Ziarul de Duminica propune cititorilor Politeia cele mai bune articole publicate in cursul saptamani in media on-line. Articolele nu sunt mentionate intr-o ordine anume.
Contributors. Care-i problema cu Iulian Capsali, sau ascensiunea neo-ortodoxismul Occupy. Sorin Ionita
Cum, n-aţi auzit de Iulian Capsali? Atunci veţi auzi, sau mai precis îl veţi vedea pe buletinul de vot în 25 mai, ca unul din puţinii care au reuşit să treacă barierele administrative formidabile la înscrierea în alegerile europene drept candidat independent. Nu e puţin lucru ca un privat oarecare, cunoscut cel mult cercurilor de bloggeri apropiaţi de Biserica Ortodoxă Română, să izbândească acolo unde au eşuat PRM (ambele aripi), Noua Republică sau alţii. Ei bine, pornind de la un interviu luat dlui Capsali în România Liberă (aici) s-a încins brusc o dezbatere mamă-mamă, cu mult mai interesantă decât aventura în sine a candidaturii sale.
Pe de-o parte, dl Capsali vine să umple o nişă electorală oarecum descoperită, cea a votanţilor creştin-ortodocşi sinceri şi dedicaţi, care nu poate fi una mică. Îl recomandă pentru asta exemplul său personal, prin viaţă de familie (9 copii) şi activism pe temele standard ale bisericii (anti-avort, anti-gay); şi îl mai recomandă persoane publice care îl cunosc şi care pun mâna în foc pentru integritatea fără pată a persoanei şi sinceritatea demersului său (ex dl Adrian Papahagi). Dacă vreţi, dl Capsali pare un soi de Dan Puric care chiar practică acasă ceea ce predică; şi e mai otogenic.
Pe de altă parte, dl Capsali are aerul că împinge anti-occidentalismul şi anti-modernitatea dincolo de poziţia uzuală a BOR, care, în contextul est-european al bisericilor-surori, una mai isteric-naţionalistă decât alta, pare chiar o instituţie moderată şi uneori timid-liberală. Fiind un polemist temperamental, zice-se (vezi şi critica deplasată la adresa jurnalistei care i-a luat interviul, altfel unul uzual şi neutru) noul candidat al ortodoxismului conservator împământeneşte şi la noi la trendul la modă în regiune: acela de a fuziona tradiţionalismul religios cu valorile post-moderne ale ecologiei radicale şi anti-corporatismului tip occupy, într-un melanj cu care estimez că ne vom confrunta tot mai des de aici înainte. Integral aduce Contributors
Revista 22. Greața. Andrei Cornea
Când suntem pe cale să predăm către PSD toată țara, cu președinte, prim-ministru, parlament, justiție cu tot, se mai stă la îndoială asupra urgenței de a realiza unitatea opoziției, indiferent de erorile din trecut?
M-am săturat. Nu mai vreau să-i văd zborșindu-se unii la alții și acuzându-se reciproc. Sunt obosit să le ascult pretențiile orgolioase de a reprezenta „adevărata dreaptă“ și „adevărata opoziție“. Sunt dezgustat de toți sau aproape. Am început să închid televizorul când îi văd. Nu mă mai interesează aproape deloc nici panglicile retorice ale lui Antonescu, nici excogitațiile lui Băsescu și cu atât mai puțin sunt captivat de adâncimile gândirii politice a lui Udrea, Predoiu, Blaga, MRU, Neamțu etc. O imensă greață a început să mă cuprindă de fiecare dată când aceștia și alții apar la televizor; iar faptul că numai aparițiile lui Ponta mai reușesc să depășească în intensitate această greață nu e deloc în favoarea lor. Oamenii aceștia, autointitulați „dreapta“ și „opoziția“, pare că nu știu altceva decât să se acuze de trădări istorice, de incapacități structurale, de complicități inavuabile. Foștii prieteni și camarazi și-au descoperit vicii ascunse peste noapte, iar meritele, elogiate altădată, au devenit brusc defecte. Cutare personalitate și-a găsit un loc foarte bun pe lista unui partid care, acum ceva vreme, a umilit-o și respins-o; este în schimb tăvălită în noroi de cei care altădată îi erau cei mai apropiați. Prietenia n-a existat niciodată, iar camaraderia și buna credință s-au topit brusc. Integral aduce Revista 22
Romania Libera. De ce se teme Ponta de trădarea PSD. Sabina Fati
Înaintea alegerilor prezidențiale, premierul se teme mai puțin de Opoziție decât de propriul partid. Victor Ponta nu a reușit să le asigure spatele oamenilor lui, iar aceștia se întreabă dacă liderul lor vrea să-i lase să cadă sau dacă pur și simplu nu poate face nimic pentru ei.
