Am hotarat sa scriu despre acest subiect pornind de la o discutie intamplatoare cu un amic, care spunea ca ceea ce se intampla in dreapta romaneasca de astazi este o ţiganie intreaga, omul folosindu-se de termenul – ţiganiada. Adevarat sau nu, lucrurile m-au indreptat spre “luptele de emancipare” ale etniei ţiganeşti (rome) intre cele doua razboaie mondiale, asa cum au fost vazute in articolele celor doua ziare ale etniei: “Glasul romilor” din Bucuresti si “Timpul” din Craiova.
In articolele urmatoare ne vom ocupa de presa evreiasca aparuta in aceasi perioada (partial bilingva) si de singurul ziar bilingv romano-maghiar publicat pe teritoriul Romaniei Mari la Târgu-Mureş – “Mureşul – A Maros”. Ziarul respectiv (fără legătură cu publicaţia ţărănistă locală “Mureşul” dintre anii 1922-1927 şi 1936-1938), a fost lansat ca urmare a sistării apariţiei ziarului Erdélyi Déli Hirlap (Jurnalul Ardelean de Amiază). Acest prim ziar informativ bilingv, tipărit în două ediţii, română şi maghiară, aflat sub conducerea directorului E. Morariu şi a girantului responsabil A. Doboly, se recomanda drept ,,organul cel mai bine informat al oraşului Tg.-Mureş şi jur.” Dar despre asta in articolul urmator.
***
“Glasul romilor”
Termenul “rom” nu este unul post-decembrist, el a aparut in perioada interbelica si a fost promovat de cateva asociatii care sustineau promovarea intereselor etniei. Ziarul “Glasul romilor” a apărut prima dată la 1 noiembrie 1934. Ziarul a fost prezentat ca “Organ al Uniunei Generale a Romilor din România”. Un ziar creat în scop propagandistic pentru o asociaţie care, între 1933 şi 1941, a încercat unele eforturi de promovare a etniei, a cere drepturi şi a-şi educa membrii.
Ziarul se dorea a fi o foaie pentru organizaţia condusă, pe atunci, de Gheorghe Niculescu. Un ţigan prosper, angrosist florar, proprietarul Florăriei “La doi trandafiri”, Gheorghe Niculescu apare prin unele date şi cu numele de „Gogu floraru”. Avea totuşi studii, cel mai probabil primare, după cum afirmă istoricul Viorel Achim, care a studiat detaliat istoria romilor.
Ziarul lui Niculescu e plin de articole elogioase la adresa fondatorului. Dar şi de dovezi de apropiere faţă de biserică şi monarhie. În timp – ziarul a apărut doar în 15 ediţii, din 1934, până în 1941, deşi se dorea a fi unul săptămânal – , va ridica articole elogioase inclusiv la adresa mareşalului Ion Antonescu, cu puţin timp înainte de deportarea romilor în Transnistria. Printre texte se strecurau şi chemări la emancipare sau se cereau drepturi pentru comunitate.
Articolul de fond din primul număr al ziarului “Glasului romilor” e unul optimist, vivace si reformist. Semnat de N. Lenghescu-Cley – un muzician rom devenit redactor la “Glasul romilor” şi autor, ulterior, chiar al “Imnului romilor” (publicat, cu note şi versuri, în aceeaşi publicaţie a Uniunii) – articolul cheamă la emancipare.
“Fraţi romi, ceasul emancipărei şi redeşteptărei neamului Rom, a sunat. (…) Am fost lăsaţi la voia soartei, la fel cum e o barcă pe voia valurilor furtunoase ale mărei, aruncată din val în val, din talaz în talaz, fără de nici un sprijin, fără de nici un ajutor, fără de nici o destinaţie”, scria Lenghescu-Cley. Adăuga că romii şi-au făcut „întotdeauna datoria – către Ţară şi Rege”. Că etnicii vor rămâne „dinastici şi credincioşi Tronului până la moarte” şi că „dintre fraţii noştri nu s’a găsit până acuma nici un trădător de ţară”. „Am fost întotdeauna buni cetăţeni. Merităm deci şi noi o soartă mai bună(…). Merităm să fim auziţi şi ajutaţi”.
Alături, sub titlul “O zi de sărbătoare”, fondatorul ziarului, Niculescu, autointitulat şi “voievod” al romilor, apare înconjurat de mai mulţi oficiali ai vremii, printre care Patriarhul Miron Cristea, prefectul şi primarul oraşului Ploieşti, prezenţi la botezul a o sută de romi nomazi.
Ziarul publica si articole despre obiceiurile romilor, întinse reportaje despre “meserii cari dispar”. Redactorii gazetei romilor se plângeau, de exemplu, că deşi “în şatră, ursul este considerat membru al familiei, jucându-se cu copiii, mâncând la masa cu stăpânul şi dormind sub acelaşi acoperământ”, ursarii nu-şi mai puteau „exercita meseria, deoarece Societatea pentru protecţia animalelor îi opreşte”. Sau că “odată cu dispariţia pieţei de zarzavat şi a halei de peşte, au început să dispară chivuţele sau bidinăresele (femei care se ocupau cu zugrăvitul – n.r.)”. De asemenea, se cerea voie din partea autorităţilor ca pieptănarii (vânzători şi producători de piepteni) să fie lăsaţi „să-şi exercite migăloasa lor meserie la periferii”.
