Author: Cetatean

Alegerile din SUA nu sunt importante doar pentru că vor decide marile directii geo-strategice ale politicii americane externe in urmatorii 4 ani (sau mai mult). Asa cum bine spun recent doi comentatori avizati, alegerile din SUA sunt capabile sa transmita si o unda de soc cultural (confruntarea ideologica dintre progresisti si conservatori), lucru care se intimpla deja in Europa.

Insa motivul principal pentru care campania din SUA merită urmărită este, cred eu, altul. Acesta ține de testarea rezistenței electoratului american la tentația de a trece de la o viziune despre lume bazată pe bun simț și respectarea legii la o viziune profund egoistă și tranzacțională (in care motto-ul “nimeni nu este deasupra legii” amenință să fie înlocuit de deviza “este corect tot ceea ce îmi convine mie”).

Evident, deviza “este corect tot ceea ce îmi convine mie” îl descrie pe Donald Trump. Și nu îmi aparține neapărat mie, ci este o reformulare a unei perfecte descrieri facute de nepotul său, care l-a analizat cu precizia unui psiholog cu zeci de ani de experiență, suprinzînd, într-un interviu (pe care l-am citit recent dar nu mai găsesc sursa exacta), esența comportamentului nascisist, în două fraze ce descriu principiile de actiune ale lui Trump: “I want to do what I want to do” (pentru a justifica verbal ceea ce face fara a tine cont de reguli) si “It’s not fair” (cand intalneste un obstacol legal, institutional sau uman care il impedica sa faca ceea ce vrea).

Insa poate si mai bine l-a rezumat procurorul Cristopher Conroy:

“He knows what he’s not allowed to do and he does it anyway,” Conroy said of Trump. “His disobedience of the order is willful. It’s intentional.”

Ei bine, cred că aceasta este chintesența alegerilor prezidentiale americane din acest an.

Nu problema politicilor fiscale sau valorilor culturale (cu privire la acestea, nici una dintre cele doua tabere antagonizate nu pare dispusa sa recunoasca ceea ce vechii politicieni moderati recunosteau, rational sau instinctiv, anume ca ca si celalalta tabara poate are dreptate pe anumite subiecte si trebuie ajuns la o intelegere bi-partizana), ci problema umană a caracterului candidatului prezidential: este el un om care pune mai presus propriile dorinte impulsive decat legea/binele comun/principiile/interesele strategice pe termen lung?

Si, din acest punct de vedere, indiferent ca esti de dreapta sau de stanga, un lucru nu poate fi negat: Trump este exact opusul unui om matur emotional si intelectual, este opusul unui conducator care nu tranzactioneaza interesele geopolitice contra admiratiei pentru complimentele facute de dictatori narcisisti ca el (ca Putin sau Kim Jing Un).

A spune despre Trump ca ar fi (in al doilea mandat) un conducator “tranzactional” pare putin lucru (desi acest lucru inseamna ca e gata sa cedeze interesele de sute de ani ale Americii si ale NATO contra unor lucruri care il intereseaza pe el personal; dovada:  aparentul sau plan de pace pentru Ucraina, care nu este eltceva decat satisfacerea integrala a intereselor Rusiei), dar este de fapt infiorator.

Iar razboiul cultural al dreptei “conservatoare” impotriva stangii “progresiste” nu este decat o perdea de fum la adapostul careia Trump a daramat toata baza ideologica a adevaratului conservatorism american si a intereselor acestuia pe termen lung, la nivelul geopolitic. Nu ma refer la ignobila problema a procentului de 2% din PIB pentru cheltuielile NATO (mai ales Germania o stie), care o tinta miscatoare, pentru ca intre timp a devenit 3%, ci ma refer la vointa politica de a onora tratatele si aliantele construite de SUA dupa al doilea razboi mondial.

Un presedinte care vede interesele strategice ale NATO doar prin prisma banilor (dar nu isi publica declaratiile fiscale prsonale!) nu este pur un om de incredere in vremuri grele la nivel geopolitic.

Si acest lucru tine de caracter, nu de “politicile fiscale” si de “razboaiele culturale” duse de taberele radicale din cele doua partide (a propos, vad ca Partidul Democrat e in proces de a face curatenie in tabara radicala eliminand un membru radical (si inca unul), in timp ce J.D. Vance are in continuare pareri neanderthaliene despre femei.

Problema alegerilor amercane, asa cum spuneam, tine de alegerea intre un narcisist tranzactional (care a dat clar dovada ca este asa) si un alt candidat care sa nu fie din acelasi aluat.

Iar aceasta alegere are implicatii planetare in raportul SUA/NATO cu Rusia. Sa nu ne inselam privind tinte false si heringi rosii: Trump este un “conservator” valoric la fel cum e Putin “crestin ortodox” (Trump, un barbat care a avut 3 sotii si are 5 copii, condamnat pentru plata ilegala a unor sume catre prostituate si pentru minciuna, este orice in afara de “conservator”. Ronald Reagan era un conservator, Trump este doar un trist clovn vopsit care nu isi poate reprima pornirile primare nici in fata inocentei copiilor).

Din acest punct de vedere, Kamala Harris, indiferent de politicile sale (cu care poti sau nu sa fii de acord, ca democrat sau republican) este pur si simplu … o un om normal. Caci, repet, nimic nu e mai securizant pentru Europa si pentru lumea intreaga ca un presedinte care respecta tratatele si aliantele din care SUA face parte si nimic nu e mai primejdios ca un presedinte care joaca la ruleta interesele lumii libere atunci cand vreun dictator stie sa ii gadile orgoliul si sa ii cante pe coarda narcisista.