Indiferent de răspuns, baronii partidului sunt din ce în ce mai nemulțumiți de Victor Ponta. Aproape jumătate din președinții organizațiilor județene ale PSD au dosare penale pentru cazuri de corupție. Adrian Duicu, șeful Consiliului Județean Mehedinți, tocmai a fost ridicat de procurorii anticorupție fiindcă și-a folosit funcția pentru a face afaceri pe banii statului, prin firmele familiei sale, dar ajutându-și în același timp și amicii să se bucure de licitații prietenoase. O rețetă simplă, care i-a făcut bogați pe mulți lideri locali din România, indiferent de culoarea lor politică.
Direcția Națională Anticorupție (DNA) îi curăță lui Victor Ponta partidul de oamenii cu probleme, dar nu este prea clar dacă prim-ministrul va apuca să se bucure de această curățenie forțată, care arată cât de corupt este principalul partid aflat la guvernare. Radu Mazăre, de la Constanța, Marian Oprișan, de la Vrancea, Bunea Stancu, de la Brăila, Mircea Cosma, de la Prahova, au încă putere în organizațiile lor, deși dosarele de corupție în care sunt vizați devin tot mai amenințătoare. Reformarea partidului cu ajutorul procurorilor durează prea mult, strică la imaginea partidului și se va întoarce împotriva lui Victor Ponta, care nici nu este în stare să scape de ei prin reguli impuse în statutul PSD, nici nu-i mai poate salva.
Premierul își amintește, probabil, de efectul pe care l-a avut încercarea de reformare a partidului asupra lui Adrian Năstase în 2004 și preferă să lase lucrurile să se rezolve de la sine. Fostul premier, aflat astăzi la închisoare din cauza lăcomiei din perioada în care era cel mai puternic om din România, a fost abandonat de liderii din teritoriu după ce a încercat să scape de fețele uzate ale fruntașilor partidului. Integral aduce Romania Libera
Dilema Veche. O pagină din Caragiale. Andrei Pleşu
Cînd e vorba de credinţă şi de Biserică, ni se pare, de obicei, că umorul e interzis. E vorba de lucruri serioase, de mîntuire, de eternitate, de evlavie şi smerenie, iar umorul riscă să arunce totul în derizoriu. Se recomandă, dimpotrivă, o mină severă, cuvioasă, cuminte, de natură să transforme opţiunea religioasă într-o cruciadă solemnă împotriva dreptului de a rîde. Evanghelie înseamnă, totuşi, cum observa cineva, „veste bună“. Iar reacţia firească la o veste bună nu e întristarea, crisparea astringentă, ci bucuria. Nu vreau să devin pedant, dar trebuie, totuşi, să amintesc că există lucrări foarte solide teologic despre rîsul lui Dumnezeu şi despre ironia hristică. Fireşte, nu vorbim de rîsul neruşinării, al trivialităţii, al deriziunii lumeşti, ci de rîsul „eschatologic“, cel pomenit în Evanghelia după Luca (6, 21): „Fericiţi… cei ce plîngeţi acum, că veţi rîde.“ E rîsul cuprins în numele dat lui Isaac, rîsul aflat la limita dintre perplexitate şi speranţă, al părinţilor săi Avraam şi Sara, rîsul unor bătrîni, care se intersectează cu surîsul lui Dumnezeu. E „rîsul înţelepţilor“, de care se ocupă Clement din Alexandria în capitolul 5 din cartea a doua a Pedagogului: un rîs „măsurat“, „educat“, mai aproape de armonia surîsului. La fel de îndepărtat de veselia tîmpă şi zgomotoasă, ca şi de acreala celui iremediabil mohorît.