Nici ghicitoarele – categorie care şi azi ţine articole de ziar – nu o duceau prea bine, dacă e să privim ce publica „Glasul romilor”, în 1938. Pe atunci nu interveneau şi referinţe la cercetări penale în articole legate de ele, ci, mai degrabă, valuri de nostalgie. „(…) Cu 5 lei descântau de deochi, sperietură sau friguri şi uneori ofereau şi câte o buruiană de leac.(…) În locul lor au apărut: magicienii, chiromanţii, hipnotizatorii şi spiritualiştii, cari nu pretind decât 100-300 lei sau poate chiar mai mult pentru o şedinţă”, scria un anume redactor T. Pantazescu.
În aprilie 1941 apărea ultimul număr al ziarului. „Glasul romilor” avea în centrul primei pagini potretul Regelui Mihai. Şi dedesubt: „(…) Întreg poporul priveşte cu încredere spre El, care ne va conduce destinele Ţărei şi a o repune în drepturile ei şi în hotarele fireşti”. Alături, apărea un articol elogios la adresa mareşalului Ion Antonescu. Deportările romilor în Transnistria ţineau încă de domeniul imaginarului. „Ostaş integru, figură proeminentă, energic şi bun conducător al treburilor ţărei, Generalul Ioan Antonescu a dovedit-o atât ca militar, cât şi ca conducător, iar în urma evenimentelor din 6 septembrie 1940 şi până în prezent, s-a afirmat ca atare”, îl descriau romii pe mareşal, cu vreo două luni înainte ca România să intre, alături de Germania lui Hitler, în cel de-al Doilea Război Mondial.
Gheorghe Niculescu a condus Uniunea Generală a Romilor din România din 1934, a scris la ziarul fondat de el şi a încercat să-şi ridice comunitatea. Ideea organizaţiei nu a fost însă a lui Niculescu “florarul”. In aprilie 1933, Calinic I. Popp Şerboianu – considerat preot (de fapt raspopit), care nu mai făcea parte din clerul ortodox – a pus bazele “Asociaţiei Generale a Ţiganilor din România”. La scurt timp, conflictele interne din cadrul comunităţii aveau să intre în atenţia autorităţilor. În documente cuprinse în volumul “Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România (1919-1944)”, editat de istoricii Lucian Nastasă şi Andrea Varga, un anume comisar Cernăianu nota despre organizaţiile romilor din interbelic, conturând conflictul dintre liderii romilor de atunci.
Referatul consemnează că, la 27 august 1933, societatea lui Popp Şerboianu „a lansat un apel către toţi ţiganii din România, prin care îi cheamă către o nouă viaţă”. Imediat, s-au înscris în asociaţie vreo 400 de romi, „majoritatea din Bucureşti şi împrejurimi”. Lucrurile nu mergeau însă ca unse, scrie comisarul. „Propaganda pentru captarea cât mai multor membri în Asociaţie era grea, datorită faptului că ţiganii stabili sunt săraci, iar nomazii nu se împăcau cu ideea de asociaţie, din cauza nestabilităţii lor”.
În septembrie al aceluiaşi 1933, în paralel cu asociaţia lui Şerboianu, Gheorghe A. Lăzureanu-Lăzurică – asociat iniţial cu Şerboianu – înfiinţa Uniunea Generală a Romilor din România. Încă din titulatura noii organizaţii, Lăzărescu-Lăzurică, absolvent al şcolii superioare de comerţ, “depozitar de lemne şi furaje”, semnatar ocazional prin “Adevărul literar” sau „Universul”, punea pe tapet dorinţa sa de a fi numit “rom” şi nu “ţigan”.
De altfel, într-un apel lansat de Lăzărescu-Lăzurică, acesta îşi şi justifica gestul şi-l ataca pe Şerboianu: „Ne adresăm vouă nu cu titulatura de „ţigani”, pentru că este o denumire falsă şi batjocoritoare, ci pe numele nostru adevărat de „romi”, adică oameni,iubitori de libertate, jocuri şi muzică. Acest lucru trebuia să-l ştie acel preot care se intitulează “arhimandrit” şi “preşedinte” al Asociaţiei Generale a Ţiganilor din România, titluri însuşite fără drept şi prin uzurpare, din care cauză a şi fost izgonit din asociaţie şi seviciile bisericeşti, fiind acuzat de catolicism şi duşman al religiei noastre ortodoxe. E vorba de Calinic Şerboianu”, transmitea Lăzureanu-Lăzurică, atacându-şi rivalul.
Referatul comisarului Cernăianu aprofundează această rivalitate apărută între Şerboianu şi Lăzureanu-Lăzurică. “Acţiunea lui Lăzureanu(…) se datorează faptului că începuse să-l suspecteze pe arhimandrit, bănuindu-l că ar intenţiona să convertească pe ţigani la biserica unită. (…) În propaganda sa, Lăzurică are sprijinul ziarului „Universul”, precum şi al patriarhiei, deoarece arhimandritul Calinic Şerboianu nu mai făcea parte din clerul ortodox”, arată referatul.
