Ziarul de Duminica propune cititorilor Politeia cele mai bune articole publicate in cursul saptamani in media on-line. Articolele nu sunt mentionate intr-o ordine anume.
Adevarul. Europa de la vest la vest. Andrei Pleşu
Săptămînalul german „Der Spiegel” editează periodic dosare tematice (Istorie, Ştiinţă, Educaţie, Cultură) care adună laolaltă informaţii şi comentarii de actualitate pentru fiecare domeniu în parte. Mi-a căzut de curînd în mînă un asemenea dosar („Wissen”, nr.2 / 2013), intitulat „Credinţa mea. În căutarea unui adevăr mai înalt”. Autorii îşi propun să expună şi să analizeze prezenţa feluritelor religii ale lumii pe teritoriul german: statistici, interviuri, rezumate doctrinare, ecouri publice. De la confesiunile majoritare (catolicism şi protestantism) pînă la islamul aflat în creştere, la budism, hinduism, iudaism, ezoterisme la modă şi secte de tot soiul, nimic nu este lăsat deoparte. Cu o singură excepţie: creştinismul ortodox. În Germania trăiesc, totuşi, cca 1,5 milioane de ortodocşi (de origine rusească, sîrbească, românească, bulgărească etc.), ceea ce înseamnă aproximativ 1,7 % din populaţia ţării. Numărul musulmanilor este mai mare (4 %), dar budiştii, hinduşii şi aparţinătorii iudaismului luaţi împreună nu acoperă decît cam a treia parte din numărul total al ortodocşilor. Aşa stînd lucrurile, mărturia, faptele şi instituţiile ortodoxe nu puteau lipsi din exerciţiul statistic şi analitic al compactului dosar realizat de prestigioasa publicaţie de la Hamburg. Şi totuşi, ei nu există. Adepţii lui Osho, „piramida energetică Horus”, şamanii, cercurile de medicină alternativă şi o mulţime de alte „orientări spirituale” sunt luate în seamă cu acribie, dar experienţa creştinismului răsăritean rămîne în afara dezbaterii. Nu spun asta ca să încurajez auto-victimizarea pe care o practicăm, de regulă, cu un amestec de milogeală provincială şi orgoliu balcanic. Semnalez, doar, o lacună de ordin ştiinţific (greu de înţeles cînd e vorba de un periodic nemţesc), dar şi una legată de structura mentalităţilor. Integral in Adevarul
Ziarul Financiar. Întrebarea deceniului – de unde creştere economică fără investiţii străine şi credite? Sorin Pâslaru
PIB-ul României a crescut surprinzător pe primele trei luni ale acestui an, cu 2,1% în serie brută faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, iar întrebarea care se pune este de unde provine această evoluţie având în vedere că multe companii din multe sectoare economice nu resimt o îmbunătăţire a vânzărilor şi a profitului, nici măcar marginală.
Dimpotrivă. Cea mai mare firmă din România, Petrom, a raportat marţi, chiar cu o zi înainte de anunţul de ieri privind evoluţia PIB, afaceri şi profit în scădere cu 4% pe trimestrul unu. Alte mari companii-cheie din economia românească cum sunt Arcelor Mittal sau grupul Mechel au avut, de asemenea, o evoluţie mai proastă în trimestrul I faţă de aceeaşi perioadă de anul trecut. În retail, companiile sunt în general pe creştere zero sau o oarecare evoluţie pozitivă mai mult pe baza inflaţiei.
Cum se explică? Până la apariţia datelor defalcate despre evoluţia PIB pe trimestrul I, o primă presupunere este că avem de-a face cu o creştere provenită în primul rând din îmbunătăţirea poziţiei externe a României. Cu alte cuvinte, avem, aşa cum de altfel balanţa comercială ne indică, o reducere a deficitului comercial de la 1,6 mld. în 2012 la 1 mld. euro în trimestrul I 2013. Integral in Ziarul Financiar
Gandul. Viteza luminii pe întuneric. Lelia Munteanu
Titularul ministerului Marilor Promisiuni aşteaptă să intre în direct. Îşi îndreaptă nodul cravatei, îşi drege vocea. Două subiecte fierbinţi: pensiile şi autostrăzile.
