Ziarul de Duminica propune cititorilor Politeia cele mai bune articole publicate in cursul saptamani in media on-line. Articolele nu sunt mentionate intr-o ordine anume.

Curentul. Telefonie. Tia Serbanescu
Aproape săptămânal televiziunile difuzează un nou episod din serialul „moartea coabitării”. Subtitlu: coabitarea moare dar nu se predă. Coproducție Băsescu-Ponta. Regia: Jose Manuel Barroso. Din episodul anterior: cel tânăr mărturisește că nu mai vorbește cu cel mai mare de două luni fiindcă „s-a folosit de tragedia din Muntenegru pentru o minciună politică” deși „l-a durut în cot de ea” – în timp ce pe el l-a durut în coș căci juca baschet la ora când trebuia să fie informat.
Premierul n-a suportat așa ceva drept care s-a răzbunat pe ambasador și s-a supărat pe președinte fiindcă a aflat înaintea lui. Dl. Ponta are această fermitate: nu iartă pe nimeni pentru greșelile sale. În episodul de miercuri, dl. Băsescu, aflat la Fundulea pe câmpii, a acuzat guvernul că „sabotează” agricultorii prin suspendarea certificatelor de depozit și a subvențiilor la motorină. Întrebat dacă a vorbit cu premierul despre aceste probleme care fac dintr-un an agricol record un an păgubos pentru agricultori, dl. Băsescu a răspuns: „premierul nu-mi răspunde la telefon”. Integral in Curentul.
Revista 22. ‘Sfârșitul istoriei’ se amână. Andrei Cornea
Limitarea, distorsionarea, chiar pervertirea sensului democrației sunt la modă și adesea ele sunt chiar pretinse de majorități îndoctrinate, fanatizate sau măcar amăgite.
Când, în 1991, Francis Fukuyama, un neohegelian optimist, anunța „sfârșitul istoriei“ prin extinderea universală a democrației liberale, mulți ne-am îndoit deja de luciditatea politologului american. Și vremurile erau totuși favorabile pronosticului său. Dar astăzi, după două decenii și mai bine, urmărind, oricât de superficial, ceea ce se petrece în Egipt, în Siria și în general în lumea islamică, dar și în Rusia lui Putin sau China, nu putem decât să constatăm eșecul lamentabil al ideii de democrație liberală în aceste întinse zone și arii de civilizație. Dimpotrivă, pare mereu mai plauzibilă teza rivală a lui Samuel Huntington, după care democrația liberală este un produs tipic occidental, produs care nu poate fi exportat decât, cel mult, în mod distorsionat în alte culturi.
În Egipt, democrația a fost mimată de guvernarea președintelui demis, Mohamed Morsi, care, deși nu câștigase alegerile decât cu 51% din voturi, trecuse la impunerea legii islamice acestei țări de peste 80 de milioane de locuitori. A fost răsturnat de un complot al armatei (formate și înarmate de americani în timpul lungii guvernări Mubarak), susținut însă de o parte importantă a populației, cât și, din umbră, de regimurile arabe din Golf și de occidentali. Rezultatul a însemnat lupte de stradă care au produs deja sute de morți. Armata și poliția au tras în plin în manifestațiile violente organizate de Frații Musulmani, care s-au baricadat în moschei și, atunci când au putut, au incendiat biserici. Egiptul pare să urmeze, treptat, calea dezastruoasă a Siriei, adică a războiului civil sau, în cel mai bun caz, a represiunilor violente din partea armatei de tipul celor din Algeria din anii ‘90. Iar Occidentul asistă neputincios la baia de sânge care sporește în fiecare zi, conștient că nu are de ales decât între un regim islamic și unul militar – ambele violente și ostile oricărei idei liberal-democratice, dar măcar ultimul ceva mai permisiv pentru minoritățile religioase și mai favorabil intereselor occidentale și israeliene în zonă. Integral in Revista 22.
