Author: theophyle

Teroriştii de la Boston ar fi fost agenţi dubli, infiltraţi de SUA şi de Arabia Saudită într-o reţea afiliată al-Qaeda. Cei doi au trădat însă şi au devenit jihadişti. Un site israelian [n.r Debka] susţine că fraţii Ţarnaev au fost, de fapt, agenţi dubli infiltraţi de SUA şi Arabia Saudită într-o grupare afiliată al-Qaeda. Cei doi ar fi trădat apoi în favoarea jihadismului. Modul de operare al folosit de Tamerlan (26 de ani) şi Djohar Ţarnaev (19 ani) în atentatele de la Boston au stârnit suspiciuni, accentuate apoi de informaţiile privind faptul că Tamerlan se afla deja sub supravegherea Biroului Federal pentru Informaţii (FBI). În 2011, Biroul a primit o avertizare din partea guvernului rus privind activităţile lui Tamerlan, ruşii cerând mai multe informaţii despre tânăr. Autorităţile americane au răspuns că, după verificarea tuturor bazelor de date, nu au nicio dovadă că acesta ar fi implicat în activităţi teroriste. În acest punct, poveştile celor două guverne încep să difere. Americanii susţin că au solicitat, la rândul lor, mai multe informaţii ruşilor, însă aceştia nu au mai dat niciun răspuns. Partea rusă spune însă că nu a primit o astfel de solicitare din partea serviciilor americane. SUA îşi redescoperă un vechi inamic: curentul wahhabist, în spiritul căruia a fost educat şi Osama bin Laden Toate aceste date atestă faptul că fraţii Ţarnaev au activat ca agenţi dubli, angajaţi de serviciile de informaţii saudite şi americane pentru a se infiltra într-o o grupare jihadistă wahhabită afiliată Al-Qaeda, cu operaţiuni predominant în Caucaz, sunt de părere experţii în contraterorism ai portalului israelian debkafile.com, specializat în informaţii militare. În schimb, cei doi fraţi de origine cecenă şi-au trădat misiunea şi au îmbrăţişat preceptele wahhabismului, o ramură ultraconservatoare a islamismului sunnit. Analiştii îşi susţin ipoteza şi prin faptul că, imediat după atentate, poliţiştii americani au interogat două persoane de origine saudită, soţ şi soţie, iar în media au apărut informaţii conform cărora aceştia ar fi fost principalii suspecţi. Integral in Adevarul. [vezi linkul spre situl original]

Polonia este hotărâtă să-i ţină pe ruşi departe de sectoarele strategice. Premierul polonez Donad Tusk l-a de­mis pe ministrul trezoreriei, respon­sa­bil cu supravegherea companiilor la care statul deţine acţiuni, după un scandal privind confuzia ce înconjoară un proiect ener­getic rus în care sunt implicate Gaz­prom şi grupul pononez de gaze naturale PGNiG, printre cele mai mari din ţară. Gazprom, monopolul rus al exportu­ri­lor de gaze naturale, a semnat la începu­tul acestei luni cu compania poloneză Eu­ro­pol Gaz un memorandum privind anali­za­rea posibilităţii construirii unui gazo­duct de 15 miliarde metri cubi, Yamal-Europa 2, care să unească Rusia de Slovacia şi Ungaria pe teritoriul polonez, scrie Bloomberg. Conducta ar ocoli astfel Ucraina, ţară cu care Rusia are dispute privind preţul gazelor naturale livrate. Tusk şi ministrul trezoreriei Mikolaj Budzanowski au susţinut că nu ştiau de înţelegere, cu toate că aceasta era cunos­cu­tă producătorului şi distribuito­rului de gaze naturale PGNiG, deţinut de stat. Europol Gaz este controlată de acest grup şi de Gazprom. Tusk a decis să pună toată vina confuziei pe seama ministrului său, pe care s-a grăbit să-l înlocuiască. Noul mi­nistru are sarcina să schimbe manage­mentul PGNiG. „Managementul de la PGNiG nu-mi inspiră încredere. Este o companie deţi­nută de stat şi nu doar o companie listată, iar aceasta trebuie să se concentreze pe interesele statului“, a afirmat premierul, citat de The Wall Street Journal. Polonia este sensibilă în special la relaţiile cu Rusia deoarece o mare parte din consum depinde de importurile de gaze naturale ruseşti, iar Varşovia consideră că Moscova se foloseşte de energie ca mijloc de şantaj politic. Prin importurile de la Gazprom, Polonia îşi acoperă 75% din consum. Pentru a-şi reduce această depen­denţă, Polonia vrea să construiască mai multe legături cu alte state din Uniunea Europeană, să majoreze importurile de gaze naturale lichefiate şi să-şi dezvolte sectorul gazelor de şist. Integral in Ziarul Financiar.

Ameninţări cu un carnagiu într-un oraş olandez; toate şcolile închise. Şcolile generale din Leiden, un oraş universitar din Olanda, vor rămâne închise luni după ce poliţia a intrat în posesia unor informaţii potrivit cărora s-ar pregăti un posibil carnagiu într-una din instituţiile de învăţământ, relatează AFP şi Inquirer News. ‘Poliţia a obţinut unele informaţii din care rezultă că ar putea avea loc un tir cu arme de foc într-una din şcoli’, se afirmă într-un comunicat al forţelor de ordine, în care se menţionează că din cauza gravităţii ameninţării s-a decis ca şcolile să rămână luni închise. O ameninţare cu un posibil masacru a fost postată pe un site internet local, dar poliţia nu ştie încă cine este autorul ameninţării şi care dintre şcoli este vizată. Elevilor şi părinţilor le-a fost recomandat să rămână în casele lor. În total, în Leiden se află 22 de şcoli generale, dintre care unele internaţionale, la care învaţă tineri între 12 şi 16 ani. Totodată, oraşul, situată la nord-est de Haga, găzduieşte şi cea mai veche universitate din ţară. În aprilie 2011, şase persoane au murit şi zece au fost rănite de un individ înarmat cu o armă semiautomată, care a deschis focul într-un centru comercial din Alphen aan de Rijn.Agerpres

Relaţiile SUA-Rusia după atentatul de la Boston. Cei doi presupuşi atentatori de la Boston se pare că provin din Republica Cecenă, aparţinând Rusiei. Analiştii încearcă deja să prevadă cum va arăta în viitor cooperarea dintre autorităţile americane şi cele ruse. Conform primelor anchete realizate la Boston se pare că fraţii Tamerlan şi Djohar Tsarnaev aveau legături cu grupări teroriste din ţara lor natală. Legătura acestora cu Caucazul de Nord ar putea avea repercusiuni politice complicate în privinţa cărora, cel puţin deocamdată, nici un politician de la Washington nu doreşte să se exprime. Unii analişti se întreabă dacă nu cumva răceala apărută între Statele Unite şi Rusia nu obstrucţionează cooperarea dintre autorităţile celor două ţări în chestiuni privind siguranţa. În 2011, FBI-ul l-ar fi interogat pe unul din fraţii ceceni acuzaţi momentan de atentatul de la Boston, informaţia fiind făcută publică de către un agent FBI care a dorit să rămână anonim. În plus, interogarea tânărului ar fi fost solicitată din străinătate, a mai spus agentul, fără însă a preciza care stat a cerut acest lucru. Într-un interviu acordat Deutsche Welle, Matthew Rojansky, care activează la “Carnegie Endowment for International Peace”, un “think-tank” din Washington, atrage atenţia asupra pericolului de fi trase concluzii premature în ceea ce priveşte legăturile externe ale celor doi presupuşi atentatori. “Ar trebui să fim atenţi când vorbim despre legăturile pe care cei doi le aveau. Este foarte posibil ca aceste persoane să fi venit în Statele Unite cu interese legitime, de pildă pentru a studia şi a munci, şi tocmai în America să fi trecut printr-un proces de radicalizare”, crede specialistul american. Potrivit mass media americane, care preiau informaţii ale autorităţilor de imigrare, Djohar, în vârstă de 19 ani, a venit pentru prima oară în SUA în anul 2002. Zece ani mai târziu, în septembrie 2012, a primit cetăţenia americană. Fratele său, Tamerlan ar fi venit în SUA în 2006, pe bază de „Green Card”, putând trăi şi lucra în America. În urmă cu doi ani, FBI-ul l-a verificat privind legătura lui cu organizaţii teroriste, rezultatul fiind negativ. În 2012 el a plecat din America în Rusia, unde a stat 6 luni. Conform unor informaţii ale FBI, Tamerlan s-a întors din Rusia purtând barbă şi a dus o viaţă foarte retrasă. Integral la Deutsche Welle

Premise pentru rezolvarea crizei politice din Italia.  Criza politică pare să se apropie de sfârșit în Italia, unde preşedintele în exercițiu, Giorgio Napolitano, a acceptat sâmbătă un nou mandat, după încă un vot desfăşurat în Parlamentul din Peninsulă. În contextul impasului politic, liderii principalelor formațiuni i-au cerut lui Napolitano să accepte încă un mandat, dupa 5 scrutine în care forțele politice din Italia nu s-au putut pune de acord privind propunerea unui nou șef de stat. Italia este republică parlamentară, unde președintele este ales de Parlament. Napolitano, care în iunie va împlini 88 de ani, a acceptat sâmbătă să candideze pentru un nou mandat de preşedinte, după ce,  pe parcursul ultimelor săptămîni, argumentase că este prea bătrân pentru a accepta un nou mandat de şapte ani de preşedinte al Italiei. Dar, sâmbătă, în contextul impasului politic, Partidul Democrat, condus de Pier Luigi Bersani, şi Partidul Poporul Libertăţii, al lui Silvio Berlusconi, i-au cerut lui Napolitano să accepte încă un mandat. “Nu mă pot sustrage responsabilităţii pe care o am în faţa naţiunii”, a spus, până la urmă, Napolitano, acceptând noua candidatură. Conform presei italiene, Napolitano a primit în total 738 de voturi, depăşind cu mult pragul de 504 voturi, adică jumătate plus un vot din totalul de 1.007, scrie Mediafax. Beppe Grillo, liderul Mişcării populiste şi contestatare Cinci Stele, a denunţat aranjamentele politice care au condus la susţinerea unei noi candidaturi a lui Napolitano, calificând această situaţie drept o “lovitură de stat” şi făcând apel la manifestaţii. Comisia Europeană l-a felicitat sâmbătă pe preşedintele italian în exerciţiu, Giorgio Napolitano, pentru realegerea sa în funcţia supremă, notează AFP, citată de Agerpres. ‘Realegerea dumneavoastră intervine într-un moment decisiv pentru procesul de integrare, care necesită mult calm, curaj şi prevedere din partea guvernelor naţionale şi a instituţiilor europene’, a declarat într-un comunicat preşedintele Comisiei, portughezul José Manuel Barroso. ‘Prin reînnoirea mandatului dumneavoastră de şef al statului, parlamentul italian vă confirmă succesul primului mandat, în cursul căruia v-aţi îndeplinit pe deplin rolul instituţional de garant al unităţii naţionale şi promotor al prestigiului internaţional al ţării’, a adăugat el. Aduce RFI