– Stimaţi telespectatori, astăzi vom analiza împreună impactul împăcării Bahmu-Prigoană asupra deficitului de cont curent. (Domnule Pelican, doamnă Tatoiu, bine aţi venit în studioul nostru). Dar, înainte de aceasta, avem un invitat de seamă – ministrul Marilor Promisiuni. Bună seara, domnule ministru.
– Bună seara, dumneavoastră, invitaţilor dumneavoastră şi telespectatorilor care ne privesc.
– Aţi promis în campania electorală că veţi mări pensiile şi autostrăzile.
– Într-adevăr.
– Înseamnă că aţi stabilit o legătură între cele două obiective strategice.
– Bineînţeles.
– Vă rog să detaliaţi.
– Fireşte.
– ?
– Sloganul cu care am câştigat alegerile, ”Dreptate până la capăt” se referă în mod explicit la faptul că, odată terminate autostrăzile – până la ultimul drum, vom putea mări, de îndată, şi pensiile. Concret, bătrânii nu vor mai avea curajul să traverseze autostrada, iar nedeplasându-se vor economisi bani. În caz contrar, filosofia financiară este aceeaşi. Doar că, în plus, ar trebui să achite şi taxa de autostradă, personal sau prin urmaşi.
TATOIU: Am auzit că vreţi să încasaţi taxa de autostradă prin SMS!
– Desigur. Un simplu SMS, cu mesajul ”Cale bătută!”. Dar vă rog să-mi permiteţi să-mi închei raţionamentul, eu nu v-am întrerupt.
TATOIU: Nici n-am început să vorbesc! Integral in Gandul.
Capital. George Soros, rechinul deghizat în filantrop.Rador
George Soros este un personaj controversat. Magnatul maghiar naturalizat în SUA, a cărui avere este estimată în jurul cifrei de 20 de miliarde de dolari, după ce şi-a terminat studiile în filosofie cu Karl Popper şi după ce a dus pentru o bună perioadă de timp o viaţă de om de afaceri, a devenit în ultimii ani un filantrop exemplar.
Multe din speculaţiile sale financiare au rămas în istorie: în 1992, a “scufundat” British Bank, câştigând de pe urma acestei operaţiuni un miliard de dolari.
Din acelaşi an datează şi operaţiunea care a dus, în două etape, la devalorizarea lirei cu 30%, un fapt extrem de dăunător pentru debitul italian, episod pentru ale cărui consecinţe Italia plăteşte şi astăzi.
În acelaşi timp, multimiliardarul şi-a investit atât energia, cât şi sume enorme de bani în iniţiative politice (în 2004, a cheltuit o avere pentru a obstrucţiona alegerea lui George W. Bush în postul de preşedinte al SUA), iar recent s-a implicat în acţiuni caritabile (în parte, cu organizaţia sa ,«Open society», dar finanţând şi un număr din ce în ce mai mare de asociaţii).
