Ziarul de Duminica propune cititorilor Politeia cele mai bune articole publicate in cursul saptamani in media on-line. Articolele nu sunt mentionate intr-o ordine anume.
Adevarul. Turnanta ucraineană. Andrei Pleşu
De curînd, a apărut în „Die Welt”, un editorial al sociologului german Wolf Lepenies despre viitorul Ucrainei. Teza editorialului valorifică, în orizont european, analizele unui tînăr istoric ucrainian, Andriy Portnov, cu care am avut şi eu prilejul să stau de vorbă, vara trecută, la Institutul de Studii Avansate din Berlin. E bine, atunci cînd încerci să înţelegi situaţia unei ţări diferite de a ta, să acorzi o atenţie specială localnicilor. Sunt întotdeauna – mai ales dacă e vorba de oameni cultivaţi – mai riguroşi în comentariile lor decît reportajele curente de televiziune. Andriy Portnov ne atrage atenţia că istoria Ucrainei nu se epuizează într-o unică „naraţiune”: memoria ţării e o memorie pestriţă, o juxtapunere de ”poveşti” şi interpretări distincte, în care e greu să separi dimensiunea rusească de cea propriu-zis ucraineană. Etnic vorbind, lucrurile sunt încă şi mai complicate: la sfîrşitul secolului al 18-lea, Herder vorbea despre numeroasele ”mici populaţii sălbatice” care ocupau teritoriul ucrainean, cam în felul în care un amalgam asemănător precedase constituirea civilizaţiei vechi greceşti. Dar, pentru a rămîne la dihotomia fundamentală „ucrainean-rusesc”, să amintim echivocul semnificativ al noii monede „naţionale” introduse de preşedintele Kucima, înainte de „revoluţia portocalie”: bancnotelor li s-a dat un nume ucrainian (grivna), iar monedelor metalice – nume rusesc (copeici). Distribuţia lingvistică a ţării nu e, nici ea, uşor de sistematizat. Portnov arată, cu argumente, că, în Ucraina, faptul de a vorbi ruseşte nu e, în mod necesar, o dovadă că eşti rus (sau pro-rus).[…] Să facem un scurt exerciţiu de imaginaţie. Să zicem că ar exista, teritorial şi statal, două Românii: una comunistă, rămasă sub Ceauşescu (sau sub urmaşii lui) şi, alături, una ”europeană”, ”postdecembristă”. Îmi este, din păcate, uşor să-mi închipui că cei 46% dintre cetăţenii României ”noi”, care spun, azi, că era mai bine înainte de 1989, ar fi spontan de acord ca România ”vecină”, cea comunistă, să ne ”anexeze”. Ceauşescu ar organiza un referendum, Uniunea Europeană ar protesta ”diplomatic” şi ar bloca fondurile cîtorva magnaţi din ţara agresoare, dar pe străzi vor defila, ”pacific”, cîteva tancuri, iar poporul va saluta, cu entuziasm, sigur de buna lui alegere, revenirea la matcă. Ar putea fi calificată o astfel de acţiune ”ceauşistă” drept brutală, nedreaptă, abuzivă? Nici vorbă. Parcă americanii n-au intrat în Afganistan? Integral aduce Adevarul
Contributors. Golănia sufocă România. Serban Pretor
Am făcut treisprezece ani de puşcărie pentru un popor de idioţi”.
Iată o afirmaţie gravă, care loveşte ca o ghioagă în însăşi esenţa fiinţei poporului nostru.
Parcă nimic nu ne-ar putea împiedica să o considerăm denigratoare, ofensatoare, jignitoare, calomniatoare sau doar nefondată; avem toate premizele să ne-o imaginăm venită din întunecimea minţii vreunui frustrat pedepsit pentru cine ştie ce găinărie de care nu se consideră vinovat şi care încearcă să arunce asupra unui întreg popor blamul cuvenit unor judecători strîmbi. Avem, istoriceşte vorbind, o sumedenie de motive să ne simţim mîndri că aparţinem acestui popor care şi-a păstrat identitatea sub cele mai cumplite urgii, a dat lumii personalităţi ştiinţifice şi artistice de primă mărime şi a umplut civilizaţiile cu profesionişti de top. Faptul că în Silicon Valley a doua limbă vorbită este româna, că artişti de origine română populează cele mai mari instituţii culturale ale lumii sau că românii aşezaţi în cele mai diferite unghere ale lumii sunt printre cei mai buni din colectivele în care trăiesc şi lucrează ar trebui să ne umple de mîndrie şi să ne copleşească de respectul pe care cei de alte naţii ni-l poartă.