Consiliul Afaceri Generale, luni la Luxemburg: Miniştrii de Externe vor prezenta către CE scrisoarea privind un mecanism european legat de statul de drept. Ministrul Titus Corlăţean participă luni, la Luxemburg, la reuniunile Consiliului Afaceri Generale şi Consiliului Afaceri Externe, la CAG urmând să aibă loc şi o prezentare a scrisorii mai multor miniştri de externe referitoare la înfiinţarea unui mecanism european privind democraţia şi valorile UE. Potrivit unui comunicat remis de MAE, discuţiile în cadrul reuniunii Consiliului Afaceri Generale se vor concentra asupra pregătirii reuniunii Consiliului European din 22 mai 2013, stadiului negocierilor privind viitorul Cadru Financiar Multianual post-2014 precum şi a demersurilor avute în vedere pentru perioada imediat următoare. Totodată, miniştrii afacerilor externe sau afacerilor europene din statele membre UE vor avea un schimb de opinii asupra procesului de extindere a UE, cu accent asupra perspectivei europene a Balcanilor de Vest, în baza Concluziilor Consiliului European din decembrie 2012. De asemenea, în cadrul reuniunii va avea loc şi o prezentare a scrisorii comune a miniştrilor de externe ai Germaniei, Olandei, Danemarcei şi Finlandei, adresată la 6 martie Preşedintelui Comisiei Europene şi Preşedinţiei Consiliului UE, referitoare la propunerea de înfiinţare a unui mecanism european privind democraţia, statul de drept şi valorile fundamentale ale UE, precizează sursa citată. “Agenda Consiliului Afaceri Externe cuprinde o serie de subiecte de interes major pentru politica externă a Uniunii Europene. În acest sens, miniştrii afacerilor externe vor avea oportunitatea de a analiza subiecte precum perspectivele Parteneriatului Estic, în pregătirea reuniunii ministeriale a Parteneriatului Estic din luna iulie 2013 şi a Summit-ului Parteneriatului Estic (Vilnius, 28-29 noiembrie 2013), cele mai recente evoluţii din sudul Mediteranei, cu accent pe situaţia din Siria, Liban şi Egipt, relaţia UE cu Birmania/Myanmar şi evaluări privind Mali. Totodată, miniştrii afacerilor externe vor avea un schimb de opinii pe tema securităţii energetice”, se mai arată în comunicatul MAE. Miniştrii de Externe ai Germaniei, Olandei, Danemarcei şi Finlandei i-au transmis la începutul lunii martie o scrisoare preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, în care îi cer să propună un mecanism de intervenţie împotriva statelor care încalcă statul de drept şi valorile fundamentale ale UE. “Pot confirma primirea acestei scrisori semnate de cei patru miniştri de externe din Germania, Olanda, Danemarca şi Finlanda. Este o contribuţie interesantă care merge cam în aceeaşi direcţie cu ceea ce preşedintele Barroso a prezentat în discursul său despre starea Uniunii (…) Noi ne dorim să continuăm să lucrăm la aceste aspecte şi considerăm această scrisoare ca o importantă contribuţie”, a declarat, în 8 martie, într-o conferinţă de presă la Bruxelles, Pia Ahrenkilde-Hansen, purtătorul de cuvânt al Comisiei Europene. Aduce Mediafax.

Ieri cetateanul Nastase a reusit inca o data sa fure ceva. De asta data nimic penal, cetateanul Nastase a furat atentia generala a unui public adunat sa-si aleaga reprezentantii dar care l-au ales pe el, cetateanul Nastase. Acest cetatean  n-a fost achitat, de facto el este inca in detentie conditionata. Eliberarea conditionata nu înseamnă altceva decit posibilitatea ca cetateanul Nastase poate sa-si ispaseasca restul pedepsei in afara inchisorii. Cetateanul Nastase este inca puscarias.

Adevarat, in mijlocul adunarii repective acest cetatean a reusit sa regaseasca multi oameni ca el, unii sub urmariri penale, alti probabil ca vor ajunge acolo si alti achitati sau sub pedepse cu suspendare.

In poza de mai sus il vedem pe cetateanul Nastase impreuna cu cele trei mumii sacre ale partidului “sanchi” Social Democrat si asta nu-i de loc promitator avand in vedere ca mumia suprema Ilicikamon l-a declarat reper si a sugerat ca viata lui politica s-a cam terminat. Nu cred ca cetateanului Nastase i-a picat bine aceasta caracterizare a lui Ilicikamon, in special dupa ritualul de purificare care a avut loc la templul din Intactopolis cu o zi inainte cand marele-mic preot Antenoton-gâdilatul la tamâiat de i-au surâs bucii de placere.

Ciudatenia soartei ne este reprezentata in poza de sub poza mumiilor sacre ale partidului pe baronul de Vrancea cunoscutul Marian “portofel” Oprisan in postura de rastignit cu mana pe inima conform cutumelor obisnuite pe coclaurile “licuriciului cel marea” dar cu gândul la ţâţele Lupercei care troneaza peste capetele baronilor rosii, semn ca ei sunt urmasi lui Traian celalat decat coabitantu’.

In aceast colaj semnificativ il zarim si pe Tatal dinastic a lui Ponta I-ul primul premier coabitant al guvernului Ponta II. Bineinteles ca Tatal-dinastic se intretine cu un cunoscut filozf de Ferentari Marean-Vanghelie autorul nemuritoarelor cuvinte:

Soarta mea a fost hotărâtă de destin pentru ca cine nu are loc de mine… nu mă interesează… să se înghesuieşte! SURSA

Bineinteles ca si la acest congres s-au ingesuit sa-i faca loc, vestitului Vice-Presedinte!

Dupa aceste instantanee stau si ma intreb daca pisica  vestitului Schrodinger exista sau nu, a supravietuit sau a murit. Traim noi intr-o realitate quantica? Exista o alta Romanie care nu este populata cu asemenea specimene, chiar nu stiu. Sa-l ascultam pe Schrodinger:

Pisica lui Schrodinger este un paradox dedus dintr-un experiment mental (adica nici macar nu poate fi formulat “teoretic”), imaginat de fizicianul austriac Erwin Schrodinger  (a luat Premiul Nobel in 1933)  in deceniul al III-lea al secolului XX (unii zic 1934 sau  ‘35 altii ‘36). Respectivul Schrodinger a conceput un experiment in care o pisica poate fi vie sau moarta, functie de un eveniment absolut intamplator, anterior unei situatii actuale. Paradoxul Schrodinger demonstreaza faptul ca poate exista posibilitatea ca pisica lui sa fie si vie, cand de fapt poate fi moarta.

Experimentul lui Schrodinger se petrece intr-o camera izolata perfect (sa zicem de metal), in care se afla un aparat care trebuie sa degajeze un singur izotop, intr-un timp stabilit ca timpul experimentului; daca izotopul este degajat,  o fiola care  contine gaz otravitor este deschisa  si pisica moare. Daca nu este declansat izotopul  in timpul respectiv, experimentul se sfarseste si pisica este vie.

Problema este ca nimeni nu poate sti care este situatia pisicii atata timp cat usa camerei nu a fost deschisa. Paradoxul pisicii lui Schrodinger serveste la ilustrarea unor ciudatenii ale mecanicii cuantice, dar care pot fi bine merci implementate in situatia in care ne aflam noi!

Adevarul este ca nu ma pricep la mecanica cuantica mai mult decat oricare cetatean cu pretentii de curiozitate intelectuala care a mai citit (si inteles ) cateva lucruri.   Mi-am amintit de “pisica lui Schrodinger” in contextul in care incercam sa inteleg cand au inceput cetatenii Romaniei sa “innebuneasca” si cand cineva va deschide usa ca sa aflam cu totii daca  pisica a murit sau mai traieste. Deci daca s-a creat masa critica la declansarea izotopului sau inca mai avem sansa sa iesim din situatia in care ne aflam, in viata!

Bineinteles, ar fi interesant sa stim daca in toate universurile cuantice existente exista o Romanie normala, in care s-au luat hotarari mai mai bune si pisicile sunt mai vii decat in Romania universului in care traim.

Copţii sunt urmasii directi ai egiptenilor antici, constructorii piramidelor si intemeietorii uneia din cele mai vechi si mai puternice civilizatii din istorie. Numiti de evrei mitsrim si de greci aiguptios, copţii contemporani prefera sa fie numiti Remenkīmi (Ekhristianos), literal Egipteni Crestini. In Evul Mediu, copţii au fost numiti de occidentali Egiptios. Ţiganii ajungand in Europa occidentala s-au dat drept copţi inseland si castigand la inceputurile migratiei lor (neforţate) acceptarea si simpatia europenilor. Pentru respectarea adevarurilor istorice trebuie insa de mentionat ca marea parte a ţiganilor a ajuns in Europa prin rasaritul ei si prin Balcani, inrobiti de mongoli si turci. Asadar trebuie de mentionat ca ţiganii nu au nimic in comun cu copţii in afara unei etimologii incorecte.

