sesizat Secţia 15 Poliţie cu privire la faptul că a fost ameninţat de două persoane, Remus Petrică Dincă, zis Pădure, şi Dănuţ Ion, poreclit Dan Jegu, care i-au cerut să reducă suma solicitată la 1.000 de euro şi să-şi retragă plângerea.Integral la Mediafax.

Avesta este o colectie de texte considerate sacre in religia  Mazdeista cunoscuta in vest si sub numele de Zoroastrism, nume legat de fondatorul acestei religii. Zoroastrism este un nume sintetic, care a apărut prima dată în 1874 în “Principii de filologie comparată” a lui Archibald Sayce. Prima referire la Zoroastru în Occident este atribuită lui Thomas Browne (1605–1682), care s-a referit scurt în cartea lui Religio Medici -1643 (religia medicului). Termenul de mazdeism probabil provine din Mazdayasna, o expresie compusă din avesticul ce combină ultimul element al numelui Ahura Mazda şi cuvântul yasna, care semnifică evlavie.

Desi mazdeinii incearca de secole sa demonstreze ca religia  Mazdeista este monoteista, ea nu este si nu are cum sa fie.  Religia este bazata pe opozitia dintre binele reprezentat de Ahura Mazda (zeul suprem, fiul lui Zurvan). El a creat Paradisul şi Pământul) si raul absolut reprezentat de Angra Maynu, cunoscut in Vest sub numele simplificat Ahriman (zeul întunericului, personificarea şi creatorul răului, eternul distrugător al binelui. Numele “Ahriman” înseamnă “spirit diabolic” si el este fiul lui Zurvan frate cu Ahura Mazda).

Mazdeismul  are sursele istorice in India; probabil ca prin sec 18 i.Hr. o parte din triburile indo-europene din nordul Indiei au migrat catre Bacteria in sudul Afganistanului si de acolo spre Iran.  Zeul soarelui Mitra a devenit la Indieni (prin diviziune mitica, care are multe explicatii istorice) Mitra, Arzaman şi Varuna. La proto-Persani (partea nordica in etnogeneza) Mitra (soarele) a devenit fiul cerului Ahura Mazda. Zoroastru s-a străduit să elimine cultul lui Mitra în favoarea lui Ahura Mazda, acest lucru a făcut ca această religie să fie numită mazdeism. În Persia antică , sub dinastia Achemenizilor, nu era pur mezdeism, venerau atât Mithra, cat şi Ahura Mazda. Grecii considerau pe ultimul ca fiind echivalentul lui Zeus, zeul ceresc. Trebuie să observăm că termenul de ahura era de asemenea cunoscut de indieni, îl pronunţau asura. Sunt iranienii cei care transformă s original în h. În pasajele cele mai vechi din Rig-Veda, cuvântul asura reprezintă Fiinţa Supremă, ca şi la iranieni. Mai târziu, schimbând sensul, s-a aplicat anti-zeilor şi demonilor. Cultul sauma era comun indienilor şi iranienilor. Acest termen s-a transformat în soma pentru indieni şi în homa pentru iranieni.

Asadar o parte din Avesta (cartea sfanta in Mazdeism) trebuie sa aiba un component Rig-Veda – reprezentat de imnurile Gâthâ. Deoarece aceste imnuri au o componenta biografica despre Zoroastru, lucru care-l face pe acesta contemporan cu Abraham (ca. 10-12 i.Hr), lucru aproape neverosimil. Povestea “oficiala”  a fost ca Zoroastru nu a scris nimic, la fel nici discipolii lui. Învăţătura sa, transmisă oral, a fost transcrisă abia şapte sau opt secole mai târziu, în perioada sasanică.  Povestea nu merge. Nici o transmitere orala in istoria omenirii nu si-a pastrat limba originala, povestea poate sa ramana, limba se va transforma dupa cateva generatii si se va actualiza. Asta inseamna ca Gâthâ’s au fost scrise si transmise in scris si ca Zoroastrul nostru a fost infiltrat schimband un personaj legendary, devenind el legenda.

Avesta are 4 componente: (1) Gâthâ’s, care vorbeşte de relaţiile între Ahura Mazda şi şase categorii divine numite Amesha Spenta, Nemuritoarele Binecuvântari. În primele texte sunt clasificate ca Amesha Spenta şi apoi sunt personificate în arhangheli. Sunt: Vohu Mano-Buna Gândire; Asha Vahishta – Buna Cinste;  Xshathra Varya – Tramul Perfectini; Spenta Armaiti – Binefacerile Gândirii; Haurvatāt –  Integritatea. Ameretāt- Nemurirea. Foarte aproape de Vohu Manō, se găseşte Spenta Mainyu, spiritul binefăcător, opusul lui Angra Mainyu spiritul cel rău, încarnarea negurilor şi a morţii. Chiar dacă aceste spirite sunt opuse, ele sunt gemene. Gatha este compusă probabil în epoca pre-achemenidă, înaintea secolului 6 î.Hr. În timpul erei achemenizilor (648-330 i.Hr.) zoroastrismul dezvoltă concepte abstracte despre cer, infern, judecata personală şi judecata finală, despre care face aluzie Gâthâ. Celelalte părţi din Avesta sunt sigur posterioare imnurilor Gatha . În particular, imnurile numite Yasht, unde se vede reapariţia panteonului pe care a vrut sa-l elimine Zoroastru. Sunt sursa de informaţie cea mai importantă despre mitologia iraniană. În ciuda contradicţiilor cu imnurile Gâthâ , textele Avestei noi sunt venerate la fel de către adepţii zoroastrismului. Este bine sa amintim că limba imnurilor Gatha este foarte apropiată de Rig Veda şi cititorii ei pot s-o înţeleagă. (2) Yasna (din yazišn – credinta in sanskrit – yajña) sunt 72 de carti ritualice (un fel de Levitic), sunt mult mai tarzii decat Gâthâ, partial se repeta, probabil dupa o redactare extrem de dificila, probabil controversata; (3) Yashts (de la  yešti, “credinta si retributie”) – o colectie de 21 de imnuri dedicate fiecare unei divinitati sau unui concept divin. (4) Vendidad (or Vidēvdāt, o coruptie a denumirii  Avestan Vî-Daêvô-Dāta, “Daruire imptriva Demonilor”) contine 22 fragmente de convorbiri intre Zoroastru si Ahura Mazda, se poate numi un fel de Deuteronom.

Bibliografie, note si citate:

Boyce, Mary.  “Ahura Mazdā”, Encyclopaedia Iranica, 1, New York: Routledge, 1983.
Nigosian, Solomon. The Zoroastrian faith: tradition and modern research, McGill-Queen’s Press – MQUP, 1993.