Din punctul meu de vedere (si e dovedit istoric) America a fost mareata cand s-a ingrijit de soarta lumii si nu a lasat dictatorii sa isi intinda gheara peste jumatate de glob, nu cand s-a retras in izolationism numarandu-si banii. Si, dintre cei doi candidati din acest an, nu este nici cea mai mica indoiala care candidat ar fi mai bun pentru America si pentru lume, a exprimat-o odata pentru totdeauna un mare senator american.

“Increasingly, we have our own facts to reinforce our convictions and any empirical evidence that disputes them is branded as ‘fake‘” (John McCain).

Redactat de @Desy Demeter

Regina Maria a Romaniei

Regina Maria a României a fost fiica ducelui Alfred de Saxa Coburg si Gotha, cel de al doilea fiu al Reginei Victoria, mama sa a fost Marea Ducesă Maria Alexandrovna, unica fiică a Ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Printesa Maria a fost nepoata Regelui Edward al VII-lea si verisoara primară a Ţarului Nicolae al II-lea si al Regelui George al V-lea. Nascuta la Eastwell Park, Kent, Anglia,  la data de 29 octombrie 1875, Maria Alexandra Victoria s-a logodit la 16 ani cu Printul Ferdinand de Hohenzollern, mostenitor al tronului României. Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892. Despre viata ei furtunoasa se stie sau se doreste a sti extrem de putin, nu am nici o pofta sa o discut in afara calitatilor reginei ca intelectual, soldat si om politic, cu o formidabila adeziune fata de poporul si tara care au adoptat-o.

Celebra sa bunică, Regina Victoria, nu a fost entuziasmata de casatoria cu Printul Ferdinant din doua motive. Primul ar fi diferenta de temperament si al doilea de proasta parere pe care o avea despre Romania (atunci mica), Romanie pe care o caracteriza “foarte instabilă si având populatia destul de coruptă”, asta fiind pe la sfarsitul secolului al XIX-lea. Regina Maria a fost sfetnicul cel mai apropiat si mai credincios regelui Ferdinand, până la moartea acestuia în 1927.

Pe timpul negocierilor tratatului de la Versailles,  Regina Maria a călătorit la Paris, s-a instalat la Hotelul Crillon, în Place de la Concorde si de acolo a pledat pentru cauza românilor, reamintindu-le aliatilor occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române.

Serviciul adus României de regina Maria a fost crucial, desi putin înteles. Când negociatorul sef al delegatiei românesti, primul ministru Brătianu, a început să piardă teren, regele a rugat-o pe regină să intervină, iar aceasta a plecat într-o misiune neoficială la Paris si la Londra. Voiajele ei diplomatice au fost extraordinare si au produs rezultate extrem de putin cunoscute. [ Theophyle – Memento: Regina Maria a României ]

Palatul din Balcic – Cuibul Linistit – Quiet Nest

Balcic este un oras la malul Mării Negre, în nord-estul Bulgariei, regiunea Dobrici, la o distantă de 42 km de Varna. În perioada 1913 – 1940 a apartinut de Regatul României împreună cu restul Dobrogei de Sud, în urma celui de al doilea război balcanic (iunie – august 1913). În 1940, Cadrilaterul, inclusiv Balcicul, a fost redobândit de Bulgaria.

In 1924, Regina Maria vizita Balcicul pentru a doua oara, la insistentele pictorului Alexandru Satmari. Probabil ca acesta cunostea bine zona, deoarece Balcicul era vizitat in aceea perioada de cei mai multi si importanti pictori ai timpului.  Un an mai tarziu incepea constructia domeniului de la Balcic, Regina indragostindu-se pur si simplu de oras. Palatul numit “Cuibul Linistit” (“Quiet Nest”) a fost realizat de  arhitectii Augustino si Amerigo din Italia, impreuna cu decoratorul de gradini Jules Jany din Elvetia constructia, terminandu-se in 1936. Motive orientale şi balcanice au fost utilizate în construcţia palatului.

Complexul palatului este compus dintr-un număr de vile rezidentiale, o sala de fumat, o cramă, o staţie de alimentare, o manastire, un izvor (sfânt), o capelă şi multe alte clădiri, atractia principala a fost si este un parc, care a devenit astăzi o grădină botanică ce apartine statului bulgar. Cladirea principala este o extravaganta “coexistentă” dintre un  minaret musulman si o capelă creştină, ilustrând perfect convingerile  Baha’i ale Reginei Maria.

Gradina are o zona care imita celebrul labirint cretan, unde materialele de constructie au fost aduse chiar din Insula Creta. O alta zona a parcului foarte frumoasa este Gradina lui Allah, cu alei pavate cu piatra adusa din Maroc.

Interiorul Castelului este extrem de modest, peretii varuiti in alb, usi masive din lemn sculptat, pastrate din perioada Reginei. Au mai fost pastrate din acea perioada si cateva obiecte: dulapuri sculptate si pictate, oglinzi, scaune si un semineu. Baia de marmura, cu cada ingropata in piatra, cu chiuveta si masuta de toaleta au fost pastrate intacte. Pe toate obiectele se afla explicatii care spun ca respectivul obiect a apartinut Reginei Maria, dar nu se specifica in ce tara a fost Maria Regina.

P.S. Caseta in care a fost asezata inima Reginei Maria se afla astazi in Muzeul de Istorie din Bucuresti. Caseta este formata din doua parti, una asezata in cealalta. Prima caseta este din argint, avand o greutate de 8,1 kg si monturi de platina, safire, rubine si briliante. Caseta cea mare este invelita intr-un drapel visiniu, avand o bordura in rosu, galben si albastru, cat si stemele celor trei provincii romanesti. Caseta cea mica, din interiorul celei mari, are o greutate de 561 grame. Aceasta din urma este de forma octogonala, fiind si ea invelita intr-o panza, avand imprimata pe ea stema Romaniei si pe cea a Angliei, tara de origine a Mariei.