Astazi traiesc in Egipt intre 8 si 18 milioane de Copţi. Variatia este atat de mare din trei motive, primul, statistica falsa pe care o prezinta autoritatile Egiptene. Al doilea motiv, emigratia masiva a tinerilor spre occident, in special spre Statele Unite, si in sfarsit ultimul motiv sunt persecutiile crunte la care sunt supusi in asa-zisa democratie Egipteana care-i fac sa declare o falsa religie. Persecutiile sunt in primul rand din partea populatiei musulmane dar si cvasi-oficiale. Populatia contemporana a Egiptului care numera aproximativ 81 de milioane de locuitori este in majoritatea ei de origine copta, care a fost islamizata incepand cu secolul 7 d.Hr.  Copţii sunt impreuna cu evreii sunt singurele popoare in care religia a devenit si identitate nationala, sigur ca aceasta afirmatie poate fi negata de multi copţi sau evrei, care simt altfel.

Populatia Copta este in totalitate Crestina. Majoritatea ei (90%) apartine Bisericii Ortodoxe Copte, alti 10% se impart intre Catolici si Protestanti. Trebuie mentionat ca termenul “Ortodox”, este in cazul Copţilor diferit celui aplicat cazul romanilor. Ortodoxia Copta este ne-calcedonica, adica in Conciliul de la Calcedon (al IV-lea in istoria Crestinismului – 451 d.Hr.), Biserica Copta, ce a fost considerata una din cele patru ramuri importante ale Crestinismului (Ierusalim, Roma, Constantinopol, Alexandria) a fost acuzata (pe nedrept, acuzatia fiind politica) de Monofizism (Isus Cristos e o singura persoană, el nu poate avea două naturi). Excluderea Bisericii Copte a fost o mare nedreptate istorica si indirect a contribuit major la consolidarea Gnosticismului Crestin si formarea dupa numai un secol si jumatate a Islamului.

Trebuie de amintit ca in cele trei Concilii Crestine inainte de Calcedon, cel de la Niceea (325), cel de la Constantinopol (381), si cel de la Efes (431) au fost prezidate (toate!) de patriarhi copţi. Primul conciliu de la Nicea a fost prezidat de Alexandru, papa Alexandriei, al doilea conciliu de la Constantinopol a fost prezidat de Timoteu, papa Alexandriei si al treilea de la Efes a fost si el de un papa al Alexandriei, (Sf.) Cyril. Antagonismul creat intre Constantinopol si Alexandria nu are nimic in comun cu religia, schisma s-a produs din cauza luptei politice in care politicul (Constantinopol) a invins religiosul (Alexandria). Acelasi model se va repeta in 1054 cand Constinopolul va pierde in fata Romei, exact din aceleasi motive politice, motivate bineinteles diferit din punct de vedere religios.

Nu se poate vorbi in interiorul unei religii istorice cine are dreptate si cine nu, sau cine reprezinta “calea cea dreapta.” Se poate vorbi insa despre doua lucruri, primul este originea si al doilea vechimea traditiei. In aceste doua subiecte suprematia Bisericii Ortodoxe Copte este covarsitoare. Bineinteles, aceasta afirmatie este personala si poate fi infirmata (si este), argumentele sunt insa “slabute.” Majoritatea istoricilor moderni ai Crestinismului cunosc faptele, nu toti au curajul recunoasterii. Cine indrazneste sa se “puna rau” cu Vaticanul, pentru a prezenta cauza unei congregatii crestine asuprite fara putere politica, si perzecutate de secole, pe rand de Bizantini, Islamici si mai recent Catolici Latini.

Biserica Crestina Copta, este cea mai veche biserica (existenta) Crestina din lume, ea o precede pe cea Romana de Vest sau Ortodoxa de Est. Aceasta biserica isi poate considera inceputurile in anul 42 d.Hr. cand (Sf.) Marcu a organizat-o in Alexandria. Bineinteles primi prozeliti crestini au fost evreii din Alexandria care cunosteau scripturile si aveau contacte cu Biserica Crestina din Ierusalim condusa pe acele timpuri de Iacov si mai tarziu de Simon ambii Desposyni (Familia lui Iisus). Rapid Crestinismul s-a propagat inspre Egiptul de sus (Egiptul de Sus=Sud, Egiptul de Jos=Nord). Sincrezia dintre Crestinism si secta Terapeuta Judeo-Egipteana a dat nastere Monasticismului Crestin, acest monasticism avandu-si radacinile in Crestinsmul Copt.

Copţii si monasticismul crestin

Monasticismul crestin isi are sursele in Crestinismul Copt si fara de indoiala s-a nascut in Egipt. Caracterul monasticismului copt a fost transmis ambelor biserici, si celei de vest (latine) si celei de est (greco-bizantine). Inaintea cuceririi musulmane (sfarsitul secolului al 5-lea) existau in Egipt aproape 300 de manastiri si sute de pesteri si caverne erau locuite de sihastri copti in deserturile tarii. O parte din aceste manastiri sunt locuite si infloresc pana in zilele noastre.

Vasile cel Mare, Patriarhul Cesareei in Capadocia este considerat fondatorul si organizatorul monasticismului in Asia Mica. Vasile cel Mare a creat-o dupa o vizita in Egipt (357 d.Hr) si s-a inspirat (aproape in intregime) de organizarea monastica si canoanele copte. Regulile canonice ale manastirilor Ortodoxe pana in zilele noastre sunt toate adaptate dupa regulile monastice Copte. Ieronim, traducatorul Bibliei in Latina (Vulgate), in drumul lui spre Ierusalim (ca. 400 d.Hr) a vizitat cateva manastiri copte, si impresiile lui sunt inregistrate in cateva epistole importante. Benedict, fondatorul ordinului (Latin) care-i poarta numele, a construit modelul monahal Catolic inspirandu-se din scrierile lui Sf Pachomius. El a si vizitat pe “sihastrii desertului” pentru a se inspira din dedicatia, sfintenia si harul acestor sihastri.

Monasticismul Copt, care a servit drept model pentru toate stilurile monastice existente, imbratiseaza 4 oranduieli diferite: (1) Oranduirea Cenobita, cunoscuta si noua astazi, bazata pe comunitati de calugari care traiesc impreuna in manastiri, care-si organizeaza viata dupa un canon propriu bazat pe canonul general al bisericii pe care o slujesc Aceasta oranduire este bazata pe invataturile Sfantului Pachomius, care au fost preluate si de Vasile cel Mare; (2) Oranduirea Monarhista, bazata pe principiile trasate de Iustin Martirul (Tratatul despre Suveraniatatea Domnului) extrem de apropiata de sectele ascetice iudaice (Terapeutii si Esenienii). Iustin, probabil de origine evreiasca a cunoscut aceste secte (vezi Dialogul cu Iudeul Trifon).; (3) Oranduirea Skitica (schitica), o mica asezare (schit) monastica, care include un numar mic de calugari care traiesc despartiti, dar care-si fac rugaciunile impreuna (de exemplu Mt. Athos); (4) Oranduirea sihastra, (isihasm) fondata de Ioan Chrysostomul şi de Capadocieni bazata pe invataturile primide de la parintii desertului, pe care i-a vizitat in Egipt in secolul al 4-lea inainte de Hristos.

Ziarul de Duminica propune cititorilor Politeia cele mai bune articole publicate in cursul saptamani in media on-line. Articolele nu sunt mentionate intr-o ordine anume.

Dilema Veche. Puterea scrisului. Andrei Pleşu

Acum aproape trei ani, am simţit nevoia să reacţionez la iritările unora dintre cititori, nemulţumiţi că bombăn de pe margine. N-am fost, se pare, convingător. Primesc, în continuare, aceleaşi reproşuri. Nu-mi rămîne decît să-mi reiau pledoaria.

Printre reacţiile celor care îmi fac onoarea să mă citească, există două pe care mi-e greu să le pricep. Amîndouă exprimă o exasperare: unii cad de acord că observaţiile mele sînt corecte, dar îmi reproşează că-mi exersez spiritul critic fără să propun soluţii, fără să arăt calea ieşirii din impas. Alţii, încă şi mai radicali, îmi cer să încetez cu lamentaţiile şi să fac ceva. Dincolo de admonestare, cele două reacţii lasă să se întrevadă o măgulitoare supraevaluare a capacităţilor mele de intervenţie, dar şi convingerea că simpla opinie, analiza de pe margine, scrisul în genere nu sînt suficiente în vremuri grele. Trebuie să pui umărul, să intri în arenă, să dai indicaţii precise, salvatoare. Ce-ar fi de spus despre cele două nemulţumiri ale unora dintre cititorii mei?

1. Să vin cu soluţii. Mi se cere, în fond, să fac miracole. Să rezolv cvadratura cercului, să aduc dovada unei competenţe universale. Pe de o parte, sînt certat că mă bag unde nu-mi fierbe oala, că sînt de vină, ca intelectual, pentru prostul mers al ţării, iar pe de alta, mi se atribuie forţa de a găsi răspunsul adecvat, rezolvarea promptă a tuturor neajunsurilor, în numai două pagini de editorial. Ori vreau, dar nu pot – şi atunci ar fi mai bine să tac din gură, ori pot, dar nu vreau – şi atunci sînt suspect de aroganţă, netrebnicie, elitism. Aş observa, mai întîi, că semnalarea unei disfuncţii nu implică neapărat o indicaţie de tratament. Integral in Dilema Veche.

Revista 22. Un an plin de nimic. Cosmin Alexandru

Ultimul an a consumat în România o cantitate de energie, pasiune și putere de luptă care au dus la nimic și care ne-ar fi ajuns pentru cinci ani în care să realizăm cu adevărat ceva.

Ministrul Niță declara recent că cine vrea să îi vorbească ar trebui mai întâi să citească, să studieze și apoi să vină la el. Fusese probabil inspirat de Ponta, care și-a manifestat public convingerea că niciun can­di­dat nu poate ajunge preșe­dintele României în 2014 fără sprijinul PSD. Nici liberalii nu se lasă mai prejos, prin Eu­gen Nicolăescu, care se arăta deplin sigur pe sine către jur­naliști luna trecută: „Ăia pe care dumeavoastră îi cu­noaş­teţi îi aduceţi la mine să-i con­ving că nu au dreptate să fie îngrijoraţi“.