Şi totuşi lucrurile nu stau chiar aşa….iar conştientizarea situaţiei de fapt trebuie să ne pună pe gînduri.
Cînd aflăm că afirmaţia din preambul i se datorează lui Petre Ţuţea nu o mai putem judeca în cheia suficienţei derizorii care ni se oferă pe toate canalele de comunicare. Ştim ce patriotism profund a animat întreaga viaţă a lui Ţuţea. Ştim că el vine din vremile cînd ideea de jertfă avea sens şi că aceasta îşi trăgea seva din iubire. Ştim că sacrificiul lui a fost făcut pentru credinţa în virtuţile acestui popor. Ştim că întreaga lui viaţă a fost devotată ridicării sale spirituale şi doar o revelaţie finală a zădărniciei l-a putut îndrepta către o atît de tragică concluzie. Nu cinismul ei ar trebui să ne cutremure, ci inexprimabila durere pe care trebuie să o fi avut în suflet cînd a lăsat să-i scape acest gînd. Tragedia care i-a cutremurat sufletul cînd s-a aflat pe patul morţii nu este cu nimic mai prejos decît tragedia întregii sale vieţi. Tocmai de aceea se cuvine să ne cutremurăm în faţa acestei afirmaţii, pe care cei mai mulţi au încercat discret să o strecoare sub preş. Integral aduce Contributors
Deutsche Welle. Din greşeală în greşeală spre rusificarea finală? Petre M. Iancu
E România în pericol? Dar Republica Moldova? Ce va mai face Putin şi ce anume l-a încurajat? Şi cum se va raporta vestul la Rusia după raptul teritorial comis în Crimeea? Anexarea Crimeei e o palmă pe obrazul multora. Pe al putinofililor din politica şi ziaristica românească, în frunte cu Victor Ponta şi adulatorii săi mai vechi şi mai noi. Pe al antiamericanilor care au înteţit artificial conflictul dintre Washington şi o Europă dezarmată, mizând pe SUA pentru a fi apărată, ce s-a trezit, după ţicneala deceniilor de nesocotite reduceri de bugete militare, că dârdâie de frica Rusiei şi speră sincer ca Unchiul Sam să-şi regăsească potenţa şi să nu o pedepsească.
Dar şi pe-al lui Barack Obama. Ca şi pe al unora din aliaţii săi care semnalizează, mai nou, indirect, că vestul va tolera, tacit şi vinovat, alipirea la Rusia a peninsulei ucrainene şi nu va trece la sancţiuni economice decât după o eventuală nouă aplicare a scenariului Crimeei, de pildă în estul Ucrainei sau Republica Moldova. Anterior, Obama şi varii demnitari germani au cochetat abundent cu un Vladimir Putin impredictibil, deşi faptele sale indicau, de ani buni, că nu i se poate acorda nici o fărâmă de încredere.
Anexarea Crimeei ar fi „un semn de slăbiciune a Rusiei”, a afirmat, într-un târziu, Obama, înaintea summitului americano-european de la Bruxelles. România n-ar fi „în pericol” a susţinut la rândul său, nu de mult, Traian Băsescu. Ulterior, preşedintele avea să-şi nuanţeze poziţia şi să ceară redesfăşurarea forţelor NATO la frontierele de răsărit ale alianţei nordatlantice. Integral la Deutsche Welle.
Dilema Veche. Statul românesc. Stela Giurgeanu
Primeşti o scrisorică de la ANAF cum că trebuie să dai înapoi Statului Român o sumă de bani din „recalculări”. Nu este o sumă mică, nici extrem de mare, dar îndeajuns de enervantă, căci intră în contul cheltuielilor „neaşteptate”. Oftezi, ţi se rupe inima, dar te conformezi şi pleci spre secţia financiară de care „aparţii”.
Intri într-o sală rotundă, cu multe ghişee de jur împrejur. În mijloc, o masă lungă şi scrijelită, uşor patinată de jeg, unde contribuabilii îşi completează fişele fiscale. Te simţi Alice în Ţara Minunilor. Un alt fel de minuni. Toate ghişeele par că oferă aceleaşi servicii, dar nu afli diferenţa între ele decît după ce stai la coadă şi ajungi la geamlîc. Este precum o poveste de iniţiere.
