Ziarul de Duminica propune cititorilor Politeia cele mai bune articole publicate in cursul saptamani in media on-line. Articolele nu sunt mentionate intr-o ordine anume.
Romania Libera. Guvernare de „comunitari“ sau de maidanezi? Cristian Campeanu
Singura constantă a comportamentului administraţiei române în cazurile Ionuţ Anghel şi Roşia Montană a fost refuzul sistematic al autorităţilor – locale şi centrale – de asumare a oricărei răspunderi politice sau individuale. Problema este că „cetatea“, „comunitatea“ sau „poporul“ român refuză la rândul său să îşi asume responsabilitatea pentru acest faliment politic profund, cu efecte potenţial devastatoare pentru viitorul său. În primăvara anului trecut am făcut parte dintr-un grup de jurnalişti invitaţi să facă o vizită de documentare în Elveţia. În prima zi, după aterizarea la Zürich şi un drum cu autocarul pe o autostradă impecabilă, am ajuns într-un orăşel aflat la poalele Alpilor. Imediat după sosire, am ieşit la o ţigară în faţa cochetului hotel în care fusesem cazaţi şi ne-am exprimat dorinţa de a face câţiva paşi înainte de cină. „Atenţie la câinii vagabonzi!“, a fost replica plină de o ironie grea a unuia dintre oficialii elveţieni care ne însoţeau, familiarizat probabil cu avertismentele pe care le primesc diplomaţii occidentali atunci când vin la post la Bucureşti după moartea diplomatului japonez ucis de câini vagabonzi în plin centrul Bucureştiului. În Elveţia e ca şi cum ai fi căzut din greşală într-o carte poştală. Este atât de perfectă din aproape toate punctele de vedere încât pare nenaturală. Ideea de câini vagabonzi este pur şi simplu absurdă. Din toate vizitele făcute vreodată prin ţările lumii, acesta a fost modul cel mai crud în care ni s-a urat vreodată „Bun venit în lumea civilizată!“ şi i-am purtat multă vreme ranchiună elveţianului pentru umilinţa provocată de spusele sale. Integral in Romania Libera
Gandul. Vor lovi Tomahawkurile şi rebeli jihadişti? Lelia Munteanu
Luptătorii din An-Nusra, aliaţii ultrareligioşi ai Armatei Libere Siriene şi laice, încep să-şi strângă catrafusele şi să le dosească în locuri presupus mai sigure. Zic ”presupus”, fiindcă dronele (jucăriile preferate ale preşedintelui Obama) stau ciorchine în zonă. În mutări e şi armata lui Bashar Al-Assad, căutând să-şi îngroape ce are mai de preţ ca tehnică de luptă, în buncărele construite prin anii ’70 de Hafez Al-Assad (înainte de ieşirea pe piaţă a rachetelor inteligente de croazieră Tomahawk).
Amânarea atacului american le-a oferit beligeranţilor un avantaj tactic, pe care fiecare îl foloseşte cum poate mai bine.
Să recapitulăm. Cine luptă în Siria? Pe de o parte, trupele preşedintelui Al-Assad. Unul dintre comandanţi e chiar fratele său mai mic, Maher, un cleptocrat crud şi smintit, cel care se presupune că ar fi protagonistul din înregistrarea serviciilor secrete israeliene, comandând atacul chimic din 21 august. (Greu de crezut că Maher – smintit, nu prost – nu-şi transmite ordinele pe o linie securizată). Lângă armată, sunt temuţii Shabiha (într-o traducere aproximativă – ”Umbrele”, ”Fantomele”), poliţia politică a regimului. Pentru Al-Assad luptă şi miliţiile Hezballah. Au mai luptat – până când au trecut de partea rebelilor – şi miliţiile Hamas (sponsorizate de decenii de guvernul de la Damasc, cu banii iranienilor). Braţul înarmat al opoziţie siriene e Armata Liberă Siriană. Integral in Gandul
Revista 22. Realism politic sau lașitate? Andrei Cornea
Marile puteri democratice ar trebui totuși să vorbească deschis și într-un glas, recunoscând că sunt prea divizate pentru a opri un război civil dezastruos, pentru a împiedica utilizarea armelor chimice, pentru a da un exemplu altor eventual interesați de asemenea arme.