Bibliografie, note si citate:

Politeia – Memento: Regina Maria a României
Politeia – Arta existenţei – lucrurile mărunte
Web. Balcic.net

Întrucît atît @Desy cît și subsemnatul suntem, fiecare, într-o mică vacanță de o săptămînă (din care revenim la finalul lunii), ne-am gîndit ca în locul Revistei Presei să avem cîte un editorial zilnic, fie de călătorie, fie politic, în funcție de cum este mai arzător. Și pentru că oamenii călătoresc în această perioadă, puțin turism cultural nu ar strica 🙂

Redactat de @Desy Demeter

Petit Trianon este un mic castel, situat pe domeniul  Palatului de la Versailles, în Franţa. Castelul a fost proiectat şi construit între 1762 şi 1768 de Jacques-Ange Gabriel din ordinul lui Ludovic al XV-lea pentru vechea sa amanta Madame de Pompadour. Din nefericire, Madame de Pompadour a murit cu patru ani înainte de finalizarea acestuia. Ulterior, castelul Petit Trianon  a fost ocupat de succesoarea ei, o alta vestita amanta regala, Madame du Barry.

În momentul ascensiunii sale la tron în 1774, la varsta de 20 de ani, Louis al XVI-lea a dat castelul şi parcul din jurul său reginei sale Maria Antoaneta de numai 19 ani, pentru folosinta  ei exclusivă. Marie dorind să scape de Louis şi curtea lui, el ajutand-o, probabil cu placere.

Castelul Petit Trianon este un exemplu celebru de trecere de la stilul rococo, din prima parte a secolului al XVIII-lea, la stilul neoclasic, mult mai sobru şi rafinat de prin anii 1760 şi ulterior. În esenţă, Petit Trianon este un exerciţiu arhitectural al unui cub. Petit Trianon este arhitectonic interesant în virtutea celor patru faţade, fiecare concepută în funcţie de peisajul la care privea.

Construită ca un locaş intim de agrement, clădirea a fost concepută pentru a solicita interacţiunea minima dintre oaspeţi şi servitorii castelului. În acest scop, mesele din sala de banchete au fost concepute pentru a fi mobile, mecanic coborâte şi ridicate prin podele, astfel încât prezenta servitorilor sa fie practic de nevăzut. Mesele nu au fost niciodată construite, dar delimitarea si aparatele mecanice pot fi văzute în fundaţia cladirii.

Designul apartamentului reginei reflecta necesitatea neîncetata a reginei Marie Antoinette pentru intimitate. Decoratia  budoarului ei afişează o inventivitate unică la acea perioada, folosindu-se de panouri oglindă, care printr-o simpla manivelă pot fi ridicate sau coborâte pentru a ascunde ferestrele. Dormitorul ei, deşi simplu, este elegant, în acord cu stilul general, prevăzut cu un mobilier facut de cei mai mari maestri ai timpului (poate din toate timpurile) Georges Iacob si Jean Henri Riesener, tapetul fiind pictat de către Jean-Baptiste Pillement.

Design-ul interior: Louis Quinze

Perioada sau stilul Louis Quinze (Louis al XV-lea) a fost un stil rococo francez, manifestat in artele decorative şi într-o măsură mai mică în arhitectura. Perioada poate fi datata în timpul domniei lui Ludovic al XV (1723-1774), stilul fiind caracterizat de măiestrie supremă şi de integrare a artelor mestesugaresti de producere a mobilei cu pictura si sculptura.

Mobilierul francez al perioadei a fost fabricat în două seturi, de vară şi de iarnă. Decoratiunile sunt extrem de ornamentale, elegante insa şi proiectate pentru a se integra cu restul decorului casei.  Tematica a folosit influentele orientale din Orientul Mijlociu si  din Orientul Indepartat  şi marmura a fost uzitata pentru a promova un efect solemn misterios al decoratiilor.

Mobilierul si decoratiunile interioare ale acestei perioade cuprind atât mobilierul, cât mai sofisticat făcut la Paris, pentru rege şi institutiile regale, dar si pentru aristocraţi şi burghezia bogată, pe de o parte, cat şi mobilierul  francez executat în oraşele de provincie şi multe oraşe din care, precum Lyon şi Liège, păstrau identităţile culturale distincte de metropola. Aceasta tradiţie conservatoare artizanal-rurală a mobilierului francez a rămas intactă până la apariţia căilor ferate în mijlocul secolului al XIX-lea, aparitie care a permis transportul rapid si eficient intre diferitele centre ale Frantei.

Întrucît atît @Desy cît și subsemnatul suntem, fiecare, într-o mică vacanță de o săptămînă (din care revenim la finalul lunii), ne-am gîndit ca în locul Revistei Presei să avem cîte un editorial zilnic, fie de călătorie, fie politic, în funcție de cum este mai arzător. Și pentru că oamenii călătoresc în această perioadă, puțin turism cultural nu ar strica 🙂

Redactat de@Desy Demeter

Castelul Windsor este un castel medieval şi reşedinţă regală din Windsor. Împreună cu Palatul Buckingham si cu Palatul Holyrood din Edinburgh face parte din resedintele principale ale monarhilor britanici din Casa de Windsor. Castelul este situat în centrul orasului Windsor din comitatul Berkshire, Anglia. Castelul original a fost construit după invazia normandă a lui William Cuceritorul. Inca de pe vremea lui Henric I-ul a fost folosit de o intreaga succesiune a  monarhilor britanici  şi este cel mai vechi palat locuit din Europa.

 Castelul Windsor a supravietuit perioadei tumultoase pe timpul Razboiului Civil (perioada Oliver Cromwell), în care castelul a fost folosit ca un comandament militar pentru forţele insurgente ( parlamentare) şi  închisoare pentru Carol I-ul. În timpul restaurării, Carol al II-lea a reconstruit o mare parte din Castelul Windsor, cu ajutorul arhitectului Hugh May, care a creat  interioare extravagante, în stil baroc, lăudate încă  si astăzi.