Pe scurt, Soros seamănă puţin cu personajul lui Dante, Guido da Montefeltro, vulpoiul politicii care dintr-odată “se căieşte”. Iar faptul că, sâmbătă, a primit premiul «Tiziano Terzani», care i-a fost decernat la festivalul Vicino/Lontano din Udine, premiu care se acordă persoanelor “bune”, a declanşat o serie infinită de polemici. Cineva l-a descris pe Soros ca pe un “rechin deghizat în filantrop”, însă soţia lui Terzani, Angela Staude a răspuns scurt: “A pus în joc tot ceea ce a câştigat”. Integral in Capital
Revista 22. Dormiţi liniştiţi! TIRANIA nu pândeşte după colţ! Cristian Campeanu
Singurul lucru pe care l-am aşteptat cu interes de la Traian Băsescu miercuri seara nu a fost dacă îi va numi sau nu pe Niţu ori pe Bica şi pe Hosu la Parchete, ci cum va justifica aceste numiri. Americanii îi spun „spin”, pentru care echivalentul românesc ar fi „întorsul ca la Ploieşti” sau „datul pe după cireş”. Este arta politicianului pe care faptele nu îl ajută sau îl fac de ruşine ori de râs de a le răstălmăci şi a le ascunde într-un hăţiş de vorbe goale până când devin greu de decelat. Băsescu s-a dovedit un virtuoz al acestei arte şi, de aceea, sarcina restabilirii faptelor este urgentă. Iar ceea ce ne relevă faptele este ceea ce tot americanii numesc „the incredible shrinking president”, un fel de „…nici nu ştii cât de mic începi să fii”.
Sarcina justificării numirii lui Tiberiu Niţu era una grea după ce îl respinsese cu numai câteva luni în urmă, broasca era deosebit de mare şi dificil de înghiţit. Traian Băsescu a reuşit totuşi să o înghită, dar ăsta nu este cel mai grav lucru imaginabil. Politicienii, se pare, fac acest exerciţiu zilnic. Băsescu a spus că „desemnarea lui Niţu nu era un târg e nerefuzat cum i-au spus mulţi” şi a continuat susţinând că “acordul de coabitare nu mă obligă la desemnarea unui candidat pe care nu l-aş fi acceptat: La pagina 4, “Spaţii de cooperare şi modalităţi de cooperare”, se scrie: dacă sunt puncte de vedere diferite va avea prioritate decidentul final. Nici eu nici premierul nu putem aplica altceva, dacă vrem să reziste pactul. Printre domeniile enumarate se afla si numirea procurorului general, procuror sef al DNA etc. Deci nu ar fi fost nicio încălcare a pactului dacă respingeam propunerea ministrului [Justiţiei]”.
Preşedintele are perfectă dreptate: Nu era o propunere de nerefuzat (mereu această referinţă la “Naşul”) iar, dacă ar fi refuzat-o, Traian Băsescu nu ar fi încălcat Pactul de Coabitare. Ceea ce vrea să sugereze preşedintele cu acest “spin” este că, de vreme ce nu era obligat, rezultă că nu a existat un compromis (sau “un târg” cum îi spune domnia sa) dar, în realitate, nu rezultă deloc aşa ceva, mai ales că Băsescu a avut grijă să nu dezmintă explicit că a existat un asemenea compromis sau târg. Dimpotrivă, concluzia raţională este că Băsescu a încheiat de bună voie, neconstrâns, din convingere, o înţelegere cu Ponta privind numirile procurorilor controversaţi în frunte cu Niţu. Integral in Revista 22.
Coabitacul. O capitulare nedemna. Andreea Pora
Peste spectacolul oferit de Traian Basescu la acceptarea listei procurorilor sefi s-a lasat cortina, actorii se retrag si coabitacii ( inspiranta sintagma lui Tapalaga) isi freaca satisfacuti mainile. Imparteala e pe placul tuturor, de la Ponta si Dragnea, la Fenechiu si Voiculescu, pina la Udrea si Basescu. Toti si-au asigurat un fir scurt spre dosare. Presedintele s-a chinuit sa explice numirea lui Nitu prin argumente care i s-ar fi parut lui insusi jalnice pe vremea cind sustinea ca “justitia nu e obiect de negociere” si ca nu vrea la sefia parchetelor “un baiat frumos, care miroase a Dior”, ci unul « cu dosare, rezultate, experienta »
In primul rind, a dat asigurari ca Nitu e un profesionist sadea, ca a iesit pe plus la avize pozitive- 2 la 1, ca face “echipa” cu ceilalti ( da, vor lucra mina in mina pentru NUP-urile la dosarele politice dupa ce ies de la sala de fitness) si ca, tineti-va bine, de acum incolo o sa inceapa epoca de aur a anticoruptiei, aia de pe timpul lui Morar fiind doar un antrenament. Incercind sa-si expuna ultimii muschi de jucator, presedintele ne-a dat o veste cu adevarat proasta: “desemnarea nu era un targ de nerefuzat, pur si simplu a fost o solutie la care am ajuns”. Adica exact ceea ce i s-a spus (vezi articolul “Basescu, o semnatura cit o reevaluare), ca nicio coabitare din lume nu-l obliga sa accepte trocul politic cu Ponta exact in zona justitiei. Acum ca a facut-o, isi asuma in totalitate “responsabilitatea”, aia la care a facut mereu recurs in situatiile complicate, si urmarile pe termen lung ale gestului. “Solutia”, o va deconta tot politic. Aferim. Integral in Romania libera.