Dilema Veche. Despre bătrîneţe. Andrei Pleşu
„Sexagenarios da ponte!“ – suna un slogan al Romei antice. „Sexagenarii să fie aruncaţi de pe pod“. S-ar zice că, odată cu răspîndirea creştinismului, această „soluţie“ radicală la problema bătrîneţii a fost abandonată. Dar ea a supravieţuit, în subteranele mentalului european, îngrijorător de mult. În anii ’60 ai secolului trecut, printre tinerii insurgenţi ai marilor capitale de pe continentul nostru, se răspîndise îndemnul: „Să nu aveţi încredere în cei care au mai mult de treizeci de ani!“ După aproape două milenii de creştinism, portretul negativ al bătrîneţii era, prin urmare, încă la îndemînă. La drept vorbind, suportul scripturar al unei apologii creştine a vîrstei tîrzii nu e, nici el, tocmai încurajator. Iisus ne-a învăţat lucrurile esenţiale: cum să ne rugăm, cum să făptuim, cum să ne iubim aproapele, cum să suferim şi cum să murim. Dar n-a apucat să întruchipeze, exemplar, starea bătrîneţii. Şi-a sfîrşit viaţa la 33 de ani, iar cei 12 ucenici care i-au stat aproape abia dacă aveau, atunci cînd i-a părăsit învăţătorul lor, vîrste cuprinse între 18 ani (Sf. Evanghelist Ioan) şi 32 de ani (Sf. Petru). Întreaga ţesătură a Noului Testament iradiază un anumit elan, o anumită prospeţime tinerească, în contrast cu „gerontocraţia“ patriarhilor vetero-testamentari. În ambianţa Evangheliei nu bătrîneţea este, de altfel, vîrsta ideală, vîrsta apoteozei spirituale. Vîrsta deplinătăţii, a credinţei şi cunoaşterii mature este vîrsta atinsă de Iisus, vîrsta bărbăţiei, a perfecţiunii măsurate după modelul hristic (Efeseni, 4, 13: „…starea bărbatului desăvîrşit, la măsura vîrstei deplinătăţii lui Hristos“). Integral la Dilema veche
Adevarul.Banule, maşină mică, unde-l duci pe Ionică? Simona Catrina
Există două medicamente miraculoase, vindecă orice boală: maşinile pentru bărbaţi (două pe an, înainte de masă) şi hainele pentru femei (între mese, pe stomacul cât mai gol). Iubirea este acel sentiment minunat care ne face să înflorim, să ne simţim nemuritori şi să nu punem mai presus de persoana dragă decât, cel mult, banii şi alte mărunţişuri. Aveam odată, cu nişte ani în urmă, 38 de grade Celsius, cu bătaie spre 41. Gripa mă luase ostatică şi cerea o sumă uriaşă de ceai de muşeţel, în schimbul eliberării mele. M-am deplasat cu demnitate în bucătărie, pe cele patru membre de care dispun, şi nici azi nu ştiu cum am reuşit să aprind aragazul – nu sunt sigură că n-am mai aprins alte două apartamente, cu această ocazie. În ibricul cu apă clocotită, am pus mai întâi cimbru în loc de plante medicinale, din greşeală. Mi-am dat seama la timp, am basculat porcăria în gunoi şi-am luat-o de la capăt. A doua oară, n-am mai pus cimbru, am pus pătrunjel uscat, dar oricum era un progres. A treia oară, am nimerit muşeţelul (tot din greşeală, de fapt voiam să iau mătrăgună, viaţa nu mai avea sens). După ce-a fiert, l-am strecurat printr-o pâlnie – febra atinsese 41 cu 5, ce vreţi – şi l-am băut cu ghiogâlţuri. Florile de romaniţă mi s-au blocat în omuşor şi-am tuşit 40 de minute, ca dama cu camelii. Cu cana goală şi gâtul plin, m-am împachetat în plapumă, rugându-mă să ia foc blocul şi, pe această cale, să mă scape de tremurici. Aveam nişte frisoane care ar fi umilit orice bolnav de malarie. Am vrut să iau două aspirine, am luat din greşeală patru (fiindcă eram convinsă că văd dublu) şi am adormit cu gura deschisă. Am visat că Patapievici mă bătea cu o lopată-n cap şi răcnea la mine că nu sunt suficient de cultă. M-am trezit lac de apă, jurându-mă că voi da de duşcă mai multă filosofie. În tot acest timp, iubitul meu de atunci era plecat hăt, departe, în faţa blocului, spăla maşina. Integral in Adevarul
EVZ. La doi cocoşi şi patru pasarele. Sorin Ionita
Lupte de cocoşi, frăţioare? Asta e un concept la care monarhiştii de conjunctură din USL precis nu se gândiseră, i-a luat ca din oală. In fond, de ce nu, n-ar merge la sectorul 5, de-o Ziua Recoltei sau 1 mai?
De la prinţese te aşteptai la vicii mai elevate, dar lumea s-a democratizat, o dezgropăm iar şi pe Lady Di, aşa că de ce să discriminăm sentimentul portorican al fiinţei?
Dacă nu vă place plebea şi genul ei de loisir, neoconservatori elitişti care sunteţi, consolaţi-vă cu ideea că aristocraţia are preţul ei: găzduieşte pe rămurele colaterale tot soiul de unchi ţicnţi care umblă în pantaloni fuchsia, fac pipi în ghivece şi colecţionează nasturi de uniforme. Scade asta cu ceva meritele reginei Victoria, sau ale lui Carol I? Nu cred. Însă nu de cocoşii prinţesei, ci de pasarelele ministrului voiam să vorbesc azi, anume de cele tocmai instalate cu mare chiu şi vai pe Valea Prahovei de subordonaţii lui Şova.
De, mă muncea de multă vreme o întrebare şi n-am apucat s-o pun, dar uite că se ivi acuma ocazia: cum o fi arătând ziua de lucru a dlui Dan Şova, ministrul marilor proiecte? O zi obişnuită, vreau să zic, de la 9, când vine la birou (apropo, unde o fi biroul ăsta) şi până pleacă, la 17 sau cât o fi? Ce discută, cu cine discută şi care sunt marile proiecte de care se ocupă?
