Ziarul de Duminica propune cititorilor Politeia cele mai bune articole publicate in cursul saptamani in media on-line. Articolele nu sunt mentionate intr-o ordine anume.

Revista 22. Grătarul si altarul. Andrei Cornea
Micii și berea compensează cu succes moartea Revoluției, așa cum mielul fript și damigeana o compensează pe aceea a lui Dumnezeu.
Zilele trecute, statul nostru, în nesfârșita lui generozitate, a decretat câteva zile libere supranumerare, unind prin „punte“ cele două zile de sărbătoare pascală cu ziua liberă de 1 Mai. Populația a primit pomana cu veselie și s-a conformat, lăsându-se mânată în turmă în minivacanță. La comandă, șoselele s-au umplut cu șiruri interminabile de mașini târându-se ca râmele spre mare sau spre munte. La comandă, poienile au fost cotropite de cete sălbatice înarmate cu grătare, frigări și saci cu mangal, în plus cu cantități enorme de mici și lăzi de bere și damigene. La comandă, și plajele au fost acoperite de trupuri goale aliniate precum sardelele în cutie și nu mult mai puțin unsuroase. Diferite triburi, pe seară, tot ca la comandă, au invadat barurile și cluburile, decise că trebuie să aibă „fun“, indiferent de preț. De fapt, toți știm că trebuie să avem „fun“, indiferent de preț; mai mult însă decât orice altceva, știm că e musai să ne ghiftuim, de vreme ce așa au decis autoritățile când ne-au miluit cu „minivacanța“ și cu puntea, pesemne – zic suspicioșii – slăbindu-ne astfel și vigilența față de abuzurile lor. Așadar, uitând de opinie separată și opoziție (presupunând că ar fi avut-o), nația întreagă s-a înclinat înaintea imperativului categoric al devoratului: și, ca să îndeplinească prompt comanda, și-a luat cu sine tot calabalâcul – inclusiv tableta pentru a împărtăși „prietenilor“ din turma mică de pe Facebook „experiențele“ ei neasemuite.
Că sentimentul religios al sărbătorii aproape s-a evaporat – sărbătoarea devenind numai o „experiență“ cu gașca –, asta e evident. Cât despre sensul revoluționar al celeilalte sărbători, acela a fost distrus și el de demult și nimeni nu mai dorește a-l reînnoi. Dar nu-i nicio pagubă: micii și berea compensează cu succes moartea Revoluției, așa cum mielul fript și damigeana o compensează pe aceea a lui Dumnezeu. Integral in Revista 22.
EVZ. Ponta = 90% impurităţi, restul vid. Florin Toma
Ca să n-avem vorbe: printre atâtea confuzii privind anul sălbatic de guvernare ce tocmai l-am aniversat cu greţuri, un lucru e cât se poate de limpede. La modul ei profund, în stratul de adâncime, acolo unde sălăşluiesc eroii, aşezaţi pe regiuni, pe garnizoane şi pe intervale de timp precis delimitate, Istoria nu-l va reţine pe Victor Viorel Ponta. Fiindcă ea nu face hatâruri. Deci, Ponta nu se va afla printre privilegiaţii cărora li se va spune: „Tu, tu, tu…rămâneţi, am treabă cu voi!”. El face parte dintre ceilalţi – o-ho-hoo, şi ce de mai câte cohorte de aproximaţi există pe meleagurile noastre! – cărora li se ordonă scurt: „Restul, hai, valea!…Dispăreţi!”.
De fapt, sunt trimişi, sub pază severă, ca să nu se abată din drum, în rezervaţia numită inspirat: „Cinci păduchi de nouă feluri” (unde viermuiesc, într-o devălmăşie trepidantă şi loviţi de-o veselie inconştientă, toate rebuturile acestei ţări: neisprăviţi, hahalere, impostori, ticăloşi, trădători, meschini, poltroni, idioţi, mitomani, cabotini, sonaţi, închipuiţi, bicisnici, grandomani, necinstiţi, sicofanţi, smintiţi şi neruşinaţi!).