Contributors. Restaurare comunista! Dumitru-Felician Lazaroiu
Este dezgustator si împartasesc si altora dezgustul meu profund. Se fac interviuri, se scriu carti în România despre anii regimului comunist, dar de catre cine ? Dese ori de cei care au constituit coloana vertebrala a regimului comunist din România de-a lungul anilor. Supravietuitorii acestei coloane vertebrale, la propriu si la figurat, se exprima si se prezinta ca fiind niste persoane pasnice, care n-ar fi facut nimic rau, au fost doar niste asistenti în diferite activitati zise neutre la exercitiul criminal si ilegitim al puterii, pe care de altfel nu-l considera astfel. Blânzi, bine intentionati chipurile, dupa ce au fost salvati de politrucul Iliescu de oprobriu înca de la începutul loviturii de stat, îsi deapana amintirile ca orice cetatean pasnic. Nici usturoi n-au mâncat nici gura nu le miroase ! în cel mai rau caz, se arunca totul asupra cuplului blestemat si ridicol al Ceausestilor. Si înca…
De fapt asta a fost si intentia lui Iliescu, sa declare un singur vinovat, pe care l-a împuscat : cuplul cu pricina. De altfel Iliescu a declarat chiar din prima zi a puciului gorbaciovist ca “Ceausescu a tradat înaltele idealuri ale comunismului”, idealuri pe care nu le-a identificat, fiindca nici n-ar fi putut. Apoi Iliescu a fost nevoit sa faca totusi o exceptie, prin a condamna la vreo 2-3 ani de închisoare (dar închisoare de lux, nici o asemanare cu Sighet, Aiud, Balta Brailei, Canalul si alte locuri faimoase) pe membrii CEPEX, dar pentru o singura învinuire : aceea de a fi dat acordul lui Ceausescu, pentru masacrarea manifestantilor din decembrie. Tot aparatul de partid, ca si aparatul de represiune (securitate, militie, justitie) au fost facuti scapati, unii (multi) pensionati, cu pensii grase, altii (si mai multi) reactivati în aparatul noii puteri gorbacioviste de la Bucuresti. Regimul si partidul n-au fost condamnate niciodata de Iliescu.
De-a lungul timpului s-au tot scris carti mincinoase ale participantilor la lovitura de stat din 22 decembrie 1989, cum de exemplu cele semnate de : Iliescu, Roman, Mazilu, Brucan (foarte prolific), generalul Stanculescu si altii. Dintre stâlpii vechii puteri s-au exprimat prin carti, dintre care unele dintre acestea fiind lungi interviuri, cum sunt cele luate si scrise de Lavinia Betea. Printre acesti intervievati sunt de remarcat : Niculescu-Mizil, Andrei Stefan, Gheorghe (Jean) Maurer, Bârladeanu si multi altii. Le-am citit pe cele mai multe, altele mi-au scapat. Dar tocmai fiindca le-am citit, sunt revoltat. Integral in Contributors