După o perioadă de neglijare în timpul secolului al XVIII-lea, regii George al III-lea şi al IV-lea, au renovat şi reconstruit palatul lui Charles al II-lea, cheltuind o suma exorbitanta de bani. Apartamentele regale folosite pana astazi sunt pline de mobilier rococo, gotic si baroc. Regina Victoria a făcut modificări minore în castel, care a devenit locul în care si-a petrecut o mare parte a domniei sale.

Castelul Windsor ocupă un site mare, de mai mult de cinci hectare şi combină caracteristicile unei fortificatii cu un palat şi un oraşel. Castelul de azi a fost creat intr-o secvenţa de constructii pe etape, în diferite perioade istorice, culminând cu lucrările de reconstrucţie după un incendiu în 1992

Castelul Windsor este în esenţă un design georgian şi victorian, bazat pe o structură medievală, cu caracteristici gotice, reinventat intr-un stil modern (neo-gotic). Din secolul XIV-lea, s-a încercat transformarea arhitecturii castelui printr-o reinterpretare a modei contemporane, pastrand insa  tradiţiile vechi, imitând în mod repetat stiluri vechi sau chiar antice.

Curtea de sus (nivelul superior / Upper Ward) al Castelului Windsor cuprinde o serie de clădiri importante, care formeaza un patrulater central al acestui nivel. Apartamentele de stat (adica cele publice) sunt construite de-a lungul partii de nord, cu o serie de clădiri anexate de-a lungul peretelui de est. Tot in acest nivel se afla şi apartamente regale (private) cu iesire la Poarta de sud George al IV-lea, cu Turnul din colţul de sud-vest, care poarta numele regelui  Edward a-III-lea. Turnul Rotund marcheaza marginea de vest a curtii. O statuie ecvestra din bronz al lui Carol al II-lea se află  in fata  Turnului Rotund

Apartamentele statului (publice)  constituie cea mai mare parte a nivelului superior şi sunt asezate de-a lungul partii de nord a patrulaterului. Clădirea modernă se profileaza ca loc si ca format conform  fundamentelor medievale stabilite de Edward III, cu un parter care cuprinde camere de serviciu şi pivniţele. Primul etaj constitue partea principala a palatului. Primul etaj, pana la capătul de vest al apartamentelor, reflecta  în primul rând activitatea arhitectului Hugh May, în timp ce structura laturii de est reprezinta activitatea arhitectului  Jeffry Wyattville.

Curtea de jos (nivelul inferior / Lower Ward) se află mai jos şi la vest de Turnul Rotund si ajunge pana la Poarta Normanda. Iniţial, tot nivelul de jos  avea un design medieval, in timp a fost renovat sau reconstruit în majoritatea sa pe la jumătatea perioadei victoriene.  Arhitectii Anthony Salvin si Edward Blore au urmarit o compoziţie Gothica care sa se incadreze cu formatul antic original.

Din nefericire avem putine detalii despre apartamentele regale (cele private), inclusiv poze autentice (cu adevarat din aceste apartamente); ceea ce am gasit si am considerat ca sunt autentice puteti privi mai sus si mai jos.

Bibliografie, note si citate:

Neville Williams, Royal Homes, Londres, Lutterworth Press, 1971
Raymond South, The Book of Windsor, Chesham, Barracuda Books, 1977
Web. Windsor Castle, Official website of the British monarchy
Wikicommon (Eng)

Întrucît atît @Desy cît și subsemnatul suntem, fiecare, într-o mică vacanță de o săptămînă (din care revenim la finalul lunii), ne-am gîndit ca în locul Revistei Presei să avem cîte un editorial zilnic, fie de călătorie, fie politic, în funcție de cum este mai arzător. Și pentru că oamenii călătoresc în această perioadă, puțin turism cultural nu ar strica 🙂

Redactat de @Desy Demeter

Alhambra

În anul 711, o armata musulmana condusa de Tariq ibn Ziyad, a traversat Strâmtoarea Gibraltar și l-a învins pe regele vizigot (crestin) Roderic în Bătălia de la Guadalupe. Până in anul 718 musulmanii dominau cea mai mare parte a peninsulei, menținând stăpânirea islamica până în 1492. În această perioadă, numărul musulmanilor a crescut foarte mult, deși majoritatea populației a rămas creștină. Sub statutul de dahimi, musulmanii tolerau creștinii si evrei. Era stăpânirii musulmanilor înainte de 1055 este în general considerată o ”Epoca de aur”. Doar în regiunile de Nord ale peninsulei, creștinii au rămas sub stăpânire creștină.

Alhambra din Granada este unul dintre cele mai importante monumente de artă islamică. Alhambra este un ansamblu de clădiri, într-o fortăreață care domină câmpia și orașul Granada, situat în fața unui cartier popular și pitoresc, Albaicin. De acolo se văd vârfurile înzăpezite din Sierra Nevada. Printre aceste clădiri se află un palat maur, care glorifică acest complex, precum și palatul baroc al lui Karl V. și o biserică ridicată pe amplasamentul unei foste moschei.

Numele său vine din arabă, unde Qalat al Hamra înseamnă literalmente “castelul roșu“. Alhambra este construita odata cu intrarea în 1238 în Granada a primului suveran nasrid, Muhammed ben Nazar. Fiul său Muhammed al II-lea o va fortifica. Stilul nasrid atinge apogeul în secolul XIV, în timpul regilor Youssouf I și Muhammed al V-lea, care ridică cele mai prestigioase părți ale edificiului, între 1333 și 1354.