…La noi, dacă vorbim de rîs, dăm, inevitabil, peste Caragiale, despre a cărui relaţie cu credinţa nu se prea vorbeşte. E o relaţie cuviincioasă, dar deloc idolatră, un agreabil amestec de simpatie decentă şi realism hîtru. Iată o ilustrare din „Duminica Tomii“:
„…şi aşa fericit eram eu în copilărie! Şi aşa era toată lumea împrejurul meu! Cu adîncă pietate mi-aduc aminte de bisericuţa albă din mahalaua noastră! Ce limpede suna toaca de fier subt atingerea ciocanelor măiestre ale dascălului Haralambie! Ce vuiet armonic făceau cele două clopote, pe care le trăgeam de frînghii, noi, copiii, pe cînd, de jos, de la toaca de fier, fără să se-ntrerupă, el ne striga: «Mai încet, mă! că mi le dogiţi!» şi ne-njura de feştila moaşe-ni, după ce ne luase la fiecare cîte doi gologani de trei parale şi ouă roşii, ca să ne lase sus în clopotniţă… Dar venerabilul nostru preot, cuvioşia-sa părintele Marinache! Îl am aci încă, dinaintea ochilor. Ce înfăţişare frumoasă! Barba lui străluceşte mîndră ca un fuior de borangic alb pe patrahirul roşu. Şi ce glas! Îl auz încă: „Veniţi de luaţi lumină!“ şi cînd năvăleau mahalagioaicele credincioase să ia, care mai de care, lumina, cu ce ton demn de autoritate le striga: «Ho! că nu sînteţi la cocină!»“ integral aduce Dilema Veche
Hotnews. Minciuna lui Cazanciuc. Dan Tapalaga
Cativa oameni s-au revoltat de-a dreptul auzind o minciuna atat de gogonata din gura ministrului justitiei, Robert Cazanciuc. Ministrul a spus, joi seara, la TVR, ca nu a propus-o vreodata pe sotia fostului inspector IGP Mehedinti, retinut in dosarul baronului Duicu, la functia de sef al sectiei judiciare DNA. De mirare ca nu i-a iesit nasul prin ecranul televizorului. Catalin Prisacariu siSorina Matei restabilesc faptele cu acuratete, nu voi mai insista pe detalii. Insa cazul merita aprofundat. De ce minte ministrul justitiei cu atat de mult aplomb?
Stie ca a lasat atatea urme administrative (numar de inregistrare al propunerii la iesirea din MJ, copie la CSM vazuta de suficienti oameni, discutii personale cu o multime de oameni din sistem) si totusi se tine de tromboane cam ridicole pentru un ministru si acela al justitiei. Veti spune ca nu-i o surpriza. Avem deja un mare mincinos in fruntea guvernului. Tara e condusa cu panglici scoase pe gura. Veti mai adauga, probabil, ca nu-i prima data cand ministrul Cazanciuc toarna gogosi. I-a tras pe sfoara si pe magistrati, promitandu-le modificarea noilor Coduri prin ordonanta de urgenta. Nu s-a tinut de cuvant.
Ce-i asa mare scofala cand aflam de o noua minciuna, de inca un fals? Nu asa a ajuns PSD la putere, printr-o enorma mistificare a realitatii, prin inselatorie si furt? Este firesc, in consecinta, sa guverneze mai departe pacalind poporul cu vorbe goale, furand la zece maini. Dar toate aceste minciuni la nivel inalt ascund adevarata fata a puterii.
In cazul de fata, minciuna ministrului justitiei incearca sa camufleze un sistem de putere putred si corupt. Fara minciunile lui, s-ar vedea limpede cum infectia urca de la baza piramidei pana la varf. Sa inlaturam putin perdeluta de fum si ceata ridicata de ministrul-trombonist. Ce vedem? Cum arata acest sistem pe care mai marele justitiei vrea sa-l acopere azi cu o minciuna bine ticluita? Integral aduce Hotnews
Deutsche Welle. Putin, Hitler şi comparaţiile. Petre M. Iancu
Există un “nou pact ruso-german asupra Estului Europei”, după cum scrie Valentin Naumescu? Şi cum se articulează unele din cele mai profunde dedesubturi ale crizei ucrainene din perspectiva germanilor şi esteuropenilor?
Oare cum s-ar împăca prezumtivul “nou pact ruso-german”, dacă ar exista, cu declaraţia fără echivoc a Angelei Merkel, potrivit căreia anexarea Crimeei e o “foarte clară încălcare a dreptului internaţional”?
Dar cu actuala dispută politică ruso-germană privind comparaţiile dintre Hitler şi Putin pe care Moscova susţine oficial că le-ar fi făcut, în mod “provocator”, ministrul german de finanţe, Wolfgang Schäuble?
Prin vocea şefului diplomaţiei ruse, Lavrov, Moscova a protestat vehement la explicaţiile furnizate recent de Schäuble, unul dintre miniştri creştin-democraţi germani cu experienţa guvernamentală cea mai bogată. Întrebat de copiii unei şcoli germane despre Crimeea, Rusia şi Ucraina, demnitarul berlinez le-a explicat elevilor situaţia, recurgând la o paralelă istorică. Potrivit declaraţiei sale, „cunoaştem toate acestea din istorie. Şi Hitler s-a folosit de aceste metode în Ţara Sudeţilor şi multe altele”.