În 1933, Lăzureanu reuşeşte chiar, prin Uniunea proaspăt lansată, să organizeze primul congres al romilor. 200 de persoane participă. Paradoxal, prin seria de membri onorifici anunţaţi atunci se afla şi Corneliu Zelea Codreanu. Uniunea lansata de Lăzureanu a fost acuzata dupa 1944 de legionarism deoarece membrii acestei Uniuni au actionat ca voluntari in actiunile “Legiuni” participand ca muncitori constructori ai “Casei Verzi” si ca muncitori ai bucatariilor din popotele legionare.
Ascensiunea florarului Gheorghe Niculescu este trecută şi ea, simplu, în referat: „În toamna lui 1934, Lăzurică Lăzureanu este debarcat de la conducerea Asociaţiei Generale a Romilor de către Gh. Niculescu, comerciant, consilier la Ministerul Muncii şi Sfatul Negustoresc, care se alege voievod şi preşedinte general al romilor din România”. Lăzureanu avea să se asocieze cu Şerboianu, acum, pentru a-l ataca pe noul “voievod”, Niculescu. Asociaţia celor doi, însă, nu a rezistat, Uniunea lui Niculescu rămânând pe poziţii.
Uniunea Generală a Romilor din România (UGRR) “şi-a reluat activitatea la începutul anului 1945, sub conducerea vechiului comitet, în frunte cu Gheorghe Niculescu, un comerciant de flori din Bucureşti”, scrie Viorel Achim.
„La 7 august 1946, în calitatea sa de preşedinte al UGRR, Niculescu s-a adresat în scris lui Petru Bejan, fruntaş al Partidului Naţional Liberal (Tătărescu) – un partid mic desprins din Partidul Naţional Liberal (PNL) – şi ministru al Industriei şi Comerţului în guvernul Petru Groza. I-a propus colaborarea politică şi electorală, promiţându-i voturile romilor în alegerile care urmau să aibă loc la 19 noiembrie 1946, în schimbul includerii pe lista parlamentară a unor candidaţi romi. Fruntaşul liberal nu a dat curs acestei cereri. Serviciul Special de Informaţii a aflat însă de scrisoare şi autorităţile au luat legătura cu UGRR „pentru a împiedica să fie captată de reacţiune”, scrie Viorel Achim.
UGRR a fost desfiinţată prin decizia Consiliului de Miniştri din 25 ianuarie 1949, cu privire la dizolvarea unor asociaţii culturale persoane juridice. Liderii organizaţiei, luaţi prin surprindere, au cerut să se reorganizeze după noul sistem al asociaţiilor socialiste, eliminând „elementele nesănătoase”, printre care şi pe Niculescu. În urma verificărilor făcute de comunişti asupra noii conduceri a organizaţiei romilor, „se menţionează faptul că acest comitet a eliminat din rândurile sale elementele antidemocratice, cum au fost Gheorghe Niculescu, “comerciant şi reacţionar”, şi Vasile Duţan, “suspect legionar””, scrie Viorel Achim.
Istoricul Viorel Achim a urmărit ce s-a petrecut cu organizaţiile romilor şi, implicit, cu liderul lor, Gheorghe Niculescu după cel de-al Doilea Război Mondial. În articolul său “Încercarea romilor din România de a obţine statutul de naţionalitate conlocuitoare, 1948-1949”, publicat în Revista Istorică, nr. 5-6, din 2010, Achim descrie soarta pe care organizaţia lui Niculescu a avut-o. De asemenea, din datele sale, Niculescu a fost îndepărtat, treptat, pe motiv că ar fi fost „burghez”, dispărând astfel din actele referitoare la romi în comunism şi lăsând în urmă o biografie al cărui final rămâne un mister.
De mentionat linia oarecum autonomă a organizaţiei regionale a ţiganilor din Oltenia, sub conducerea lui Aurel Manolescu-Dolj, care încă din septembrie 1933 a editat periodicul „Timpul”, la Craiova, devenit din anul următor organ de expresie al filialei romilor din localitate, cu simpatii declarate când faţă de Calinic Popp-Şerboianu şi Lăzărescu-Lăzurică, când faţă de Gh. Niculescu.
Bibliografie, note si citate:
Ziarele vremii – Biblioteca Nationala a Romaniei
Lucian Nastasă , Andrea Varga. “Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România (1919-1944)”
Viorel Achim. “Ţiganii în istoria României” Editura Enciclopedică, 1998
Viorel Achim. “Încercarea romilor din România de a obţine statutul de naţionalitate conlocuitoare, 1948-1949”, publicat în Revista Istorică, nr. 5-6, din 2010.
Andrei Udişteanu – “Povestea primilor ţigani care au cerut să li se spună romi” Evenimentul Zilei
Manuscrisul este o splendoare estetica si o curiozitate lingvistica si religioasa. Cartea din Kells, apartine astazi, bibliotecii Colegiului Trinity din Dublin si este catalogat oficial ca MS A. I. 58.