Aroganțe pe toată linia, tocmai când „ză ma­dăr and ză fadăr“ al tuturor aroganților a ie­șit din pușcărie. Nu par a fi învățat nimic din căderea lui. Și el era foarte sigur, acum niște ani, că toți și toate se află la picioarele lui pe veci. Pare că majoritatea parlamentară are efec­te secundare severe. Cei care oricum se cre­deau buricul pământului încep să facă din asta o politică de stat. Dar câte burice să-nca­pă într-o țară atât de mică?

Toți politrucii ăștia pe care acum îi cam în­curcăm or să fie peste câțiva ani vai mama lor. Cine nu-i va uita îi va înjura ca la ușa cortului pe unde îi va prinde, pentru că nu vor fi reușit ab­solut nimic pentru dez­vol­ta­rea României. Deși planuri mari au. Varujan Vosganian ne în­demna profetic săptămâna tre­cută: „Încercaţi să înc­hi­deţi ochii şi imaginaţi-vă o Ro­mânie fără ştampile. Ro­mânia trebuie să nu mai aibă ştampile şi vă spun că în stra­tegia de reindustrializare vom avea acest lucru“. Să scăpăm de ștampile e un lucru bun. Să faci din asta o prioritate în stra­tegia de reindustrializare a unei ţări pre­su­pune să nu înțelegi deloc pe ce lume trăiești. Integral in Revista 22.

Adevarul. S-a pus punct „episodului Kosovo”. Cu ce consecinţe? Cristian Unteanu

Evident, după rezoluţia Parlamentului European care cere recunoaşterea statului Kosovo de către toate cele 5 state membre UE care nu o făcuseră până acum, România va trebui să se conformeze. Consecinţele sunt însă demn de a fi analizate. Aceasta deoarece, în continuare, marea întrebare care s-a născut imediat după conflictul din Kosovo a rămas de actualitate: se mai poate ivi un nou stat în Europa în urma unei declaraţii unilaterale de independenţă urmată de război? Dacă se poate, aşa cum au demonstrat-o seria de evenimente care s-au succedat după dispariţia fostei Iugoslavii, dacă aceste state au fost imediat recunoscute pe plan european şi internaţional tocmai de frica extinderii ostilităţilor şi debalansării pe lungă durată a spaţiului balcanic, atunci istoria a consemnat un precedent.

Oare de ce cele 5 state (Spania, Grecia, Slovacia, Republica Cipru şi România) la care face acum apel Parlamentul European nu au recunoscut până acum Kosovo? Tocmai pentru că fiecare dintre ele are motive să se teamă că acest tip de precedent ar putea fi vreodată invocat pe viitor de către o regiune cu veleităţi de independenţă… Din nefericire, scenariul acesta nu este deloc unul teoretic, fiecare dintre cele 5 ţări având în braţe una sau mai multe probleme de acest gen, situaţii tensionate mai mult sau mai puţin vizibile, cronicizate sau în prag de acutizare, oricum cu un grad înalt de pericol. Integral in Adevarul.

Romania Libera. Obscenitatea publică cu Adrian Năstase. Cristian Campeanu

Adrian Năstase a revenit pe scena publică cu un interviu manipulator la Antena 3, care a dorit să opună aura de martir al cauzei anti-Băsescu pe care o poartă Năstase, imaginii de trădător conciliant pe care încearcă să i-o confecţioneze lui Ponta. Spectacolul, pe alocuri obscen, a avut însă o singură ţintă: Departamentul Naţional Anticorupţie. Un motiv în plus pentru a susţine independenţa admirabililor procurori ai acestei instituţii, care trebuie apărată de „samuraii” regimului USL.

Ca teoretician al retoricii, Hitler era convins că cea mai bună propagandă trebuie să aibă drept obiect „marea minciună”, o miniciună atât de revoltător de mare încât nicio persoană decentă şi raţională să nu o poată accepta. Propaganda trebuia să apeleze nu la raţiunea indivizilor ci la sentimentele masselor. „Massele – spunea Hitler – sunt feminine şi proaste. Numai emoţia şi ura le pot ţine sub control”. Antena 3 aplică această reţetă de inspiraţie nazistă a propagandei de aproape opt ani. Ura faţă de Băsescu şi faţă de tot ceea ce poate fi asociat cu Băsescu (Occident, UE, Boc, Macovei, Morar si, mai nou, Kovesi) este constanta acestei propagande, la fel cum ura faţă de evrei era constanta propagandei naziste. Latura aşa-zis „feminină” (să fim bine înţeleşi, nu împărtăşim nicio clipă acest concept al feminităţii, dar este conceptul cu care operează propaganda) este asigurată de poveşti „de suflet” despre suferinţă şi nedreptate cum a fost cea a celebrei de acum „artiste a foamei”, Cristiana Anghel.

Aceste două componente – „feminitatea emotiva” şi „ura” – au fost prezente şi în interviul, despre care însuşi Gâdea a admis că a fost regizat, “acordat” de Năstase Antenei 3. Partea „feminină” trebuia asigurată de povestea “de suflet” despre tentativa de sinucidere, care poate fi probată cu cicatrice nevazute, de povestea cu trecerea revolverului din mâna stângă în mîna dreapta, de momentul culminant, care trebuia să ţină publicul cu mâna la gură, al luptei cu poliţistul salvator. Nu, Adrian Năstase nu a fost un laş! El a văzut în închisoare filmul „Samuraiul” şi, asemeni samurailor care nu suportau dezonoarea pe care o spălau prin seppuku, nici el nu a suportat indignitatea condamnării şi a trecut revolverul din mâna stângă în mâna dreaptă la un milimetru de carotida, fie-i numele lui Bradisteanu laudat! Integral in Romania Libera

Contributors. Ce produc universitatile romanesti. Mihai Maci

Ce poate face un elev la finele liceului (cu “competenţele” şi “abilităţile” dobândite în cei 12 ani de şcoală)? Teoretic totul, practic nimic. Decât, eventual, să se angajeze ca muncitor necalificat. Dar aceeaşi societate care se indignează foarte uşor la auzul câte unui cuvânt mai apăsat abhoră de facto (dar niciodată în discursul oficial) acest gen de muncă, pe care o asimilează unei forme absolute de eşec nu doar profesional, ci şi uman (cel puţin în România, căci în străinătate pare a fi acceptabilă). Acestei societăţi îi aparţin şi elevii, şi părinţii lor. Astfel că, până la urmă, majoritatea elevilor iau drumul universităţilor; nu pentru că au ales ceva, ci – pur şi simplu – pentru că nu au ce face. Numai că starea învăţământului superior e şi mai tristă decât aceea a învăţământului general. Universităţile au, în societate, două funcţii esenţiale: în primul rând să le dea studenţilor nişte cunoştinţe sigure şi clare şi în al doilea rând să îi deprindă cu disciplina problematizării. Venind în contact cu textele fundamentale ale domeniului ales şi medidând asupra felului în care acestea reuşesc (sau nu) să sesizeze relieful realului, gândirea tinerilor devine deopotrivă stabilă – în reperele ei fundamentale – şi flexibilă – în atenţia cu care se raportează la concret. Universitatea nu dă o calificare (acesta e atributul şcolii profesionale), ci îşi deprinde studenţii cu rigoarea gândirii domeniale în virtutea căreia, atunci când ajung să profeseze, sunt capabili să înţeleagă, să organizeze şi să orienteze datele domeniului în care se exercită cunoştinţele lor. Sau, mai curând, aşa ar trebui să stea lucrurile. Problema universităţilor noastre este, în ultimă instanţă, aceea că şi-au pierdut rostul: ele nu mai aprofundează marile idei care au dat consistenţă istoriei şi (tocmai de aceea) nu gândesc – decât marginal şi fără efecte – lumea în care îşi desfăşoară activitatea. Nu gândesc, dar produc, asemeni unor utilaje defecte. Şi produc în neştire. Integral in Contributors.

Ziarul Financiar. Poate deveni România o naţiune bogată? Birgit Niessner

Succesul României în procesul de recuperare a decalajului faţă de ţările europene avansate este incontestabil. În doar opt ani, în perioada 2000 – 2008 economia României s-a catapultat de la o pondere de 23% din PIB-ul pe cap de locuitor al vechilor state membre ale UE la 42%. Cu toate acestea,  procesul de convergenţă a luat o pauză odată cu apariţia crizei. Şi fiindcă România mai are mult până să ajungă din urmă ţările din Europa Occidentală, se pune următoarea întrebare arzătoare: cum poate ajunge la acel nivel? Mai funcţionează încă motorul creşterii şi oare acesta este cel potrivit pentru viitor?

Motorul creşterii României a fost alimentat de un sector industrial puternic şi de intrări de investiţii străine directe semnificative, care au adus tehnologie în ţară. Acest import de productivitate a facilitat dezvoltarea industriilor orientate spre export. Povestea de succes a mărcii Dacia este un exemplu bun pentru ceea ce Banca Mondială numeşte „mecanismul de convergenţă“ european: cooperarea în domeniul tehnologiei de înaltă performanţă între noile şi vechile state membre ale UE duce la excelenţă în industria din Europa Centrală şi de Est.

Vestea bună este că acest motor de creştere funcţionează în continuare, chiar şi pe timp de criză. Producţia industrială a României s-a redresat rapid, spre deosebire de cea din Europa de Sud. Pornind de la o valoare de 100 în 2005, producţia industrială a României a crescut la 130 în 2011, în timp ce acest indicator a scăzut la 88 pentru Italia. Efectul crizei asupra investiţiilor străine directe şi exporturilor este vizibil cu ochiul liber, însă o parte din acesta a trecut deja.

