In zilele astea s-au împlinit zece ani de când România a devenit membră a NATO. Sunt zece ani de când România a primit garanţii că va fi apărată în caz de agresiune militară impotriva ei şi de când s-a angajat, sub însemnele Alianţei Nord-Atlantice, să apere teritoriile altor state.
Intr-un sondaj recent realizat de IRES (Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie), 67% dintre romani au raspuns afirmativ ca NATO ar apăra România într-un conflict cu Rusia, 21% au raspuns negativ si alti 11% au raspuns ca nu stiu. Daca as fi fost intrebat inaintea evenimentelor din Libia (razboiul impotriva lui Gaddafi – 2011) as fi fost probabil unul din cei 67%, dupa acel razboi civil minor si lipsit de anvergura militara as fi raspuns ca nu stiu daca NATO ne va apara in caz de agresiune si astazi dupa evenimentele din Crimeea, politica “de retinere” si de vorbe goale, dar in special dupa afrontul adus Europei de Est odata cu numirea norvegianului Jens Stoltenberg, noul secretar general al NATO, omul nepotrivit in timpurile vitrege pe care le parcurgem, pot raspunde impreuna cu cei 21% din romanii ca nu, nu cred ca NATO ne va apara pe noi sau alta tara din Estul Europei. Povestea Poloniei din 1939 se poate repeta si de aceasta data, razboiul va fi declarat, Polonia desfiintata si puterile occidentale garante integritatii teritoriale ale Poloniei vor interveni post-mortem.
Am sa incerc sa-mi rationalizez afirmatiile si sa formulez cateva intrebari (ca de obicei) la care as dori sa-mi raspundeti.
Intr-un articol pe care l-am publicat in data de 18/11/2010, ma intrebam unde se afla NATO – la zenit, nadir sau crepuscul (vezi NATO: zenit, nadir sau crepuscul?). Cred ca astazi am raspunsul la intrebarea din acel articol: NATO a ajuns la crepuscul de seara.
Declara atunci dl. Rasmussen ca NATO se afla la zenitul capabilitatilor sale: Deciziile asteptate la sfarsitul acestei saptamani in Portugalia trebuie sa asigure ca NATO sa devina mai eficace, mai angajata si mai eficienta. [“The decisions that Allies are expected to take at the end of this week in Portugal will ensure that NATO is more effective, more engaged and more efficient than ever before”] (Sursa). Din nefericire nu a fost sa fie.
Scriam atunci, ca – citez:
Sunt altii care considera ca NATO trebuie sa fie absolut altceva, poate diametral opus de ceea ce a fost. Sfarsitul “Razboiului Rece”, desfiintarea “Pactului de la Varsovia” si alaturarea unor state din Estul Europei, foste membre ale acelui tratat, au schimbat fata lucrurilor, impunand alte atitudini si noi strategii. Pe cei care sustin aceste lucruri i-am denumit metaforic “sustinatorii nadir”, adica alianta da! Dar o altfel de alianta, poate diametral diferita.
Din nefericire, “Raportul Albright” nu si-a gasit suficientul ecou, desi Madeleine Albright şi Ronald Asmus sunt de facto “arhitecţii” primei extinderi a NATO spre est. Trebuie mentionat ca Raportul Albright propunea elevarea Articolului 4 (care dă posibilitatea membrilor să ceară consultări privind ameninţările de securitate) la aproape aceeaşi importanţă ca şi cea a Articolului 5 (Partile convin ca un atac armat impotriva uneia sau a mai multora dintre ele in Europa sau in America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor). De fapt, unii membri doresc blocarea unor situaţii în care să fie invocat Articolul 5. De aici multe probleme care pot sa trezeasca multe ambiguitati si dificultati. Pe de alta parte, Statele Unite insista pentru o reafirmare a articolului 5 al contractului de alianta. Insistenta SUA in acest sens vine în directa contradictie cu opiniile unor aliati europeni care ar prefera mai degrabă o reîntoarcere la sensul clasic al articolului 5 – în perspectiva unor sentimente ca Europa deja nu mai constituie centrul interesului strategic al SUA si bineinteles lucrurile ar fi trebuit sa fie si viceversa.