Inaintea unei continuari, as incerca  o mica introducere intr-un curent artistic, putin cunoscut, dar care sta la baza multora dintre comorile artistice si culturale ale Europei – ma refer la Arta Mudejar, curent artistic care s-a dezvoltat avand la baza traditiile Spaniei Maure dupa Reconquista (“recucerirea”) Spaniei.

Mudejar (Mudajjan care înseamnă “domesticit”) este numele dat musulmanilor si evreilor spanioli care au rămas să trăiască pe teritoriul cucerit de crestini. Acestor musulmani si evrei li s-a permis să-si folosească limba si obiceiurile pentru un foarte scurt timp.  Imediat dupa consolidarea noului Regat, au fost fortati sa se converteasca la crestinism, musulmanii devenind  moriscos si evreii devenind maranos.   Studiile genetice moderne arata ca o mare parte a spaniolilor de astazi sunt urmasii acestor populatii.

Arta mudejár (se pronunta mudehar) este un stil artistic dezvoltat în regatele crestine ale Peninsulei Iberice, dar care cuprinde influente, elemente sau materiale din stilul hispano-musulman. Este vorba de un fenomen hispanic în exclusivitate, desfăsurat între secolele al XII-lea si al XVI-lea, care presupune îmbinarea curentelor artistice crestine (romanice, gotice si renascentiste) si musulmane ale epocii. Pe de-o parte, unii istorici consideră acest stil ca fiind o imitatie a artei islamice; pe de alta, este văzut ca reprezentând o perioadă din arta crestină, în care apar elemente decorative islamice, dat fiind faptul că cei care îl pun în practică sunt mudejarii sau maurii.

Complexul regal din Alhambra – Complexul este format din trei părţi principale: Mexuar, Serallo şi Harem. Mexuarul este partea modestă şi găzduieşte zonele funcţionale, destinate  afacerilor oficiale  şi administrative. Elementele folosite sunt masive; plafoanele, podelele, tocurile sunt realizate din lemn de culoare închisă şi sunt în contrast puternic cu pereţii albi tencuiti cu ipsos. Serallo, construit în timpul domniei lui Yusuf I-ul, în secolul al XIV-lea, conţine si vestitul Patio de los Arrayanes (Curtea Mirtilor). Haremul estre extrem de elaborat decorat şi conţine spaţii de locuit pentru nevestele si concubinele monarhilor arabi. Această zonă conţine o baie cu apă curentă (rece şi caldă),  bai de apa sub presiune pentru duş (ceea ce numin noi astazi geacuzzi). Băile sunt toate deschise  în scopul de a permite lumină şi aer proaspat.

Bibliografie, note si citate:

Jacobs, Michael; Fernández, Francisco , Alhambra, Frances Lincoln, 2009.
Read, Jan. The Moors in Spain and Portugal. Great Britain: Faber and Faber Limited, 1974.
D. Fairchild Ruggles, “Alhambra,” in Encyclopaedia of Islam, third edition. Leiden: E. J. Brill, 2008
D. Fairchild Ruggles, Gardens, Landscape, and Vision in the Palaces of Islamic Spain, Philadelphia: Pennsylvania State University Press, 2000

Întrucît atît @Desy cît și subsemnatul suntem, fiecare, într-o mică vacanță de o săptămînă (din care revenim la finalul lunii), ne-am gîndit ca în locul Revistei Presei să avem cîte un editorial zilnic, fie de călătorie, fie politic, în funcție de cum este mai arzător. Și pentru că oamenii călătoresc în această perioadă, puțin turism cultural nu ar strica 🙂

Redactat de @Desy Demeter

Kunsthistorisches Museum, sau in traducere romaneasca, Muzeul de Istorie a Artei, a fost înființat la Viena, la scurt timp după campaniile militare conduse de Napoleon în Europa la începutul secolului al XIX-lea. Dinastia Habsburgilor are probleme legate de patrimoniul artistic al familiei si mai ales pentru comoara imensă mostenita de  Sfântul Imperiu Romano – German.

Această comoară era împărțită între trei orașe: Castelul Ambras de lângă Innsbruck, Nürnberg și Aachen. Habsburgii au ordonat ca toate desenele să fie aduse la Viena și drept urmare obiectele de artă sunt transferate în Palatul Belvedere, unde se aflau deja câteva colecții de pictură. Kunsthistorisches Museum, găzduit de o clădire de pe Bulevardul Ring, ce aduce cu un palat, este unul dintre cele mai importante muzee de artă din lume.

Kunsthistorisches Museum a fost construit, ca și alte muzee din Viena, pentru a găzdui imensa colecție de obiecte de artă a Habsburgilor. Muzeul  a fost deschis în 1891 , in același an in care a fost deschis si Naturhistorisches Museum (Muzeul de Istorie a Naturii), de catre împăratul Franz Joseph al Austriei și Ungariei. Cele două muzee au exterioarele similare și se află unul in fața celuilalt in Piața Maria Tereza. Ambele cladiri au fost construite intre anii 1872-1891.

Secole de-a rîndul, comorile dinastiei Habsburg au fost protejate de prinții renascentiști care aveau legături de prietenie sau rudenie cu membrii familiei imperiale. Muzeul de Istorie a Artei din Viena este strîns legat de istoria și de averea Habsburgilor.

În anul 1358, ducele de Austria, Rudolf al IV-lea de Habsburg, devine proprietarul regiunii Tirol și, implicit , al unor opere medievale care au aparținut familiei. La un secol distanță, în anul 1493, Maximilian I, fiul lui Frederic al III-lea de Habsburg, duce de Austria și rege al Germaniei, Boemiei și Ungariei, este proclamat împărat. Suveranul moștenește de la tatăl său dragostea pentru artă și devine prietenul și clientul artiștilor.