Cine ce a spus
Simultan, ştiind cât de sensibilă e această chestiune, experimentatul ministru a ţinut să sublinieze în faţa elevilor că nu face comparaţii, „întrucât ar fi vorba de comparaţii imposibile”. Demnitarul CDU avea să reia şi să sublinieze şi ulterior, în repetate rânduri, această sintagmă, în reacţie la puternicul tir declanşat împotriva sa şi susţinut zile în şir nu doar de extrema stângă, ci şi de către voci din propria tabără politică.
„N-am comparat pe nimeni cu Hitler, doar nu sunt tâmpit”, a mai spus el, textual, într-un interviu televizat transmis de televiziunea publică germană ARD. Dar Schäuble a refuzat să-şi ceară scuze, să regrete ce-a spus ori să-şi considere declaraţiile eronate.
Mai precaută, Angela Merkel a declarat că, din punctul ei de vedere, „anexarea Crimeei e un caz de sine stătător”. Şefa executivului german a adăugat că are “de lucru până peste cap” cu faptul că alipirea la Rusia a peninsulei din Marea Neagră “este o foarte univocă încălcare a dreptului internaţional, iar asta e ceea ce contează astăzi”.
Cancelara a optat, ca atare, pentru o afirmaţie net mai inofensivă şi diplomatică decât cea a ministrului ei, care, ca atare, a fost cotată de unii observatori ca o „distanţare de declaraţia lui Wolfgang Schäuble”.
Ori de cea a fostei şefe a diplomaţiei americane, Hillary Clinton, prima personalitate politică occidentală importantă care, într-un târziu, a recurs la aceeaşi paralelă spre a explica evenimente similare. Evenimente generate de abuzul utilizării de conflicte etnice imaginare întru cucerirea de teritorii sau destabilizarea lor. Nu pluteşte nicio îndoială asupra intenţiei doamnei Clinton de a avertiza astfel împotriva ispitei împăciuitorismului, a unei sinucigaşe politici de appeasement, de felul celei care, în mod fatal, i-a încurajat în anii 30 pe nazişti, deschizând larg poarta către crimele lor. Integral aduce DW
Europa Libera. Jilţul din Curtea Miracolelor. Sorin Șerb
Tronul baroc din Camera Deputaţilor a devenit un simbol în lupta politică. La şedinţa festivă în care politicienii au marcat al zecelea an de NATO, Traian Băsescu a prezidat apele tulburi parlamentare de pe un tron de lemn destinat pare-se unor asemenea solemnităţi. Tronul a devenit, s-a văzut mai apoi, o metaforă a însingurării prezidenţiale, o capcană aurită care l-a ţinut nemişcat cu orele în faţa unui parlament pe care-l detestă. Protocolul a fost o momeală otrăvitoare pentru preşedinte care s-a văzut proţăpit în faţa unei ţări întregi, cu o privire pierdută în istorie, încercând să facă abstracţie de faptul că era obligat să picotească o vreme, dus de valul adormitor al discursurilor, ca să nu-şi privească în ochi adversarii politici din sală.
După cum s-a văzut de-a lungul timpului, preşedintele boicotează situaţiile protocolare, exploatându-şi teatral stângăciile, pentru a-şi măguli electoratul care consideră că politeţea este apanajul regilor, nu al republicanilor. A fost, pare-se, victima involuntară a consilierilor care au vrut să-i dea o vizibilitate mai mare pentru că îl consideră o locomotivă de lux numai bună de plimbat partidul prin faţa electoratului. La rândul său, preocupat să-şi consolideze puterea prezidenţială şi mare amator să marcheze diferenţele dintre el şi ceilalţi, Traian Băsescu nu şi-a putut refuza un pic din confortul regal a tronului. Iar în privirea sa se citea că pe mulţi are să-i popească de se va ridica de-acolo.[…]
Acum, la un deceniu de la aderare, clasa politică nu pare să ştie mai bine ce e NATO şi la ce foloseşte. În mâinile unei clase politice crescută în comunism aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană au fost folosite ca o adeverinţă de sănătate morală, semnul că au exorcizat demonii totalitari. Cearta pe jilţul din sala Parlamentului spune, însă, altă poveste. Oricum, puţini îşi riscă popularitatea pentru a mai aminti obligaţiile care decurg din angajamentele noastre internaţionale. […]
Aspiraţia tuturor este să stea în jilţ faţă în faţă cu irealitatea imediată, să moţăie şi să protesteze, când şi când, cu lehamite şi plictiseală, pe Facebook. De aceea, înainte de a arunca jilţul din Parlament, premierul ar trebui să se uite dacă nu e cineva în el. Dacă nu stă el însuşi acolo. Integral aduce Europa Libera