Vestea proastă este că vechiul model de creştere nu va fi suficient pentru a mai reduce din decalaj în deceniul următor. Dincolo de faptul că în Ro­mâ­nia există încă prea mulţi oameni care lucrează în agricultură, obstacolul din calea unei creşteri bazate mai mult pe inovaţie este numărul prea mic de angajaţi din sectoarele de producţie bazate pe tehnologie de înaltă performanţă. Doar 6% din angajaţi lucrează în sectoare de înaltă performanţă  în Româ­nia, în condiţiile în care această proporţie este dublă în Republica Cehă. Mai mult, unii critici spun că povestea Dacia nu este legată de excelenţa tehnologică, ci de costurile reduse ale forţei de muncă. Integral in Ziarul Financiar

Deutsche Welle. Demolarea reperelor anticomuniste. Petre M. Iancu

De ce a ajuns România zonă de risc pentru statul de drept? De ce, alături de Ungaria, figurează la loc de frunte între ţările UE în care democraţia e în primejdie? Un motiv ar fi păcatele contra memoriei.

Pe lângă întârzierea masivă a introducerii reformelor în spaţiul românesc, după 1989, în comparaţie cu alte state ex-comuniste, una din explicaţiile uluitorului derapaj anti-democratic al puterii USL-iste, din vara anului trecut, rezidă în lipsa unui minim consens valoric şi istoric.

Înăbuşirea în faşă a acestui consens, absenţa lui, obţinută între altele prin dezinformare şi dezagregarea reperelor anti-totalitare, facilitează reinterpretările oportuniste şi condiţionează descurajarea gândirii critice, apte să ţină piept tentativelor de restaurare a dictaturii.

În alte state comuniste foştii disidenţi au ajuns după 1989, rapid, în vârful ierarhiei. De pildă în Cehoslovacia lui Vaclav Havel. În România s-a impus iliescismul.

Că în societatea românească mai proliferează şi în prezent aberante atitudini pro-ceauşiste şi pro-comuniste e aiuritor, dacă se ţine cont de catastrofa provocată între Carpaţi şi Dunăre de totalitarism, fascism şi comunism în genere, şi de Ceauşescu şi de poliţia lui politică în mod special.

Or, nu mi se pare defel întâmplător faptul că puciul din vara anului 2012 a avut loc în condiţiile în care, potrivit unor sondaje, s-au înregistrat în România majorităţi nutrind nostalgii pro-ceauşiste.

La fel de puţin aleatorie e propulsarea la vârful unor importante instituţii culturale româneşti a unor foşti securişti, ori turnători ai securităţii precum şi a unor cercetători ori manageri prea puţin aveniţi.

Sunt, desigur, salutare conferinţe de separare a apelor în care se face distincţia dintre luptătorii anti-comunişti (din munţi) şi extremiştii de dreapta dintre ei, precum cea pe care a fost invitat s-o ţină, la Bucureşti, la 18 aprilie, germano-românul William Totok, sub egida IICMR şi a Institutului Elie Wiesel.

Dar, în genere, se degajă impresia că, la Bucureşti, s-ar substitui autenticul anti-totalitarism, promovat de pildă de fosta conducere a IICMR, pe vremea când şeful său onorific, profesorul româno-american Vladimir Tismăneanu încă nu fusese dat afară, cu un anticomunism care, dacă facem abstracţie de conferinţa lui Totok, pare, prin comparaţie cel puţin, de faţadă. Integral la Deutsche Welle.

Bahama, Belize sau Panama? Dacă vreţi să economisiţi impozitele şi nu aveţi probleme cu practicile neortodoxe, Europa vă poate sări la fel de bine în ajutor.

Europa nu este deloc uşă de biserică în scandalul recent izbucnit al serviciilor fiscale ocolite. În inima Uniunii Europene sau în colţuri uitate situate la marginea spaţiului comunitar există mici ferestre anume întredeschise pentru a veni în folosul celor ce fug de plata taxelor şi impozitelor.

Organizaţia Tax Justice Network atrage atenţia că paradisurile fiscale nu cresc doar la umbra palmierilor ci în orice loc din lume care îşi propune să absoarbă afaceri oferind infrastructură politică stabilă unor persoane sau firme interesate să se sustragă regulilor, legilor şi reglementărilor altor entităţi statale. Europa are ea însăşi asemenea ferestre.

Andorra

Statul pitic din Pirinei este independent şi nu face parte din Uniunea Europeană, dar oferă spaniolilor şi francezilor oportunitatea depunerilor acoperite de sfinţenia secretului bancar. Atractivitatea rezidă din faptul că Andorra nu impozitează veniturile, moştenirile sau capitalul. Vecinii spanioli şi francezi pot veni la băncile andorreze cu bani gheaţă în buzunar. La plecare, clientul băncii mai are şi avantajul că poate tanca ieftin – şi dacă e şi fumător, nici ţigările nu se ridică la preţurile din UE.

Germania

Republica Federală are o problemă serioasă cu transparenţa depunerilor de capital făcute de investitori străini. În plus, străinii nu sunt plătesc impozit pe dobânzi, spre deosebire de cetăţenii germani, fiscalizaţi până la ultimul bănuţ. Nici informaţiile despre profiturile înregistrate de cetăţenii străini nu părăsesc Germania decât în cazul unor mandate de urmărire pentru acte penale. Altfel, conturile germane ale unor cetăţeni străini se bucură de un grad relevant de anonimitate. Tax Justice Network consideră Germania ca fiind printre primii zece aprigi păstrători ai secretului bancar din lume.

Anglia

London City este cea mai mare placă turnantă a păcatelor fiscale din Uniunea Europeană. Este mama tututror oazelor fiscale. Din toate colţurile Commonwealthului, sume mari de bani se scurg către capitală, de unde sunt plasate pe Insulele Canalului (Guernsey, Jersey şi Sark) sau Isle of Man, şi transferate, apoi, în Caraibe, pe Cayman, de exemplu sau chiar în Europa, anume, în Gibraltar. O simplă căutare pe internet după sintagma cheie “shell company” (“firmă cu sediul într-o cutie poştală”) descoperă cât de multe astfel de societăţi comerciale există la Londra şi câte oferte dubioase vin din capitala Regatului Unit.

Gibraltar

Strâmtoarea ce desparte sau leagă Europa de Africa este un ofertant generos de cutii poştale în care încap fonduri întregi de investiţii. Acestea din urmă sunt constituite în baza secretului acţionariatului, astfel că se poate spune că nici măcar nu mai dispun de adevăraţi proprietari. Gibraltar este deosebit de atractiv pentru cei ce urmăresc să spele bani, sume mari reintrând pe această poartă în circuitul financiar oficial. Legislaţia liberală şi taxele minimale au atras şi numeroase firme de jocuri de noroc.

Irlanda

Google, Apple şi Amazon: nici marile concerne nu se înghesuie la plata impozitelor, astfel că, pentru afacerile din Europa, preferă ofertele avantajoase din Irlanda. Lumea afacerilor numeşte optimizarea fiscală oferită de Dublin “Double Irish”. În rezumat, situaţia funcţionază cam aşa: o firmă îşi deschide două subsidiare în Irlanda, aşa numitul “dublu irlandez”; una dintre subsidiare îşi declară de fapt sediul într-o altă oază fiscală. Firma-mamă face afaceri în Europa dar bilanţurile contabile şi încasările rătăcesc între subsidiare. Astfel, o firmă americană stabilită în Irlanda nu mai plăteşte 35% impozit în SUA ci doar 12,5%. Olanda practică un mecanism asemănător dar în Irlanda, legea prevede ca la sediul irlandez să existe angajaţi, ceea ce generează locuri de muncă şi chiar ceva creştere economică.

Isle of Man

Insula situată undeva între Anglia, Scoţia şi Irlanda tratează impozitele ca pe un detaliu ignorabil: moştenirile şi capitalul nu sunt deloc taxate iar cota maximă a impozitului pe venit este de 20%. Companiile nu sunt deloc impozitate. Insula este cunoscută drept ascunzişul preferat de milionarii britanici.

Insulele Canalului

Jersey, Guernsey şi Sark sunt patria a sute de instituţii financiare şi de asigurări, atrase de impozitele mici şi simplitatea legislaţiei. Jersey, care oferă o largă paletă de servicii şi dispune de o înfloritoare industrie bancară, “acumulează cea mai mare densitate de mizerii şi abuzuri financiare”, comentează Markus Meinzer, de la Tax Justice Network. Guernsey este laboratorul care aduce inovaţii: recent a intordus aşa numitele “protected self company”, o operaţiune de fragmentare a unei firme în divizii între care funcţionează tot felul de paravane legale, chiar dacă, în acte, apare un singur antreprenor. Sark este mai puţin spectaculoasă decât celelalte două însă The Guardian remarca, recent, că fiecăruia dintre cei 600 de locuitori îi revin 24 de insule.

Luxemburg

Ducatul de la graniţa franco-germană concurează cu Londra în materie de placă turnantă a industriei financiare, centrul european al comerţului cu bonduri şi al fondurilor de investiţii. De cadrul fiscal avantajos profită depunătorii din circa 150 de bănci, 40 dintre acestea fiind, de fapt, bănci germane. Marele avantaj este faptul că Marele Ducat este membru al UE şi permite comunitarilor o relocare fără nici un fel de impediment. De aici pot fi operate afaceri de tip “cutie poştală”. Afacerile merg aşa de bine încât venitul pe cap de luxemburghez este dublu faţă de media europeană. Iar băncilor, Marele Ducat trebuie să le mulţumească pentru 40% din întregul său PIB.

Liechtenstein

Deşi era cunoscut statutul de oază fiscală al Liechtensteinului, ţara din Alpi părea să deveină “nefrecventabilă” în 2008, când autorităţile de la Berlin au intrat în posesia unui CD cu informaţii despre “păcătoşii” financiari germani. Acordul bilateral convenit de acele ţări după acest incident are efecte reduse, de vreme ce schimbul de informaţii se produce numai atunci când există, în cazuri individuale, probe concrete. Până în 2009, Liechtenstein a figurat pe “lista neagră” a paradisurilor fiscale redactată de OECD.

