Publicat de †Theophyle in data de 3.03.2013
Republica Turcă este o ţară întinsă pe două continente cu o suprafata totala de 780,580 km². 97% din suprafaţa ţării se află în Asia (Anatolia) şi 3% Europa (peninsula Balcanică). Conform statisticilor din 2005 in Turcia traiesc 72,561,312 de persoane. Turcia are graniţe cu opt ţări: Grecia şi Bulgaria la nord-vest; Georgia, Armenia şi Azerbaidjan la nord-est; Iran (Persia) la est; şi Irak şi Siria la sud. Turcia este o republică democratică, laică, constituţională. În octombrie 2005, Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare cu Ankara. Turcia a fost un membru asociat al Comunităţii Economice Europene încă din anul 1963 şi a atins acordul uniunii vamale în 1995.
Asezare Geopolitica 1945-2007 – Turcia este un membru fondator al Naţiunilor Unite (1945), OECD (Organisation for Economic Co-operation and Development – 1961), OIC (Organisation of the Islamic Conference – 1969), OSCE (Organization for Security and Co-operation in Europe – 1973), ECO (Economic Cooperation Organization – 1985), BSEC (Organization of the Black Sea Economic Cooperation- 1992) şi al G-20 (1999). La 27 octombrie 2008, Turcia a fost aleasă ca membru nepermanent al Consiliului Securităţii Naţiunilor Unite. Turcia este un membru eficient al Consiliului de la 1 ianuarie 2009. Turcia a fost în prealabil membra aa Consiliului Securităţii U.N în 1951-1952, 1954-1955 şi 1961. Un alt aspect definitor al relaţiilor externe ale Turciei a fost reprezentat de legăturile sale cu SUA. Bazat pe ameninţările comune ale Uniunii Sovietice, Turcia s-a alăturat NATO în 1952, asigurându-şi strânse relaţii bilaterale cu Washington pe tot Războiul Rece. În mediul de după Războiul Rece, importanţa geostrategică a Turciei s-a reorientat în apropierea Orientului Mijlociu, Caucaz şi Balcani.
Independenţa statelor turce din Uniunea Sovietică în 1991, cu care Turcia împarte moştenirea lingvistică şi culturală comună, a permis Turciei să-şi extindă relaţiile politice şi economice adânc în Asia Centrală. Cea mai proeminenta din realizarile sale a fost completarea cu multe miliarde de dolari provenita din conductele cu gaze naturale şi petrol de la Baku în Azerbaijan, la portul Ceyhan din Turcia. Conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan, aşa cum mai este numită, a făcut parte din strategia politică externa a Turciei, de a deveni conducta de energie din vest. Totuşi, frontiera Turciei cu Armenia, un stat din Caucaz, rămâne închisă în urma ocupării teritoriului Azeri în timpul Războiului.
Economia Turciei: Generalitati – În anul 2008, peste 90% din necesarul de combustibil al Turciei a provenit din afara ţării. Turcia susţine un proiect de oleoduct între porturile sale, Samsun de la Marea Neagră şi Ceyhan de la Mediterana, care serveşte deja drept terminal pentru oleoductele care aduc petrol azer şi irakian. Din 2003, Rusia este primul partener comercial al Turciei, cu schimburi de 38 de miliarde de dolari în 2007. Sute de firme turceşti operează în Rusia, circa două milioane de ruşi vin anual în Turcia (un milion conform altei estimări), iar Rusia asigură, prin Blue Stream, 65% din necesarul de gaz al Turciei.
Turcia este ca mărime a 15-a GDP (Produsul intern brut – prescurtat PIB) per PPP (paritatea puterii de cumpărare – PPC) a lumii, şi a 17 -a NGDP. Ţara este un membru fondator al OECD şi G-20. În timpul primelor 6 decenii ale republicii, între 1923 şi 1983, Turcia a avut o abordare cvasi-statistică, cu planificări stricte ale bugetului, iar guvernul impune limite pe participarea sectorului privat, comerţ străin, debit cu valută străină, investiţie directă străină. Totuşi, începând din 1983, Turcia a început o serie de reforme care au fost iniţiate de prim ministrul Turgut Ozal şi proiectate să schimbe economia din statistici, dintr-un sistem izolat la un sector privat; model bazat pe piaţă. Reformele impulsionează creşterea rapidă, dar această creştere a fost punctată de recesiunile mari şi crizele financiare din 1994, 1999 (urmând cutremurul din acel an) şi 2001, rezultând o medie de 4% GDP creştere/an între 1981 şi 2003. Lipsa reformelor fiscale suplimentare, combinate cu deficitele unui sector public mare şi în creştere s-au combina cu o corupţie pe scară largă, rezultată din inflaţia mare, un sector bancar slab şi volatilitate macroeconomică crescută.