Te uiţi, debusolat în jur, pînă găseşti Casieria. Un zîmbet înfloreşte pe faţă: casieria n-are coadă. Fără să te gîndeşti că aşa ceva nu se poate, te îndrepţi ferm într-acolo, dar eşti oprit, la fel de ferm, de cîţiva cetăţeni. Îţi ceri scuze, crezînd că “le-ai luat-o în faţă”. Ţi se explică că nu asta e problema, doar că drumul pînă la Casierie este mai lung decît pare. Şi oamenii se pun pe povestit: afli că „recalculările” sau taxele sau impozitele nu se plătesc oricum. Nu te duci pur şi simplu la casierie ca să le plăteşti. Trebuie să stai la mai multe cozi, ca să demonstrezi, pesemne, că Statul are dreptate, că te are în evidenţă pe motive întemeiate şi că, prin urmare, ai voie să le dai bani. Pentru asta însă trebuie să obţii mai multe aprobări şi mai multe hîrtiuţe. În cazul tău, trebuie să stai la un ghişeu, să ţi se dea o adeverinţă, o adeverinţă cu care trebuie mers la alt ghişeu, unde ţi se va elibera o chitanţă, şi abia după aceea, cu acea chitanţa poţi merge la Casierie.
Simţi că ţi se măresc ochii în cap, dar te supui. O iei de la prima coadă, pe traseul indicat. Integral aduce Dilema Veche
Romania Libera. Obsesiile ruso-chineze ale lui Ponta ameninţă securitatea României. Cristian Campeanu
Omul care încearcă pe toate căile să-şi subordoneze politica externă a României, Victor Ponta, ar fi dorit ca 2014 să fie anul relansării şi regândirii relaţiilor cu Rusia. Ironic, acest lucru se va întâmpla, dar nu în sensul dorit de el, ci în sensul celălalt. Cu toate acestea, ambiguitatea strategică a lui Victor Ponta şi obstinaţia de a face din România un paradis ruso-chinez reprezintă, în condiţiile post-Crimeea, o ameninţare clară şi concretă la adresa securităţii naţionale.
Domnul Dragnea s-a dus o săptămână în China, unde a încercat, după propriile-i spuse, să dea asigurări noi privind deblocarea proiectelor anunţate în luna noiembrie şi unde a insistat asupra proiectului liniei de cale ferată de mare viteză Bucureşti-Constanţa şi a proiectelor care implică Huawei, compania IT chineză. Liniile chinezeşti de mare viteză au o problemă mare de imagine şi sunt un cartof fierbinte în mâinile guvernului de la Beijing pentru că accidentele grave soldate cu zeci de morţi care au avut loc în China în legătură cu aceste proiecte au scos la iveală o schemă uriaşă de corupţie în care sunt implicaţi contractori privaţi, funcţionari de stat şi membri de rang înalt ai Partidului Comunist. Atât de disperat este Beijingul să refacă imaginea acestei industrii încât a acceptat chiar un contract în barter cu guvernul Thailandei. Linii de mare viteză contra orez. Pe de altă parte, nu există nici un studiu care să justifice necesitatea, nu mai spunem urgenţa construcţiei unei astfel de linii în România, cu atât mai mult pentru Bucureşti-Constanţa. De bine, de rău, există o autostradă care duce acum până în port şi o cale ferată care încă nu a fost reabilitată şi care ar trebui să constituie cu adevărat o prioritate pentru Guvern, deci cum poate fi justificată o linie de mare viteză, când există alte proiecte mult mai urgente? Americanii de la Ford bat pe bună dreptate obrazul Guvernului României, care a promis o cale ferată sau o autostradă care să facă legătura între Craiova şi Constanţa, şi nu s-a făcut nimic în acest sens, iar scandalul şi ezitările legate de autostrada Piteşti-Sibiu au stârnit nemulţumirea celor de la Renault. Prioritate naţională este să asiguri condiţiile de infrastructură investitorilor occidentali care sunt deja aici, pentru a produce şi exporta mai mult, nu linia de mare viteză chinezească. Integral la Romania Libera.
Ziare.com. Efectul Udrea. Ioana Ene Dogioiu
Elena Udrea s-a plans miercuri seara la B1 TV ca au aparut “zeci de articole de linsaj mediatic pe Ziare.com, Hotnews si Romania Libera” impotriva domniei sale. Eu nu le-am vazut.