Am aflat, de curând, o teorie interesantă. Am citit despre Principiul 90/10, al lui Stephen Covey, din Salt Lake City (Utah), deci, nu mai insistăm!…, care zice o chestie logică simplă, altminteri destul de bătătorită. Cum că 10% din viaţă este formată din ceea ce ţi se întâmplă, iar restul de 90% este decis de modul în care răspunzi la ce ţi se întâmplă. Spre exemplu, dacă reacţionezi nervos şi agresiv la un stimul inconfortabil ce se abate asupră-ţi, să zicem, dimineaţă, ei bine, lanţul cauzal a tot ceea ce se întâmplă, adică întreg parcursul zilei, merge în direcţia negativă şi va fi marcat de acest fond depresiv. Dacă, însă din contră, reacţia ta este echilibrată şi cerebrală, desfăşurarea evenimentelor va fi determinată pozitiv. Altfel spus, totul va fi fast. Iar ziua va arăta altfel (probabil că, tocmai de aceea, s-a inventat expresia: „You made my day!”)… Dar, ca să fim sinceri faţă de cel care a fost unul dintre apostolii Bisericii mormone: un fleac! Integral in EVZ
Contributors. Clasa muncitoare merge ȋn paradis: la bulgari. Sorin Ionita
In vreme ce capitale balcanice precum Atena, Istanbul sau chiar Sofia erau ocupate de 1 mai de manifestanţii anti-austeritate, bucureştenii au lăsat oraşul de izbelişte, pornind ȋn bejenie ca pe vremea războaielor ruso-turce: orăşenii prin sate şi sătenii prin pustii, vorba cronicarului. Se vede treaba că nimic nu-i mai contrarevoluţionar decât o săptămână de vacanţă binecuvântată de guvern, suprapusă ȋn sfârşit pe o prognoză cu soare.
Geaba se zbate pe forumuri intelighenţia progresistă: propagandiştii, trend-setterii şi toţi cei care trebuiau să fie văzuţi s-au refugiat la Mamaia; ceilalţi ȋn Deltă, la casele lor de vacanţă din munţi sau alte destinaţii cool; ȋn vreme ce precariatul – cum am fost instruiţi să-i spunem fostei clase muncitoare, după tendinţi de gândire noauă venite din Franţa – căzu pradă pachetelor all-inclusive ȋn Bulgaria, acest adevărat opiu pentru popor (hotel cu piscină ȋncălzită pentru copii, masă specială de Paşti şi tur la mânăstiri pitoreşti scobite ȋn stâncă)
In ritmul ăsta ajungi să simpatizezi cu tandemul Mazăre–Inaltpreasfinţitul Teodosie Tomitanul, care se luptă să echilibreze deficitul de cont curent, fiecare cu armele sale: primul cu gondole şi carnavaluri vag erotice; celălalt cu slujbe stroboscopice de Inviere pe plajă, ȋn genul Jean-Michel Jarre, devenite deja cutumă. Lumina adusă par avion de la Ierusalim e trimisă ȋndărăt către cer ȋn sute de lampioane chinezeşti, urmând o frumoasă tradiţie străbună, ortodoxă. Integral in Contribuitors
Academia Caţavencu. Cel mai talentat român e un animal. Spartakus
Despre români s-au spus câte şi mai câte – că sunt puturoşi, că sunt laşi, că sunt mârlani, mitocani, ipocriţi şi lacomi, dar un singur lucru nu s-a putut spune: că nu iubesc animalele. De când se ştie, românul a fost frate cu codrul, cel mai bun prieten al câinelui şi, pe alocuri, în zonele izolate, cel mai înfocat amant al caprei. Cu excepţia celor care bat caii să priceapă şaua şi a fraierilor care s-au lăsat taxaţi de maidanezi, românii sunt, în general, un neam extrem de iubitor de animale, ei apreciind la fel de mult atât iapa din lasagna, cât şi căţeii comunitari din faţa blocului, pe care-i hrănesc cu resturi aruncate direct de la balcon.