Olanda

Aşa cum Luxemburgul atrage investitorii privaţi, Olanda este interesantă pentru marile companii, obligate la taxe şi impozite extrem de mici, prin aşa-zisul “Dutch Sandwich”. În plus, dobânzile sunt taxate avantajos. Nefiind clasificată drept oază fiscală, Olanda nu are legislaţie de protecţie împotriva unor asemenea practici. Procedeul “Dutch Sandwich” constă în deschiderea unei subsidiare olandeze a firmei mamă, prin care se derulează afacerea la nivelul întregii Europe.

Elveţia

Oficial, în Elveţia nu mai există conturi bancare numerotate; dar secretul bancar rămânând strict, sume mari de bani din străinătate continuă să vină în Ţara Cantoanelor. “Poate că nu e mereu simplu să îţi muţi banii în Elveţia – dar dacă i-ai adus aici, poţi fi sigur că nimeni din afară mai poate ajunge la ei”, explică Meinzer.

Madeira

Insula din Atlantic aparţine, de fapt, Portugaliei dar financiar oferă nenumărate avantaje şi oferte, uneori atât de bune încât şi firme elveţiene cum este Swatch au preferat, mult timp, să-şi deruleze afacerile prin Madeira. Încetul cu încetul, însă, Uniunea Europeană reuşeşte să schimbe regulile jocului şi să ridice nivelul taxelor şi impozitelor.

Malta

Alături de Cipru, Malta este sediul multora dintre marile afaceri europene. Nu doar impozitele mici conving firme, inclusiv multe companii germane. Impozitul corporatist este de 35% dar firmele au dreptul să recupereze mare parte din taxele plătite, astfel că, la final, costurile sunt mai mici decât în alte ţări.

Monaco

Principatul Monaco este încă patria celor bogaţi şi frumoşi, atraşi de valoarea zero a impozitelor pe venit sau moştenire. În schimb, firmele sunt obligate să plătească impozit corporatist de 33%. Franţa pare interesată ca statutul Monaco-ului să rămână neschimbat.

Austria

Investitorii din spaţiul germanofon dar nu numai sunt foarte atraşi de secretul bancar austriac. Această absenţă a transparenţei a atras de-a lungul deceniilor şi multe din averile dictatorilor arabi.

Cipru

Insula mediteraneană este un bun exemplu al dependenţei unei ţări faţă de modele de afaceri dubioase – la care, însă, va trebui să renunţe, după ce a primit un colac european de salvare. În special fostele republici sovietice au fost interesate de sistemul cipriot. Investiţii ruseşti traversau cutii poştale cipriote înainte de a reveni în Rusia. Scopul era ocolirea fiscului rusesc.

Sursa articolului: Deutsche Welle

Opereta este versiunea mai puţin complicata a operei. Scrisă conform textului unui libret dramatic cu conţinut umoristic si  situaţii de multe ori comice care se sfarsesc de cele mai multe ori cu un happy-end. Opereta se bazeaza pe  dialoguri muzicale (cupletele) cântate de solişti insotiti in majoritatea cazurilor de un cor, alternand cu dialoguri jucate asemenea teatrului. Dansul este un alt element important si este însoţit de muzică interpretată de o orchestră la un nivel apropiat operei. Genul acesta s-a născut în Franţa şi Austria pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Subiectele erau pe gustul micii burghezi orasenesti franceze şi austriece fin de siècle, care aveau o predilecţie pentru povestiri sentimentale cu un sfarsit optimist. Opereta a fost considerată adesea ca un gen “minor” pentru că, spre deosebire de operă, nu avea o compozitie muzicala complicata si nici nu solicita o acustica deosebita.

Johann Strauss (fiul) este unul dintre cei mai proeminenti compozitori de opereta. Nascut in 1825 în St.Ulrich (azi parte a Vienei) îşi face ucenicia muzicală sub atenta supraveghere a tatălui său. Debutează ca dirijor la 19 ani, stârnind admiraţia celor din jur. Presa îi remarca talentul, iar admiratorii şi prietenii lansează sloganul: “Noapte bună Lanner, bună seara, Strauss-tatăl, bună dimineaţa Strauss-fiul !”.  Cutreieră lumea cu orchestra sa, având un succes răsunător. În anii 1846-1847 a efectuat turnee în Ungaria, Transilvania şi Ţara Românească. Paralel cu activitatea concertistică, este uin desavarsit creator de muzica, dând valsului o valoare artistică deosebită. Dintre cele peste 140 de valsuri, create de el, unele şi-au câştigat celebritatea: “Dunărea albastră”, “Viaţă de artist”, “Sânge vienez”, “Vals imperial”, etc.

La îndemnul prietenilor şi al compozitorului francez Jacques Offenbach, care vine la Viena în anul 1864, să-l cunoască personal, acesta abordează genul operetei. În anul 1871 are loc premiera primei operete “Indigo und die 40 Räuber”, urmată, în 1873, de “Carnavalul de la Roma”. Perioada de aur a operetei vieneze este inaugurată de “Liliacul”. Valsul este  bază  muzicală a operetelor sale. Reprezentant de frunte al operetei clasice vieneze, el este şi astăzi unul dintre cei maa iubiti compozitori ai acestui gen.

Liliacul (Die Fledermaus) este opereta mea preferata. Liliacul  o operetă în trei acte de Johann Strauss-fiul, cu un libret scris de Karl Haffner şi Richard Genée. Premiera a avut loc la Viena, la „Theater an der Wien“, pe data de 5 aprilie 1874. Prima reprezentaţie a “Liliacului” in Romania,  a avut loc la 20 martie 1891, la Teatrul Naţional din Bucureşti, sub conducerea artistică a lui George Stefănescu. De atunci a fost reprezentată de principalele companii de operă şi operetă din România, fiind parte din repertuarul Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” Bucureşti.

În primul act, acţiunea se petrece în ultima zi a anului 1870 şi în noaptea de revelion 1870-1871, în castelul austriac Weinberg. În casa familiei Eisenstein se întâlnesc câteva din personajele principale. Dr. Falke, prietenul domnului Gabriel Eisenstein, pune la cale o farsă, pentru a se răzbuna pe Gabriel, pentru o poveste mai veche, când acesta, după un bal mascat, l-a lăsat pe Falke beat într-o grădină publică, îmbrăcat în costum de liliac, spre batjocura mulţimii, motiv pentru care lui Falke i-a rămas porecla de “Dr. Liliac”. Ca urmare, face să parvină câte o invitaţie la balul Prinţului Orlofsky, lui Gabriel, soţiei acestuia, Rosalinda şi Adelei, nostima subretă a familiei, din partea surorii sale, balerina Ida.

În al doilea act, încep să apară personajele din farsa organizată de Falke, care-l asigură pe prinţ că se va distra copios. Adela o servitoare, îmbrăcată cu rochia stăpânei, află de la sora ei Ida că nu printul a invitat-o la bal. Eisenstein, prezentat ca Marchiz de Renard, trebuie să facă faţă numeroaselor pahare oferite de prinţ. O recunoaşte pe Adela, dar Falke încearcă să-l convingă că aceasta este domnişoara Olga. Frank, directorul închisorii, este prezentat drept contele Chagrin. La petrecere apare şi Rosalinda, stapna Adelei, mascată în prinţesă maghiară. În zori, directorul închisorii, Frank dar şi Gabriel, îşi reamintesc că trebuie să se prezinte, fiecare pentru alt motiv, la puşcărie.

Actul final se petrece la puşcărie, unde facem cunoştinţă cu un personaj plin de culoare, Frosch, gardianul-şef, care repetă în replicile sale “Veselă puşcărie, domnule !”. Alfred este amuzat de postura sa de arestat. La închisoare sosesc, pe rând, Frank, directorul, apoi Adela şi Ida, care-i mărturisesc adevărul că Adela nu este artistă, dar e plină de talent. Apare şi Eisenstein, despre care Frank află că nu este Marchizul de Renard. Surprizele continuă: Gabriel, la rându-i află cine a fost arestat în locul său şi îl întâlneşte pe avocatul Blind, chemat de Alfred. Doreşte să se răzbune pentru infidelitatea Rosalindei, dându-se drept Blind. Însă mare îi este surpriza când prinţesa maghiară, pe care a curtat-o toată noaptea, la balul Prinţului Orlofsky îşi dă masca jos: este soţia sa. Dar totul e bine când se termină cu bine: cei doi soţi se împacă, iar prinţul Orlofsky îi promite Adelei că va ajunge artistă. “Vesela puşcărie”, în care se bea şampanie şi toata lumea cântă !

Dirijor Placido Domingo (!!)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_-wG2KlIzwc]

Kiri Te Kanawa este Rosalinda, Hermann Prey este Gabriel Von Eisenstein

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=t1OGyMuqqBU&feature=related]

Va urez o seara frumoasa cu Strauss (fiul) si Liliacul!

Nota: Articolul a fost postat pe Politeia Veche la data de 21 mai 2011; vezi  bibliografia in postarea originala

Astazi impostorii neo-comunisiti in frunte cu presedintele lor de onoare, activistul si sinecuristul comunist  Ion Iliescu “sarbatoresc” la  congresul lor “120 de ani de la fondarea primului partid social-democrat din Romania”. Ieri l-am auzit pe Nichita de la Iasi vorbind de Constantin Dobrogeanu-Gherea, mi-au trecut fiori reci pe sira spinarii. Nichita si Gherea sunt la fel de asemanatori cum este “conservatorul” securist, Felix Varanu’ Voiculescu cu Petru Carp.

***

Am hotarat sa dedic acest articol unei doctrine complet diferite de ceea ce promovez in general si de pe paginile acestui blog. Doresc  sa amintesc cititorilor mai tineri (poate si mai in varsta) ca Romania interbelica a avut un socialism European, reprezentat de personalitati politice de prima mana. Majoritatea acestor oameni astazi uitati de toti si de toate au murit in inchisorile comuniste  Pauker-Dej, impreuna cu adversarii lor politici, membrii ai PNL, PNŢ. Vazand cu oroare posterele TSD / PSD-iste, care-l aratau pe arhi-criminalul Che Guevara décor penibilor Ponta si Geoana am hotarat sa le amintesc acestor mici si mari infantili ca socialismul Romanesc a existat in Romania si exemple de mari socialisti nu trebuie cautate in jungla sud-americana.