Cei care s-au temut cumva – din diferite motive – de vreo intervenție americană sau chiar aliată în Siria pot dormi liniștiți. Nu prea sunt șanse – cel puțin deocamdată – pentru o astfel de intervenție. Un președinte Obama care se voia ferm, dar nu a reușit să fie decât dezamăgitor, a declarat sâmbătă mai întâi că Statele Unite „ar trebui să acționeze militar“ (should take action), și nu că Statele Unite vor acționa militar; iar apoi că va trece chestiunea aprobării folosirii forței împotriva guvernului sirian, acuzat de a-și fi gazat populația civilă, pe seama Congresului. Or, Congresul va reveni din vacanță peste o săptămână, iar atunci nu e deloc sigur că va exista o susținere pentru intervenția armată, fie ea și limitată la 2-3 zile și, bineînțeles, fără trupe terestre. Exemplul parlamentului britanic, care i-a refuzat o astfel de intervenție lui David Cameron, poate fi contagios. De altfel, s-o admitem – cei care vor vota contra oricărei intervenții au de partea lor logica și realismul politic: 2-3 zile de intervenție aeriană nu l-ar răsturna pe Assad de la putere și nu e clar care ar fi atunci „lecția“ pe care el sau alții ca el ar învăța-o pentru viitor. Iar dacă intervenția va fi de durată și masivă, rezultatul politic previzibil al ei nu pare a fi decât unul singur: înlocuirea unei bande de criminali (șiiți alawiți și „socialiști“ Baas) cu o altă bandă de criminali suniți fundamentaliști cu legături cu Al-Qaeda. Exemplele recente din Libia și Egipt arată că țările arabe deocamdată înțeleg democrația numai, cel mult, ca persecutarea și privarea de drepturi a minorităților, astfel că între un regim minoritar opresiv și un regim „popular“ la fel de opresiv răul mai mic nu pare a fi decât răul mai vechi. Integral in Revista 22
Dilema Veche. Cîteva reguli de bună purtare. Andrei Pleşu
Apariţia la televizor este una dintre formele cele mai rîvnite şi mai eficiente ale manifestării publice. Mai ales pentru politicieni. Dar şi pentru unii intelectuali „angajaţi“, pentru vedete de tot soiul sau pentru cetăţeanul de rînd, fericit şi el, ca toţi ceilalţi, să-şi vadă chipul pe ecran, cînd se întîmplă să fie invitat, fie şi din raţiuni statistice, la vreo dezbatere filmată. Întrucît mai toată lumea aspiră la notorietatea TV, toţi se comportă dinaintea camerei de luat vederi ca şi cum li s-ar face un hatîr: sînt pompoşi şi stingheri deopotrivă, prezumţioşi şi timizi, „fireşti“ şi artificiali. Iar cei care invită, moderatori sau reporteri, au aerul suveran, suficient, al unor îmblînzitori de circ, obişnuiţi să domine manejul cu orice mijloace. Evident, există şi excepţii.
Ca unul care a asumat, mai mult de voie decît de nevoie, o lungă experienţă de telespectator, pot da, cred, cîteva sfaturi utile celor care se înghesuie să iasă „pe sticlă“:
1. Nu răspundeţi tuturor solicitărilor. Gîndiţi-vă bine dacă aveţi ceva consistent de spus, dacă vă convin interlocutorii, dacă nu cumva singura motivaţie a acceptului dvs. e plăcerea de a spune rudelor şi prietenilor: „Diseară mă dă la televizor!“ Integral lin Dilema Veche
EVZ. Toamna Patriarhilor. Ce, Kiril e mai breaz? Hai, peste Prut, Prea Fericite! Adrian Pătruşcă
Abia s-a oprit Basarabia din zgâlţâiala provocată de cizma grea a vicepremierului rus Rogozin, că iată, asupra Chişinăului se pogoară (pe calea aerului, cum altfel?) însuşi reprezentantul KGB al lui Dumnezeu pe pământ, Patriarhul Kiril.
Rogozin a emanat din tureatca-i de polcovnic o duhoare ameninţătoare, cu glume groase, amintind de vremurile când muscalul umbla pe meleagurile noastre cu mâinile îmbrăcate în ceasuri până dincolo de cot. Ca să nu piardă timpul.