Galeria tablourilor din  Muzeul Kunsthistorisches s-a dezvoltat din colecţiile de artă ale Casei de Habsburg. Astăzi este una dintre cele mai mari şi mai importante de acest gen din lume.

Bazele colectiei  şi accentele sale artistice  principale au fost stabilite în secolul XVI-XVII-lea veneţian prin pictura lui Titian, Veronese si  Tintoretto. Secolul al  XVII-lea al  picturii flamande cu  Peter Paul Rubens, Sir Anthony Van Dyck, pictura timpurie olandeza a lui Jan van Eyck si  Rogier van der Weyden şi pictura Renaşterii germane reprezentata de Albrecht Dürer si  Lucas Cranach.

Printre cele mai importante tablouri prezente in acest muzeu se numara panzele  lui  Pieter Bruegel cel Bătrân, care sunt unice la nivel mondial, precum şi capodoperele lui Vermeer, Rembrandt, Rafael, Caravaggio, Velázquez şi marii pictori ai barocului italian.

Bibliografie note si citate:

Hermann Fillitz, Georg Johannes Kugler: Kunsthistorisches Museum, Wien. Wien 1988.
Herbert Haupt: Das Kunsthistorische Museum: Die Geschichte des Hauses am Ring: Hundert Jahre im Spiegel historischer Ereignisse. mit einem Beitrag von Wilfried Seipel. Brandstätter, Wien 1991. WikiCommons (De, Eng, & Ro)

Întrucît atît @Desy cît și subsemnatul suntem, fiecare, într-o mică vacanță de o săptămînă (din care revenim la finalul lunii), ne-am gîndit ca în locul Revistei Presei să avem cîte un editorial zilnic, fie de călătorie, fie politic, în funcție de cum este mai arzător. Și pentru că oamenii călătoresc în această perioadă, puțin turism cultural nu ar strica 🙂

Zidul nordic (“Zidul lui Iisus”)

Zidul nordic este numit si “Zidul lui Iisus” pentru ca toata tematica este “Storie di Cristo”, adica istoria lui Isus. Zidul a fost pictat intre anii 1481-1482 si include operele urmatorilor artisti: Pietro Perugino, Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio, Cosimo Rosselli, Pietro Perugino. 

Pietro Perugino – “Botezul lui Iisus” (Battesimo di Cristo)

Sandro Botticelli – “Cumpana lui Iisus” (Tentazioni di Cristo)

Domenico Ghirlandaio – “Chemarea primilor Apostoli” (Vocazione dei primi apostoli)

Cosimo Rosselli – “Predica de pe munte” (Discorso della montagna)

Cosimo Rosselli – “Ultima Cina”  (Ultima Cena)

Pietro Perugino – Inmanarea cheilor (lui Sf. Petru) ( Consegna delle chiavi)

Stramoşii lui Iisus şi Nudurile poleite

Secvenţele nudurilor poleite in   bronz   decoreaza unele spaţii triunghiulare (pandantive) pe bolta Capelei Sixtine. Aceste  nuduri sunt o serie de fresce, pictate de Michelangelo intre 1508 si 1512. Nudurile au fost asezate de la est la vest,  într-o manieră opusă fata de dezvoltarea poveştii din Geneza (Facerea).

Douasprezece perechi de nuduri umplu spaţiile triunghiulare care descriu  strămoşii lui Iisus şi sunt localizate peste picturile Profetilor Vechiului Testament. Nudurile sunt insotite pe laturi de cranii de berbeci şi sunt vopsite în alb-negru, imitaţie de fundal bronz, violet închis. Acestea au fost interpretate felurit, eu cred ca sunt aluzii la umanitatea primitiva, o alta posibilitate ar fi ca reprezentarea animala sa fie o umplere a spatiului de natura pur decorativa.

Întrucît atît @Desy cît și subsemnatul suntem, fiecare, într-o mică vacanță de o săptămînă (din care revenim la finalul lunii), ne-am gîndit ca în locul Revistei Presei să avem cîte un editorial zilnic, fie de călătorie, fie politic, în funcție de cum este mai arzător. Și pentru că oamenii călătoresc în această perioadă, ne-am gîndit că puțin turism cultural nu ar strica 🙂

Redactat de @Desy Demeter

Capela Sixtină (Cappella Sistina) a fost construită între anii 1472 – 1483, în timpul pontificatului Papei Sixtus al IV-lea la dreapta Bazilicii Sfântul Petru. Arhitectura Capelei aparţine lui Baccio Pontelli (Bartolomeo 1450 – 1492), iar lucrările de construcţie au fost executate sub supravegherea lui Giovannino de Dolci intre anii 1473 – 1481.

Capela are o formă dreptunghiulară, măsurând 41 metri lungime şi 13,5 metri lăţime, corespunzând – conform tradiţiei biblice – dimensiunilor Templului lui Solomon. Înălţimea este de 21 metri, plafonul este în formă de boltă, pereţii laterali au 12 ferestre, iar pardoseala este din mozaic policrom de marmură.

Capela are două părţi: una mai mare, împreună cu altarul, care este rezervată ceremoniilor religioase şi alta mai mică pentru credincioşi. În timpul solemnităţilor mai importante, pereţii laterali sunt acoperiţi cu tapiţerii executate de Rafael.

Actuala locatie a capelei se afla pe locul alteia, mai vechi, numita Cappella Maggiore, care exista in acest loc cu trei sau patru secole inaintea constructiei actualei.

Picturile de pe pereţii laterali au fost executate de cei mai mari artişti ai timpului: Pietro Perugino, Sandro Botticelli, Ghirlandaio, Rosselli, Signorelli şi de ajutoarele lor, printre care Pinturicchio, Pietro di Cosimo şi Bartolomeo della Gatta. Subiectele sunt teme de istorie religioasă, selecţionate după conceptul medieval de împărţire a istoriei lumii în trei epoci: prima de la Facerea lumii la darea Celor zece porunci, a doua de la Moise până la naşterea lui Isus Cristos, a treia fiind epoca creştinismului.