Am scris, nu stiu daca zeci, dar mai multe articole despre d-na Udrea. Cele mai multe critice, extrem de critice chiar. Dar fiecare dintre aceste critici a fost argumentata si fundamentata pe fapte, declaratii si cifre publice, ca in cazul oricarui alt politician. Critica argumentata, oricat de dura, nu este linsaj mediatic. Linsaj mediatic inseamna calomnie, insulta, lipsa argumentului faptic.
Cand spui de Andrei Plesu ca este mincinos si bou, sluga si agramat este linsaj mediatic. Cand spui, de exemplu, ca Elena Udrea a trecut pana acum prin trei partide, ca a fost asistenta lui Cosmin Gusa pe cand acesta era secretar general PSD, in plina epoca Nastase, ca a avut afaceri comune cu Victor Ponta, ca l-a facut pe Popescu Piedone sef al campaniei PDL-UNPR pe Capitala, si nu oricare sef ci “cel mai bun posibil”, ca in mandatul ei a fost organizata gala Bute despre care DLAF afirma “ca bugetul contractului nu a fost stabilit in functie de interesele MDRT de promovare a brandului turistic, ci s-a urmarit satisfacerea intereselor financiare ale S.C. EUROPLUS COMPUTERS S.R.L., reprezentata de Obreja Rudel” nu e linsaj mediatic, sunt fapte.
Ca evocarea lor nu ii place d-nei Udrea pot intelege, iar de ce le-a interpretat drept linsaj mediatic am inteles tot din emisiunea de la B1, in care domnia sa a dat niste indicatii clare jurnalistilor din “presa de opozitie, dreapta”, dupa cum a numit-o: “Nu se pot lupta cu PSD? PSD ar trebui sa fie adversarul lor. Sa se lupte cu stanga si sa apere partidele de centru dreapta”.
Adica d-na Udrea cere explicit partizanatul presei. Integral aduce Ziare.com
Europa Libera. Orizonturi roşii prezidenţiale. Sorin Şerb
Cum ne-am obişnit, campania electorală este plină de culori şi mirosuri locale. Odată listele depuse, sezonul de vânătoare pentru fotoliile de europarlamentari s-a deschis oficial. Oferta electorală nu are surprize şi, pe alocuri, pare copiată la indigo după cea de acum patru ani, semn că nu contează cine e pe liste, ci partidul care-l susţine. Este primul test al stabilităţii noilor alianţe şi divorţuri politice.
Pe scena publică au început să reapară partidele, recompunându-se cu greu din maldărul pestriţ de dătători cu părerea, fomişti, corupţi, rude şi nepoţi, interlopi şi mafioţi, incompatibili şi profitori care formează sfera politicii. În perioadele dintre alegeri, pofta de bani şi putere îi topeşte pe demnitari într-o mâzgă amorfă din care nu-i mai distingi decât făcând analiza chimică a compoziţiei. Un pic de fiere înseamnă o substanţă politică mai apropiată de preşedinţie. Ceva mai multă miere, înseamnă cineva apropiat de guvern şi PSD.
În preajma alegerilor, reconstituirea partidelor se face la repezeală, prin diviziune celulară, clonare sau parazitare. E valabil pentru partidele care se pretind de dreapta, prezente la start în ciuda deosebirilor de azimut şi chiar dacă se încaieră la marginea terenului. Asta în vreme ce partidele de stânga dovedesc o solidaritate tovărăşească, unindu-şi puterile pentru a readuce socialismul în România pentru multe cincinale de acum înainte.
Uneori partidele păstrează în compoziţie ceva din supa primordială politică: tind să revină la descompunerea iniţială, sunt controlate de forţe simple, distructive şi organizează orgii cu păcatele originare. În preajma alegerilor se scutură energic lenjeria de familie pentru a îndepărta paraziţii. Să meargă la vecini, să le sugă energia.
Cum ne-am obişnit, campania electorală este plină de culori şi mirosuri locale. Oamenii au fost învăţaţi să considere că politicienii români se duc la Bruxelles să se toarne unii pe alţii şi să voteze cum le spune şeful. Nu văd eficienţa şi nu înţeleg necesitatea unor parlamentari care, la o adică, întorşi în ţară, nu ştiu decât să se păruiască pe subiecte obscure din flora şi fauna partidelor. Unui alegător inocent i-ar fi greu să aleagă umbra preferată de pe cortinele de fum ridicate de mardeiaşii partidelor. Integral aduce Europa Libera