Iar dovada supremă a acestui amor transcendental, care depăşeşte barierele de blană, colţi şi labă, e faptul că, aseară, la Pro TV, românii au decis că cel mai talentat dintre ei este un câine. De fapt, trei câini, aduşi în scenă de un domn pe nume Bruno. Naţie sensibilă, care gândeşte mai mult cu inima, ficatul, ovarele şi ampula rectală decât cu creierul, românaşii noştri n-au fost impresionaţi nici de jucătorul de biliard care făcea magie pe tablă, nici de pictorii cu sclipici, nici de artiştii care desenau stând în cap, noaptea, într-un tunel, cu ochii închişi şi nici măcar de dansatorii care-şi contorsionau trupurile, de jurai că n-o să mai plece de-acolo decât cu SMURDU’, direct la ortopedie.
Românilor le-au plăcut câinii lui Bruno, dom’le! Iar performanţa patrupedelor e cu atât mai mare cu cât, spune dresorul, căţeluşa era în călduri, deci i-a înnebunit de creierii capului pe cei doi masculi. Vă daţi seama? E ca şi cum un dansator ar fi venit pe scenă îndopat cu Viagra şi afrodiziace şi i s-ar fi dat s-o danseze pe Iulia Vântur complet dezbrăcată! De piatră să fi fost şi tot ratai numărul! Integral la Academia Caţavencu.
Romania Libera. Cheia ecuaţiei: viitorul premier. Dan Cristian Turturica
Când a ieşit public ca să ne transmită că şi-a încheiat cu succes misiunea de salvare economică a României, spunând, în limbajul său de suflet, ”nava e la cheu, în port sigur”, Traian Băsescu a minţit cu bună ştiinţă. Pentru că una este să scoţi o ţară din furtuna economică prin manevre de urgenţă şi alta este să o duci la destinaţie. Prima parte a misiunii i-a reuşit, a doua nu. Iar preşedintele ştie asta mai bine decât oricine.
România se află în ape ceva mai calme, dar nu stă ancorată la nici un cheu. Înaintează milimetric, mai degrabă împinsă de vînt şi de curenţi, dar încă este foarte departe de portul sigur la care visează. Iar decizia comandantului de a ne prezenta faptul că a cedat altcuiva timona drept un final de parcurs fericit este un gest pur propagandistic. Şi o dovadă că politicianul l-a înghiţit de tot pe marinar.
Poate avea o ţară o destinaţie? Nu este ea condamnată la mişcare perpetuă, la schimbare, la evoluţie? Ba da. Dar aici nu vorbim de idealuri abstracte. Destinaţia de care vorbim şi la care ne putem raporta pentru a înţelege dacă avansăm sau stagnăm este, evident, una intermediară. Însă, ea nu a fost fixată de noi, ci chiar de către ”comandant”. Se numeşte ”dezvoltare pe măsura potenţialului”.
Iată ce spunea Traian Băsescu într-o declaraţie extrem de importană făcută pe 3 noiembrie 2011, după o întâlnire cu reprezentanţii FMI, ai Băncii Mondiale şi ai Comisiei Europene şi la scurt timp după ce declarase că România va continua să ţină drumul drept dar anevoios al austerităţii de inspiraţie germană:
“România are resurse interne de creştere şi acestea sunt în mod deosebit în zona energiei, unde restructurările şi corectul management al companiilor din domeniul energetic ar genera premise de creştere economică consistentă şi aport de venituri şi în bugetul de stat, şi către populaţie. De asemenea, sectorul de transporturi şi, nu în ultimul rând, o optimizare a funcţionării sistemului de sănătate, care trebuie să continue procesele de reforme, reprezintă o altă resursă de creştere a veniturilor în bugetul de stat şi de diminuare a deficitelor.”