În 1508, Papa Iuliu al II-lea i-a încredinţat lui Michelangelo pictarea plafonului, care iniţial reprezenta un cer albastru cu stele aurii. Executarea acestei lucrări a durat patru ani din 1508 pana in 1512.

Primul serviciu religios a fost celebrat la 9 august 1483 şi a fost dedicat Înălţării Fecioarei Maria.

Operele de pe peretele de sud al capelei, numit si “Povestea lui Moise” (Storie di Mosè)  pictat intre anii 1481-1482. Acest perete include operele urmatoare: Pietro Perugino “Partenza di Mosè per l’Egitto” ;    Sandro Botticelli “Prove di Mosè”;  Ghirlandaio ”Passaggio del Mar Rosso”;     Cosimo Rosselli  “Discesa dal monte Sinai”; Sandro Botticelli “Punizione dei ribelli”;  Luca Signorelli si Bartolomeo della Gatta “Testamento e morte di Mosè”

Michelangelo

În 1508, Michelangelo incepe pictarea plafonului, executarea acestei lucrări durand patru ani (1508-1512).  Michelangelo ar fi trebuit să picteze figurile celor 12 apostoli, dar când lucrarea a fost terminata cuprindea peste 3.000 de figuri pe o suprafaţă de aproape 500 de metri pătraţi. Giorgio Vasari povesteşte: “Aflând că vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toţii muţi de încântare.” Frescele au fost sfinţite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinţilor, în anul 1512. Bolta pictata are uriasa dimensiune de 4093×1341 cm.

În anul 1535, Michelangelo începe pictarea peretelui de deasupra altarului la cererea Papei Paul al III-lea, cu tema “Judecata de Apoi” (Giudizio Universale), pe care o termină după şase ani, în 1541. Pictura are dimensiunea de 1370 cm × 1200 cm.  Tema capătă dimensiuni uriaşe, fresca înfăţişează figuri şi scene pline de groază, reflectând propria reprezentare a artistului, care trecea pe atunci printr-o dureroasă criză de credinţă.

La 31 octombrie 1541, Papa Paul al III-lea dezveleşte “Judecata de Apoi” (Giudizio Universale). Feţele bisericeşti rămân stupefiate la vederea atâtor corpuri goale, fără nici o acoperire, în cea mai importantă biserică a creştinătăţii. Artistul este învinuit de imoralitate, obscenitate şi blasfemie. Cardinalul Carafa organizează o campanie numita “Campagna delle foglie di fico” (“Campania frunzelor de viţă“) pentru acoperirea organelor genitale. Această acţiune va avea loc după moartea lui Michelangelo şi va fi executată de unul din ajutoarele sale, Daniele da Voltera.

Aveti mai jos asezarea picturilor pe aceasta bolta. In postarea de astazi am hotarat sa redau o parte dintre profetii si sibilele pictate. Lipsesc numai doua poze – a profetului Iona si a sibilei Cumane. Ambele portrete sunt extrem de ciudate si le voi posta intr-un alt articol, in care voi incerca sa descriu si cateva lucruri mai speciale. Ambele portrete se inscriu la acest capitol.

Oracolele Sibilice

Oracolele Sibilice (numite si oracolele pseudo-sibilice) sunt o colectie de scrieri cu de predictie (oracol)  scrise in limba greaca in versuri hexametrice atribuite Sibilelor prezicătoare din mitologia romana. Oracolele originale au fost distruse de incendiul care a avut loc in templul lui Jupiter la Roma in anul 83 i.Hr. In anul 76 i.Hr. Senatul Roman a ordonat trimiterea unor soli in toata lumea cunoscuta pentru a redescoperi aceste oracole. Probabil ca romanii au reusit sa alcatuiasca o colectie asemanatoare celei distruse si care probabil a existat pana la inceputul secolului 5 d.Hr. Ultima data cand aceste oracole au fost vazute a fost anul 405 d.Hr.

Pseudo-Sibiliene nu sunt acele oracole pagane, dar sunt atribuite acelorasi sibile (prezicătoare) despre care se vorbeste in cele originale. Aceste oracole au fost extrem de populare la inceputurile crestinismului si sunt deseori citate in scrierile patristice ale  lui Teofil, patriarhul Antiohiei (ca. 180 d.Hr),Clement din Alexandria (ca. 200 d.Hr), Lactantius (ca. 305),  siAugustine (ca. 400 d.Hr).

Colectia Sibilica este extrem de valoroasa pentru continutul, informatiile si interpretarile gnostice, ebraice si crestine in contextul mitologiei grecesi si ale religiilor de mistere (cultele iniţiatice) existente la inceputurile crestinismului. Influenta lor asupra Apocalipsei Sf. Ioan din Noul Testament este clara si putem intalni fraze intregi asemanatoare.  Colectia a fost compusa original din 14 carti dintre care s-au pastrat numai 12.  Cartile XIII si XIV probabil sunt mai tarzii, probabil adaugate in evul mediu tarziu, fara nici o legatura probabila cu cartile XIII si XIV din antichitate.

Întrucît atît @Desy cît și subsemnatul suntem, fiecare, într-o mică vacanță de o săptămînă (din care revenim la finalul lunii) ne-am gîndit ca în locul Revistei Presei să avem cîte un editorial zilnic, fie de călătorie, fie politic, în funcție de cum este mai arzător. Și pentru că oamenii călătoresc în această perioadă, puțin turism cultural nu ar strica 🙂

Redactat de @Desy Demeter

Catedrala Sfânta Sofia (Hagia Sophia, “Sfânta Înțelepciune”) a reprezentat centrul vieții religioase a Imperiului Bizantin (Roman de Răsărit) timp de 916 ani. După cucerirea turcă a fost transformata in moschee timp de 482 de ani, iar după anul 1935 a devenit muzeu la inițiativa lui Mustafa Kemal Atatürk.