Esenţa mesajului lui Rogozin, rezumată civilizat, a fost: “Vă ia mama dracu’ dacă vă asociaţi cu UE… Ba rămâneţi şi văduvi de Transnistria!” Cum nu s-a găsit peste Prut nici o opincă de răzeş care să-i lase o amprentă corespunzătoare pe turul nădragilor, bădăranul diplomat a ajuns netulburat la Tiraspol, unde l-a pupat în bot pe junele separatist Evgheni. Integral in EVZ
HotNews. Guvernul Ponta si Lebada Neagra. Dan Tapalaga
Oricat s-a straduit sa guverneze la televizor, sa controleze agenda, Guvernul Ponta incaseaza in aceste zile doua lovituri de imagine puternice. Aproape din senin, s-a trezit cu doua crize majore, cu mii de oameni in strada, cu mitiguri dupa mitinguri. Nu le-a mai putut arunca in derizoriu, cum a facut pana acum cu toate celelalte. Atat in cazul Rosia Montana cat si in cazul revoltei impotriva cainilor fara stapan, Guvernul Ponta si USL platesc cu varf si indesat pretul duplicitatii extreme, pretul populismului si demagogiei impinse pe culmi.
USL s-a aliat cu toate segmentele posibile din electorat numai pentru a castiga voturi, dar le-a intors spatele a doua zi dupa castigarea puterii. Pe unii chiar i-a sfidat cu cinismul celui atotputernic, aruncand a doua zi la cos toate promisiunile sforaitoare.
Le-a promis ecologistilor sau activistilor anti Rosia Montana ca nu va promova in vecii vecilor proiectul promovat de Gold Corporation? L-a adoptat guvern in mai putin de un an, in ciuda avizului negativ dat de propriul ministru al justitiei. S-a jurat ca nu se atinge de gazele de sist? S-a sucit imediat dupa ce a ajuns premier, a facut liniste la Vaslui cat ai zice peste si a dat avizele de mediu celor de la Chevron cu viteza luminii.
In cazul Rosia Montana s-a dovedit mult mai eficient chiar decat Traian Basescu, mare sustinator al proiectului minier. Seful statului, care astazi se arata mult mai prudent, iesea lunar sa-l sustina, dar se lovea de reticenta premierului Boc. Degeaba incearca acum Victor Ponta sa-i pacaleasca pe ecologistii dezamagiti, afirmand ca va vota impotriva proiectului Rosia Montana in calitate de deputat. Cel mult, ii enerveaza si mai rau pe ecologisti si activisti, insultandu-le inteligenta. Integral la Hotnews
Deutsche Welle. Condiţiile stabilităţii unei dictaturi. Dirk Kaufmann / Ioachim Alexandru
Regimurile autocratice nu sunt legitimate prin alegeri iar puterea lor se bazează pe violenţă şi oprimare. Totuşi, se întâmplă ca astfel de regimuri să fie sprijinite o vreme de popor.
În aproape fiecare a doua ţară a lumii, la putere se află un regim autoritar. Afirmaţia îi aparţine politologului Christoph Stefes, profesor la Universiateta Colorado, din Denver, SUA. Profesorul Stefes a condus un proiect de cercetare pe această temă, realizat de Centrul Ştiinţific pentru Cercetări Sociale WZB din Berlin. Primele rezultate ale studiului au fost date publicităţii.
Ce sunt de fapt regimurile autocratice? Stefes declară că în această categorie intră tot ce nu este democraţie, iar democraţia se recunoaşte prin faptul că “accesul la putere este liber, iar cele mai importante funcţii în stat sunt ocupate în urma unor alegeri libere”. Între statele analizate s-au numărat, potrivit politologului, “orice monarhie absolutistă, orice regim militar sau stat cu sistem monopartinic, dar şi sisteme pluripartinice, în care era clar dinaintea alegerilor cine va câştiga majoritatea la urne.”
Trei piloni ai puterii
Cercetătorii au identificat trei factori pe care se bazează puterea regimurilor autocratice. Acestea sunt legitimare, represiune şi cooptare. Aceşti trei piloni se află în relaţie de interdependenţă şi formează, atâta timp cât se află în echilibru, soclul pe care se ridică liderul.
Prin cooptare se înţelege înregimentare în schimbul unor privilegii. Oamenilor li se propune să se alăture regimului şi să profite astfel de pe urma lui. Pe solidaritatea astfel creată se sprijină puterea dictatorului care a distribuit privilegiile. Cooptarea este însă cel mai slab dintre cei trei piloni, relevă studiul, fiindcă exercită influrenţa cea mai redusă asupra stabilităţii unui regim autoritar. Integral la Deutsche Welle.