Constantin Titel Petrescu – lider al Partidului Social-Democrat din România, s-a opus fuziunii cu Partidul Comunist Român. A fost arestat la 6 mai 1948. Deţinut politic la Jilava şi Sighet, este eliberat după 7 ani, în 1955. Moare 2 ani mai târziu. Ziarist de marca, a condus ziarul democrat “Libertatea.”

Ion Flueraş – socialist român din Banat, de meserie rotar. Între 1918 – 1920 a fost membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei şi Banatului, în care a deţinut portofoliul sănătăţii. A redactat ziarul Tribuna Socialistă. Neînţelegându-se cu socialiştii din Vechiul Regat, a preferat să candideze la alegerile din 1928 pe listele Partidului Naţional Ţărănesc, fiind ales deputat din partea acestei formaţiuni. A fost preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii începând cu 1926 şi până în 1938, când sindicatele au fost interzise în România.  A fost arestat de autorităţile comuniste în iunie 1948 şi condamnat la 15 ani temniţă grea pentru “crimă de înaltă trădare”. A murit în închisoarea din Gherla în 1953.

Iosif Jumanca – membru al Partidului Social Democrat din Transilvania, membru al Consiliului Naţional Român Central (1918) şi al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), deputat în Parlamentul României. La Adunarea Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, la care au fost prezenţi 150 de delegaţi socialişti, care s-au pronuntat pentru unirea Transilvaniei cu România, a luat cuvântul şi Iosif Jumanca, care a arătat că social-democraţii sprijină Unirea, precizând: „Social-democraţia nu-i identică cu lipsa simţului naţional. Noi nu zicem ubi bene ibi patria, dimpotrivă, zicem că, acolo unde ţi-e patria, acolo trebuie să-ţi cauţi de ea”. Arestat de autorităţile comuniste, a murit la Jilava în 1949.

Gheorghe Grigorovici – om politic român, social-democrat bucovinean, militant pentru unitatea naţional-politică a românilor şi pentru progres social. A fost deputat în Parlamentul de la Viena şi în Parlamentul de la Bucureşti, membru fondator (1927) şi preşedinte (1936-1938) al Partidului Social Democrat Român. Moare dupa torturi indelungate pe data de 18 iulie 1950 in închisoarea Văcăreşti.

Emil Racoviţă – a fost un savant, explorator, speolog şi biolog român, considerat fondatorul biospeologiei (studiul faunei din subteran – peşteri şi pânze freatice de apă). A fost ales academician şi preşedinte al Academiei Române. Norocos, Racoviţă a murit in 1947 la varsta de 79 de ani inaintea dezlantuirii terorii rosii.

Asadar, Iliescu nu a fost nici un moment socialist, el a fost si este un comunist aservit Moscovei. Nici Nastase sau Ponta si nici puii de PSD-isti pe care-i educati in spiritul lui Che Guevara nu sunteti socialisti Europeni, voi sunteti comunisti. Socialistii adevarati au murit in inchisorile comuniste ale inaintasilor vostri. Nu-i bai, au murit impreuna cu ai nostri asa ca noi ii vom tine minte. Sa le fie tarana usoara si amintirea vesnica. Voi auziti impostorilor?

Cel mai vechi scris European – Creta / Linear A

Vezi postarea anterioara. Prima limba care are o istorie scrisa pe teritoriul Cretei este limba Minoică, corespunzatoare culturii cu acelasi nume. Aceasta limba a existat intre Secolele XXIV (EMIII) si XIII i.Hr. Limba Minoică  este o limba logofonetica (Logophonetic),  care face parte dintr-o grupa denumita astazi Eteocretana, vorbita de Minoieni, numiti de Homer, Pelasgoí (engleza- Pelasgians). Istoria acestora coboara in negurile timpurilor, ultimele teorii vorbind despre migranti originari din Egiptul antic.

Linear A a fost scrierea oficiala folosita in inscriptionarea palatelor minoice, obiectelor de cult si sigiliile descoperite de arheologul britanic Sir Arthur John Evans si publicate de el in lucrarea seminala “Scripta Minoa” (1901). In 1952 Michael Ventris a descoperit ca asa zisa derivatie din Linear A, si denumita Linear B a fost folosita drept baza alfabetului Micenian si succesorului sau Proto-Grec (numit si Cretan).

Este clar ca limba Minoică este pierduta astazi si Linear A nu poate fi descifrata decat partial (si  probabil, inexact). Linear A, desi are cateva elemente care pot fi considerate indo-europene nu este o limba indo-europeana. Ca si Sumeriana nu vom sti niciodata sursele ei adevarate.

Linear A se pare ca a fost folosita intr-un abecedar complet in jurul anilor 1900–1800 i.Hr., cu toate ca este clar ca multe semne ale acestui abecedar au fost folosite cu secole in urma.

Prezumtii moderne (nu totalmente acceptate de mine) sustin posibilitatea ca Lineara A Troiana (Trojan Linear A) descoperita de germanul Heinrich Schliemann este asemanatoare cu o inscriptie descoperita in centrul Cretei. O alta asemnare a fost descoperita pe ramasitele de olarie descoperite in localitatea Lahun in Egipt, datate din timpul dinastiei a XII-a sau mai devreme, exact in perioada palatelor pe care am mentionat-o mai devreme (2100–1900 i.Hr.). Linear A a fost compusa din aproximativ 90 de hieroglife.

Una din cele mai vestite exemple de limba Minoică este discul din Phaistos. Acest disc este  din argilă, lat cât o farfurie, nu mai mare decât două laturi de palme (sau 17 cm) în diametru, care a fost descoperit la Phaistos de arheologul italian Luigi Pernier iulie 1908.  Pe discul din Phaistos sunt circa 241 de hieroglife pe ambele feţe ale discului. Dintre acestea, câteva au fost şterse, apoi corectate de scribul care le “ştanţa” în argilă moale, una câte una, pe măsură ce compunea textul. Sunt cam treizeci de căsuţe cu trei-patru sau chiar şase glife pe fiecare faţă.

Acestea urmează o traiectorie spirală, centripetă, în sensul acelor de ceasornic. Doar cincizeci de figuri distincte au fost folosite pentru heroglife. Ele reprezintă “obiecte concrete” iar nu idei, schiţând limpede profiluri de corpuri ori numai de capete umane, peşti, un scut, diverse plante, o bâtă, o navă, etc. Feţele au fost numite A şi B în ordinea în care au fost imprimate, deoarece prima este mai convexă şi mai “contrastată”, fiind gravată în argilă mai proaspătă, mai puţin turtită.

Deoarece discul din Phaistos este “ştanţat” cu un tipar mobil şi nu sculptat cu un calamos în chipul semnelor cuneiforme, el reprezintă una din cele mai vechi “tipărituri” cunoscute până azi. Încercări dintre cele mai fanteziste au fost făcute pentru a propune o lectură a textului său, pe diverse baze, în diferite limbi vechi, de la indo-europene la anatoliene pre-hitite, nord-semitice, etc. Ceea ce este remarcabil din punctul de vedere al datelor reale (şi nu al interpretărilor), este faptul că un număr de grupări de glife sunt în mod caracteristic aceleaşi la începutul căsuţelor. De asemenea unele glife au sau nu au o codiţă sau un fel de virgulă finală, după context. În fine, dispoziţia glifelor pare a urma considerente de înghesuire în funcţie de necesităţile de “paginaţie”, descoperite ad hoc la compunerea textului.

Creta Miceniană – Linear B

Limba miceniană a fost conservată în scrierea Linear B, compusă din aproximativ 200 de semne şi logograme silabice. Deoarece Linear B e derivat din Linear A, sistemul de scriere al unei limbi minoane nedescifrate (vezi postarea anterioara) şi, probabil, fără legătură cu greaca, acesta nu reflectă complet fonetica miceniană: grupurile consonantice trebuie să fie despărţite ortografic, iar r şi l nu sunt dezambiguizate, nici nu există o dezambiguizare pentru categoriile fonetice greceşti sonor/mut (cu excepţia dentalelor d, t) şi aspirat/neaspirat; l, m, n, r, s de la sfârşitul silabelor sunt omise.

Culegerea de texte ale epocii scrierii greceşti miceniene constă din aproape 6000 de tablete şi cioburi de lut în Linear B, de la LMII până la LHIIIB. Nu s-a găsit nici un monument cu scriere în Linear B sau transliterări în alte sisteme de scriere.

Dacă este autentică, Piatra din Kafkania (Kafkania pebble) datată secolul XVII î.Hr., ar fi cea mai veche inscripţie miceniană cunoscută, descoperita in Grecia continentalâ  şi, astfel, cea mai timpurie dovadă conservată a limbii greceşti. Piatra contine textul “a-so-na / qo-ro-qa / qa-jo”, si desenul unui topor ritual micenian.

Textele de pe tablete gasite in Creta si in Grecia continentala sunt, în mare parte, liste şi inventare. Nu a supravieţuit nici o naraţie în proză, cu atât mai puţin mituri sau poezii. Însă, se pot cunoaşte multe lucruri din aceste inscripţii despre oamenii care le-au produs şi despre Perioada miceniană în ajunul aşa-zisei Epoci greceşti întunecate.

Cea mai timpurie civilizaţie europeană, care a produs valori de un înalt nivel cultural, artistic si social, a fost civilizaţia minoică. Civilizaţia Minoică a luat naştere în bazinul rasaritean al Mării Mediterane, pe insula Creta. După declinul civilizaţiei minoice, locul în acest spaţiu a fost luat de cultura miceniană, elenofonă (proto-elenica). Este posibil ca civilizaţia minoică să fi fost rezultatul unei dezvoltări interne, dar este mult mai probabil să fi fost stimulată de legăturile comerciale şi culturale cu orasele state din Anatolia (Asia Mică) şi cu Egiptul.