Catedrala Sfânta Sofia este locașul cel mai grandios al creștinismului rasaritean (ortodox) din toate timpurile. Prima biserică cu acest nume a fost construită de împăratul Constantin I-ul cel Mare în anul 325, in locul in care anterior a existat un templu dedicat zeiței Artemis, pe acropolisul vechiului Byzantion. Au urmat lucrări de mărire a bisericii sub Constantius, în anul 365, timp în care s-a hotarat ca lacasul sa devina  reședința episcopală a Constantinopol-ului. In anul 404, biserica a fost incendiată pe timpul unei revolte legate de exilul Sfântului Ioan Chrisostom. In anul 415, împăratul Theodosius al II-lea a reconstruit biserica într-o nouă variantă arhitecturală. Acest al doilea edificiu a fost devastat și incendiat în cursul revoltei numite Nika impotriva împăratului Justinian din anul 532.

După înăbușirea revoltei, împăratul a trecut la materializarea visului său de a ridica o biserică fără egal în lumea sa. A încredințat sarcina celor mai renumiți arhitecți ai timpului, Anthemius din Tralles și Isidoros din Milet. S-a apreciat că sub comanda acelora au lucrat 100 de maiștri și 10.000 de lucrători. S-au ales cele mai valoroase materiale din imperiul aflat intr-o mare bogăție și întindere și s-au adus elemente valoroase de arhitectură din monumente antice, de la Efes, Cyzic, Baalbek, sau Heliopolis din Egipt. După numai cinci ani, un record pentru acele timpuri, în ziua de 26 decembrie 537, Justinian a putut exclama: “Glorie Dumnezeului care m-a ajutat să săvârșesc o astfel de lucrare ! Solomon te-am învins!”

In fatidicul an 1204, Sfânta Sofia a fost jefuită sălbatic de nobilii creștini apuseni, participanți la Cruciada a IV-a. Jaful a durat trei zile, timp în care locașul a fost golit de icoane prețioase încadrate de aur, argint și pietre prețioase, de candelabre din argint și aur, cruci încrustate și ele cu pietre prețioase și alte relicve rare.

ntre anii 1204-1261, ocupanții apuseni ai Constantinopol-ului au transformat Sfânta Sofia în catedrală catolică, dar după izgonirea lor, împăratul bizantin Mihail al VIII-lea Paleologos a restaurat biserica și i-a redat atributul de catedrală patriarhală ortodoxă. Foarte curând, în anul 1317, împăratul Andronic al II-lea Paleologos a dispus întărirea bisericii cu contraforturile de la nord-est și sud-vest. Maine inca o postare despre aceast maret edificiu arhitectonic si religios.

Din mărturiile unor  autori creștini reiese că centrul cupolei era acoperit cu un imens mosaic reprezentându-l pe Iisus Pantocrator, iar pe cele patru pandantive de la baza cupolei erau reprezentați patru ingeri magnifici, cei de la răsărit executați în mozaic, iar cei de la apus în frescă.

Până în sec. al 19-lea, toată decorația superioară a bisericii rămăsese neatinsă, dar niște restauratori din occident, frații Fosatti din Elveția, au pus la dispoziția turcilor mijloacele de a ajunge la înălțimile maxime ale bisericii. Turcii și-au realizat visul de a înlătura imaginea lui Iisus Pantocrator, înlocuind-o cu un verset din Coran. Tot atunci reprezentările îngerilor au fost înlocuite cu niște medalioane mari, cu caligrafii arabe aurite pe fond negru. Bisericii i-ar mai fi trebuit numai câteva decenii pentru a-și salva bogăția decorației creștine seculare.

Zidurile laterale ale edificiului, la nord și sud, cuprinse sub arcuri mărețe, sunt străpunse de o mulțime de ferestre dispuse pe mai multe rânduri. Prin ele se revarsă lumina zilei spre spațiul central de jos și spre cel de la galerii. Intregul perimetru al spațiului central, până la galerii și Nartexul interior până la bolțile cu mozaic, este placat cu marmură, într-o paletă coloristică discretă, inimitabil de diversă. Unii autori vorbesc de peste 60 de nuanțe de marmură, cu incredibile jocuri de nervuri.

Galeriile de la etaj dețin cele mai spectaculoase mozaicuri, cu figuri umane din arta bizantină, dar și acoperiri cu mozaic pe bolte și arcuri. Amintesc mozaicurile: Iisus încadrat de împăratul Constantin al IX-lea Monomachos și împărăteasa Zoe, un tablou al Fecioarei cu Pruncul în brațe, încadrată de Ioan al II-lea Comnen și împărăteasa Irina, un tablou al prințului nefericit Alexios, fiul celor doi, pătrunzătorul tablou Deisis, în care Iisus are alături pe Sfânta Fecioară și Sfântul Ioan Botezătorul, împăratul Alexandru, asociat la domnie cu Leon al VI-lea.

La parter, deasupra Porții imperiale, se găsește un tablou valoros reprezentându-l pe Christos așezat pe un tron. Cam atat despre acest mare edificiu al crestinismului ortodox.

Bibliografie Note si Citate:

Robert Mantran Histoire d’Istanbul Ed. Fayard 1996
Vladimir Roșulescu Imperiul Bizantin-Mileniul de Purpură și Aur, Ed. Scorilo 2006
Turner, J.  Grove Dictionary of Art. Oxford: Oxford University Press, 1996
wikicommons (Eng & Ro.)