Aceasta era şi este şi o azi o destinaţie intermediară obligatorie şi nu cred că există vreun om cu capul pe umeri care să o confunde cu balta puturoasă pe care navigăm acum. Integral in Romania Libera
Adevarul. Dreptul de a avea drepturi. Andrei Pleşu
Helmut Schmidt a fost unul din semnatarii Actului Final de la Helsinki (1975), un document care, între altele, acorda o importanţă specială obligaţiei de a respecta drepturile omului şi libertăţile lui fundamentale.
În 1948, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite adoptase deja o Declaraţie Universală a Drepturilor Omului, insistînd asupra legitimităţii ei planetare. Am fost cu atît mai surprins să-l aud acum cîteva zile pe nonagenarul ex-cancelar al Germaniei (pe care îl admir de aproape patru decenii) proclamînd, pe primul program al televiziunii federale, relativitatea unui concept la care aderase ferm în 1975. Se vorbea despre nerespectarea drepturilor omului în China, dar Helmut Schmidt era de părere că a obliga o ţară şi o cultură cu totul străine de istoria europeană să importe valori ale acestei istorii e un act de aroganţă. Nici măcar în Europa – argumenta fostul cancelar – „drepturile omului” nu sunt un tabu constitutiv. Nici în Biblie, nici în Grecia Antică, problema nu apare în mod expres. Cu atît mai puţin în Islam, în civilizaţiile maiaşe sau extrem orientale. Pe scurt, tema drepturilor omului e o invenţie modernă, post-iluministă şi legată strict de o forma mentis „provincială”. Am propriile mele rezerve faţă de idolatrizarea „umanistă” a unui concept care tinde să se dezvolte inflaţionar, suspendînd, sau, în orice caz, marginalizînd conceptul complementar al „obligaţiilor omului”. Devenită, uneori, ideologie, slogan electoral, ornament retoric, problematica drepturilor omului riscă să-şi piardă prestigiul şi eficienţa. Pot fi de acord şi că păcătuim adesea prin excese didactice şi pretenţii „universaliste”, cînd vrem cu orice preţ să exportăm propriile noastre experienţe şi propria noastră mentalitate în teritorii care au alte tradiţii, alte cutume, alte trasee istorice. Integral in Adevarul
Ziare.com. Capitularea Justitiei. Ioana Ene Dogioiu
Broscoiul cel urat s-a dat de trei ori peste cap si a devenit un printul cel frumos, adica un procuror general demn de avizul pozitiv al CSM.
Eu nu inteleg cum de acelasi om, cu aceeasi experienta, cu acelasi profil, cu acelasi discurs, care in urma cu 5 luni primea avizul negativ al CSM, a primit acum lumina verde pentru ocuparea aceleiasi pozitii de la varful Ministerului Public. Nu inteleg si pace buna.
La interviu, transmis in direct pe site-ul CSM, dl. Nitu s-a prezentat lamentabil. Si-o fi imbunatatit substantial proiectul, cine stie, dupa cum spune in motivarea CSM a avut initative pentru imbunatatirea managementului Ministerului Public.
Dar intr-un interviu acordat Ziare.com luna trecuta, presedintele CSM, Oana Schmidt Haineala, spunea ca “Interviurile prentru procurorii sefi vor respecta aceleasi exigente ca si in procedura anterioara. Sunt importante si persoanele celor nominalizati, reputatia lor profesionala, nu numai felul in care sunt perceputi de sistem si societate. In opinia mea, interviul este doar parte din evaluarea care sta la baza deciziei”.
Ori acestea nu prea sunt variabile corectabile in cateva luni. Ca niste lacune regretabile ale unui student foarte bun dar putin imprastiat.
De fapt, CSM a capitulat in fata politicului. Deal-ul minunat intre Traian Basescu si Victor Ponta a cuprins precum o maree neagra sistemul. Iar semnalul a fost executia sumara a lui Daniel Morar, nu doar scos din pachet, intr-un mod, ce-i drept, onorabil, dar tratat cu o duritate extrema in momentul in care a incercat sa impuna niste standarde. Integral in Ziare.com