Creta avea în jurul anului 1950 î.Hr. palate luxoase, oraşe mari şi prospere, acestea fiind probabil rezultatul atât al producţiei pe scară mare a uleiului de măsline şi a vinurilor, cât şi urmare a comerţului practicat intens în zona de răsărit a Mării Mediterane.

Grecii au păstrat în secolele ulterioare memoria grandorii cretane, dar istoria acestei civilizaţii este învăluită în legendă. Conform celei mai cunoscute dintre ele, oraşul elen Atena trimitea regelui cretan Minos în fiecare an, drept tribut, tineri şi fecioare, aceştia fiind sacrificaţi Minotaurului, monstrul jumătate om, jumătate taur, din adâncul labirintului. În cele din urmă, eroul atenian Tezeu omoară bestia şi reuşeşte să scape din labirint. Datorită legendei, adjectivul “minoic“, derivat din numele Minos, este folosit în expresia “civilizaţia minoică“, sinonim pentru “civilizaţia cretană“.

Cronologia Minoana a fost conceputa pe baza constructiilor palatine care au fost descoperite pe toata suprafata insulei Creta. Palatele erau formate dintr-un şir de încăperi complicat distribuite. Se presupune că cel mai mare palat, cel din Knossos, era reşedinţa regală, dar la fel de impresionante erau şi palatele din Phaistos, Mania şi Hagia Triada. Palatele şi oraşele aveau apeducte şi sisteme de canalizare si incalzire “centrala”, printr-o reţea extrem de complicata, alcatuita din ţevi prin care trecea apa incalzita. În jurul anului 1700 î.Hr., în urma unui cutremur, palatele au fost avariate. Ele au fost reconstruite şi mai luxos si elaborat. După 1500 î.Hr. însă, civilizaţia minoică, fiind trecută de apogeul dezvoltării ei, nu a mai putut face faţă unei noi catastrofe care s-a produs în jurul anului 1450 î.Hr. Aceasta din urmă a fost probabil legată de erupţia unui vulcan, care a distrus mare parte a insulei Thera (Santorini) aflată la circa 110 km. Creta însăşi a fost devastată de gigantica undă postseismică, probabil si de un tsunami devastator. Efectele cutremurului au fost resimţite probabil în tot estul bazinului Mării Mediterane şi se poate ca distrugerea insulei Thera a dat naştere legendei continentului scufundat în ocean, Atlantida. În urma acestei catastrofe, palatele nu au mai fost reconstruite timp de câteva generaţii, iar civilizaţia minoică a dispărut.

Săpăturile arheologice au descoperit numeroase tăbliţe datând din aceasta perioadă. Aceste tăbliţe, similare primelor scrieri într-o limba care este considerata proto- greacă, susţine prezumţia că in acea perioada Creta se afla sub ocupaţia Peloponeza (Grecia), aheii sau micenienii. Aheii erau barbari, care sosiseră pe teritoriul Greciei venind dinspre nord, aproape concomitent cu naşterea civilizatiei cretane. Spre deosebire de minoici, care erau scunzi şi nu purtau barbă, aheii erau înalţi, bărboşi şi războinici extrem de competenţi. Ei cunosteau carele de luptă, necunoscute cretanilor. Aheii şi-au întemeiat oraşe fortificate, fiecare oraş având câte o citadelă sau o fortareaţă foarte bine aparată. Majoritatea acestor oraşe se aflau în Peloponez, peninsulă din sudul Greciei. Cel mai impozant era Micene, amintit în poeme şi legende ca fiind capitala marilor regi ahei şi a bogăţiei lor în aur.

Termenul “micenian” este utilizat de obicei când se face referire la ahei şi la civilizaţia lor din mileniul al II-la î.Hr. Limba Minoică a ramas un mare mister despre care vom discuta in continuare

Episodul Micenian

Distrugerea insulei Thera (Santorini) din cauza eruptiei vulcanice numita in zilele noastre si Eruptia Minoică, s-a petrecut intre anii 1627 – 1600 i.Hr. Aceasta eruptie este considerata cea mai devastatoare din istoria inregistrata a omenirii, probabil mai puternica decat eruptia vulcanului Krakatoa (Indonezia 1883), eruptie care a echivalat cu 200 megatone (MT) de TNT— adica de 13,000 ori mai puternica de bomba atomica care a explodat in Hirosima (13 – 16 kilotone KT).

Aceasta eruptie, insotita de cutremure si valuri tsunami, a “maturat toate coloniile” Minoice in afara insulei-mama Creta (Akrotiri, Kythira, Rodos) si a devastat Creta inundand o mare parte din localitatile de pe malurile insulei. Aceste catastrofe naturale au slabit puterea centrala si au demoralizat populatia minoică. Paralel cu aceasta decadenta se inragistreaza in Peloponezul Grecesc aparitia unei noi culturi, cea miceniana. Micene a fost fondată de triburile migratoare din Balcan (indo-europene) ale aheilor către 2000 î.Hr. Primele morminte s-au găsit la vest de Acropole, fiind datate din 1800 î.Hr. – 1700 î.Hr. Aheii (achaioi) este numele colectiv dat forţelor greceşti în Iliada lui Homer . Un nume alternativ folosit este danaani şi argivi . Argivi provine de la prima capitală a aheilor, Argos. Danaani este numele atribuit primului trib care a dominat Peloponezul şi zona din apropiere de Argos. Ahei este numele tribului care, întărit de către eolieni, a dominat pentru prima oară teritoriile greceşti, cu centrul în jurul capitalei, Micene.

Mai specific, Ahaia este la Homer numele regatului lui Agamemnon, comandantul forţelor greceşti, aflat în partea de nord a Peloponezului. Aheii homerici au făcut probabil parte din civilizaţia miceniană, care a dominat Grecia începând aproximativ din jurul anului 1600 î.Hr., datând probabil încă din perioada imigraţiei preistorice a elenilor în perioada dinspre sfârşitul celui de-al treilea mileniu î.Hr.

Dupa cateva sute de ani, aceasta cultura Miceniana cuprinde tot Peloponezul si se exinde spre sud, catre insulele mari ale Marii Egee. Creta cade sub ocupaţia războinicilor veniţi din peninsula Pelopones (Grecia), aheii sau micenienii.

În jurul anului 1600 î.Hr, oraşele miceniene erau înfloritoare şi îşi dezvoltau propria cultură, puternic influenţată iniţial de cultura minoică din Creta. Micenienii erau răspândiţi în aproape tot arhipelagul din Marea Egee şi, odată cu declinul Cretei, şi-au construit o reţea comercială profitabilă cuprinzând toată zona estică a Mediteranei. Pentru un timp, Micene pare să fi avut statutul unei mari puteri, capabilă să negocieze pe picior de egalitate cu imperiul hittit şi cu cel egiptean. Primele semne ale dezordinii şi declinului au apărut în secolul al XIII-lea î.Hr.

O cauză s-ar putea să fi fost suprasolicitarea forţelor proprii în razboiul împotriva oraselor-stat de pe ţarmul occidental al Anatoliei- Asia Mica (Troia). Principalele centre miceniene au decăzut definitiv în secolul al XII-lea î.Hr. Printre alte cauze probabile se numără şi sosirea unui alt trib elenofon, Dorienii. Deşi aheii şi dorienii au convieţuit şi în final au devenit un singur popor, tulburările perioadei de început au determinat migrări semnificative ale aheilor spre coasta de vest a Asiei Mici. Aproximativ în secolul al XI-lea î.Hr., scrisul s-a pierdut, iar operele de artă au disparut. Grecia, devastată de catastrofe, a intrat în perioada neagră a istoriei sale antice.

Începând cu anul 1200 î.Hr., civilizaţia miceniană a intrat în declin. În secolul al XII-lea, Micene împreună cu alte cetăţi au fost distruse. Acestă dispariţie bruscă a civilizaţiei miceniene este pusă pe umerii dorienilor, care au invadat Elada în aceeaşi perioadă. O altă teorie ar fi invazia “popoarelor mării”, care au distrus Imperiul Hitit – un probabil aliat al micenienilor – şi au dus la intrarea în declin a Egiptului.

În perioada Greciei Clasice, Micene a redevenit populată, nerecăpătându-şi însă puterea de altădată. Mici grupuri de micenieni au participat la luptele de la Termopile şi Plateea. În 462 î.Hr., trupe din Argos au distrus oraşul şi i-au exilat pe locuitori.

Nu cunoastem suficient despre religia aheilor in perioada miceniană, stim numai ca s-a acordat însă un rol mai însemnat Zeiţei-Mame a Pământului (Gaia). In timp, panteonul micenian s-a “adaptat” modului de viaţă al “muritorilor”. Astfel zeii masculini devin preponderenti, deoarece majoritatea aheilor traiau intr-o societate patriarhala. Inscripţiile din Liniar B menţionează câteva divinităţi: Zeus, Hera, Poseidon, Dionysos (considerat a fi împrumutat de la traci), Afrodita, etc.

Probabil ca micenieni, la fel ca in cultura minoică, practicau şi sacrificarea umană după cum arată sacrificarea Ifigeniei de către Agamemnon pentru a aduce vânt prielnic pentru corăbii.

Unele texte hittite menţionează un stat în vestul Anatoliei numit Ahhiyawa; în special o scrisoare a regelui hittit Mursili al II-lea datând din jurul anului 1320 î.Hr. adresată regelui din Ahhiyawa, în care îl tratează ca pe un egal şi sugerează că Miletul (Millawanda) se afla sub controlul său, şi făcând referire la un “episod Wilusa” precedent, implicând ostilitate din partea Ahhiyawa. Acest popor a fost identificat cu aheii din Războiul Troian, iar oraşul Wilua cu oraşul legendar al Troiei (de observat asemănarea între Wilusa şi Ilion, numele acropolei Troiei). Relaţia dintre numele Ahhiyawa şi ahei, dincolo de o asemănare în pronunţie, este încă neclară multor istorici.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fTjbmYgZCRw&feature=related]