Deoarece singura realizare în opt luni de mandat, în afară de rezilierea unui contract pe care nu-l mai găseşte, negociată cu firma de avocatură a mamei lui, pare să fie această instalare de pasarele metalice peste DN1, treabă de 3-4 zile. Dată şi asta fără licitaţie sau negocieri, deoarece firma amintită nu se bagă la ştifturi de 80.000 euro bucata; cel puţin aşa se zice că ar costa, dar e bine să vedem contractul până nu se pierde. Integral in EVZ
Deutsche Welle. Libertatea presei, în pericol. Rodica Binder
Cine şi-ar fi închipuit că în liberala Anglie, presa, a patra putere în stat, avea să fie supusă unor măsuri coercitive din ordinul guvernului, proceduri dezaprobate atît de SUA cît mai ales de UE?
In ediţia sa din luna august, revista Jurnalist, organ de presă al Asociaţiei Ziariştilor Germani, reproducea pe copertă într-o interpretare grafică „digitalizată” chipul lui Edward Snowden sub titlul „Ultimul informator”. In cuprinsul revistei, un interviu cu Ewen MacAskill, reporterul cotidianului The Guardian, dezvăluia împrejurările în care Snowden a încredinţat într-un hotel din Hong Kong cotidianului britanic, o parte din informaţiile hipersensibile referitoare la activitatea servicilor secrete americane şi britanice. MacAskill şi-a mai exprimat, între altele în cuprinsul aceluiaş dialog, neliniştea faţă de tendinţa administraţiei Obama de a veni de hac jurnaliştilor de investigaţie.
La scurtă vreme după această mărturisire, presiunile guvernului britanic asupra cotidianului The Guardian culminează cu distrugerea hard-ului pe care se aflau înregistrate informaţiile explozive. Procedura este dezavuată ferm de Uniunea Europeană. Statele Unite ale Americii, la rîndul lor, se distanţează de această acţiune lipsită de precedent în trecutul apropiat. Viviane Reding, comisara UE pentru Justiţie, întrevede efectele destructive asupra libertăţii presei, în general, ale demersului care-l pune într-o situaţie penibilă şi dificilă pe premierul Cameron. Căci, potrivit informaţiilor difuzate de cotidianul The Independent, şi a investigaţiilor făcute de BBC şi Daily Mail, Jeremy Heywood, supranumit „locotenentul lui Cameron”, şeful Cabinet Office-ului, cureaua de transmisie dintre Downing Street şi guvern este cel care a dat undă verde exercitării de presiuni asupra cotidianului The Guardian. Integral la Deutsche Welle.
Academia Caţavencu. După modelul romilor, românii vor avea doi președinți. George Bonea
După ce romii au ales să fie reprezentați de doi regi, încoronând atât fiul cel mare, Dorin, cât și pe cel mic, Daniel, politicienii români consideră această abordare ca fiind plauzibilă și pentru funcția de președinte al României.
Parlamentarii se gândesc să împartă scaunul de la Cotroceni, astfel încât din 2014 la conducerea țării vom avea:
– Președintele românilor din România – deținătorul funcției se va ocupa de buna întreținere a poporului din interiorul graniței.
– Președintele internațional al românilor – acest „șef al statului” se va ocupa exclusiv de imaginea României în alte țări. Va avea reședinta oficială la Ruse (Bulgaria), aproape de granița cu România și de București. Integral in Academia Caţavencu.
Europa Liberă. Prinţi şi cerşetori. Sorin Şerb
Moartea şi-a pierdut dreptul la intimitate, a devenit un eveniment în care relaţiile, statusul social, averea şi imaginea răposatului se dispută public.
Moartea unuia dintre liderii romilor a ridicat pentru câteva clipe istorice perdeaua de fum a propagandei şi i-am putut vedea pe vrăjitorii din Oz la treabă. Zile în şir, echipele de reporteri au urmărit pas cu pas traseul funebru al “carului alegoric”, cum în mod repetat l-au numit unii jurnalişti sugrumaţi de emoţie. Doar vorbeau despre un rege, nu? Emoţie trucată sau indusă de departamentul editorial? Ca de obicei, nu pariaţi pe emoţiile unei prese autiste sau pur şi simplu slujind grupului de interese care-i bagă banii în cont. Iniţial, mai toţi şamanii presei au empatizat pe prima pagină nu cu decedatul sau cu rudele de pe marginea catafalcului, ci cu grimasele patetice ale preşedintelui Băsescu. I-au consemnat cu sfinţenie coregrafia îndurerată, de la trimiterea la faţa locului a unui medic pe care până mai ieri îl detesta public, la survolul României pentru a fi primul la priveghi şi în paginile registrului de condoleanţe. Dacă pentru mulţi români supraponderali de atâtea ştiri senzaţionale, accidente sângeroase şi morţi iluştri, numele lui Florin Cioabă nu însemna prea mult la începutul crizei cardiace monarhice, după câteva zile a ajuns să-i hipnotizeze pe telespectatori care au, în secret, nostalgii dinastice şi admiră buzduganele puterii.Integral aduce Europa Liberă