O ultima grupa de politicieni, specialisti si bineinteles analisti, sustine ca NATO si-a implinit functiile si de fapt se afla in perioada de crepuscul, devenind mai mult for de dialog în domeniul securitatii decat alianta militara. Este mai mult decat clar si poate conflictul afgan dovedeste asta cu prisosinta – ca alianta suferă de un deficit al onorării deciziilor şi politicilor asumate de unii membri, chiar unii proeminenti.
La data de 23/03/2011 in articolul Agendă: NATO şi Germania continuam logica articolului anterior:
Germania a decis de ieri să suspende participarea navelor sale de război la operaţiunile NATO din Marea Mediterană pentru a nu participa la controlul embargoului asupra armelor cu destinaţia Libia, a anunţat Ministerul Apărării German. […]
Surprinzator? Absolut de loc, aproape de asteptat. Se intampla pentru prima oara in cadrul NATO? De loc, s-a mai intamplat in 2003, cand Turcia a refuzat traversarea teritoriului ei fortelor Americane care trebuiau sa atace Irakul de la granita turca, deschizand un front nordic care ar fi scurtat cu mult razboiul. Au avut dreptate turcii? Au avut si ei dreptate. NATO a refuzat sa-i acorde invocarea Articolului 5 (Partile convin ca un atac armat impotriva uneia sau a mai multora dintre ele in Europa sau in America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor) in cazul unei riposte Irakiene. Concluzia este una singura. Statele aliantei isi vad fiecare de interesul national fara a vedea interesul colectiv.
Articole profetice? Deloc! Articole care urmareau evenimentele care ne-au adus astazi la situatia in care ne aflam – incertitudine, retinere si pentru 25% din romanii chestionati in sondajul IRES chiar frica!
La subiectul dlui Jens Stoltenberg, noul secretar general al NATO. Din nefericire, cea mai necalificata persoana sa indeplineasca functia de Secretar General al NATO si aici voi chestiona arhiva Politeia pentru a-mi sustine afirmatia.
Artiolul publicat la data de 23/07/2011, intitulat “Vremurile barbariei” cu ocazia tragediei de la Oslo cand un psihopat a masacrat vietiele a sute de oameni nevinovati, l-am “intalnit” pentru prima data pe acest personaj, Jens Stoltenberg, astazi Secretarul General al NATO, atunci scriam, citez:
“Crima psihopatului din capitala Norvegiei, mârşavă cat o fi ea, a fost mult mai putin surprinzatoare pentru mine decat haosul de necontrolat care s-a iscat intr-o tara care trebuie sa asigure cetatenilor ei o
minima securitate si informare. Daca un om cu o mitraliera si cateva grenade poate produce un asemenea haos, ce s-ar fi intamplat daca o mie de oameni ar fi actionat in paralel. M-a surprins profund prima reactie a guvernului de la Oslo, care anunta ca Premierul Jens Stoltenberg se afla intr-o locatie secreta. Asta da semn de decadenta. Premierul unui stat nu trebuie sa stea ascuns, el trebuie sa iasa la locul deflagratiilor ca sa fie vazut de popor. Ce valoare au cele declarate dintr-un ascunzis: “Niciodata pana acum, dupa al doilea razboi mondial, tara noastra nu a fost lovita de o tragedie de asemenea amploare”.
Cu toate criticile pe care le am pentru Traian Basescu nu pot sa nu recunosc faptul ca acest om nu s-ar fi ascuns niciodata intr-o situatie similara; la fel de mult nu pot sa nu apreciez teza Axei Bucuresti-Washington. Jens Stoltenberg este omul care va negocia cu rusii pana tancurile lor vor cuceri Tarile Baltice, Moldova sau Romania. Personal nu consider numirea lui doar o greseala, ci si un afront adus tarilor din Estul Europei, care se afla astazi in prima linie a agresiunii ruse.
Cateva intebari pentru cititorii nostri:
- Cat de mult credeti in eficienta actuala a aliantei NATO (in procente)?
- Credeti ca in caz de agresiune impotriva Romaniei, NATO va interveni in timp util?
- Credeti ca numirea Jens Stoltenberg, bun prieten al Rusiei, poate imbunatati securitatea regiunii?
- Credeti ca cel mai bine plasat dintre prezidentiabilii Romaniei, Victor-Viorel Ponta poate gestiona o criza care implica interventii militare in Regiune?
- Dintre toti cei care si-au afirmat candidatura la alegerile prezidentiale din anul acesta cine este cel mai bun candidat in aceasta perioada de criza regionala?