Dupa criza economică din 2001, unele reforme au fost iniţiate de ministrul de finanţe, Kemal Derviş, ducand la scaderea inflaţiei la un număr cu o singură cifră, cresterea încrederii investitorului şi aport de investiţie străină; şi şomajul a scăzut. Previziunile FMI sunt de 6 % rata de inflaţie pentru Turcia în 2008. Turcia şi-a deschis treptat pieţele prin reformele economice, reducând controalele guvernului in comerţul străin şi investiţie, in privatizarea publică in industrie, liberalizarea multor sectoare private şi participarea investitiei străine.
Rata GDP a crescut intre 2002 – 2007 în medie cu 7,4%, care a făcut din Turcia o tara cu cele mai rapide creşteri economice din lume în timpul acelei perioade. Totuşi, creşterea GDP a scăzut la 4,5% în 2008 şi la începutul anului 2009 economia turcă a fost afectată de criza financiară globală, cu FMI prognozând o recesiune globală de 5,1% pentru anul 2009, comparată cu estimarea guvernului turc de 3,6%. Economia turcă devine dependentă de industrie în majoritatea oraşelor, mai ales concentrate în provincia vestică a ţării şi mai puţin pe agricultură, totuşi, agricultura tradiţională rămâne un stâlp pentru economia turcă. În 2007, sectorul agricol reprezintă 8,9 % din GDP, în timp ce sectorul industrial reprezintă 30,8% şi sectorul servicii reprezintă 59,3%. Totuşi, agricultura reprezintă 27,3% din forţa de muncă. Potrivit datei Eurostat, PPS, GDP turcesc a fost 45% din media UE în 2008. Sectorul turismului a experimentat rapid creşterea în ultimii 20 ani şi constituie o parte importantă a economiei. În 2008, au fost 30.927.192 vizitatori în ţară, care au contribuit cu 21,9 miliarde dolari la veniturile Turciei.
Alte sectoare ale economiei turce sunt: bancar, construcţie, tehnică casnică, electronice, textile, rafinarea uleiului, produsele petrochimice, minerit, fier şi oţel, industrias de maşini şi auto. Turcia are o industrie auto mare şi în creştere, care a produs 1.147.110 vehicule în 2008, fiind pe locul 6 ca producător în Europa(după Marea Britanie şi înaintea Italiei) şi al 15 lea în lume. Turcia este de asemenea una din naţiunile care este lider in construcţiile navale; în 2007 ţara s-a situat pe locul 4 în lume(după China, Coreea de Sud şi Japonia) în ceea ce priveşte numarul navelor comandate şi pe locul 4 în lume(după Italia, SUA şi Canada) în ceea ce priveşte numarul mega-iahturilor comandate.
Inflaţia mare la inceputul anilor 2000 a fost controlată şi aceasta a condus la lansarea unei valute noi, lira nouă turcă, care de la 1 ianuarie 2005 a întărit achiziţia reformelor economice. La 1 ianuarie 2009, lira nouă turcească a fost redenumită încă o dată ca Liră Turcească, cu introducerea unor noi bacnote şi monezi. Ca rezultat al continuării reformelor economice, inflaţia a scăzut la 8,2% în 2005 şi rata şomajului la 10,3%. În 2004 s-a estimat că 46,2% din totalul de venituri disponibile a fost de 20% pentru veniturile salariale de top, mai puţin de 20% au primit 6%. Turcia a profitat de o uniune vamală cu UE, semnată în 1995 pentru a-şi creşte producţia industrială destinată exportului, în acelaşi timp beneficiind de investiţiile străine de la UE în ţară. În 2007, exporturile au atins 115,3 miliarde dolari. Totuşi, importurile mari care s-au ridicat la 162,1 miliarde dolari în 2007 au ameninţat balanţa de schimb. Exporturile Turciei s-au ridicat la 141,8 miliarde dolari în 2008, în timp ce importurile s-au ridicat la 204,8 miliarde dolari.
După ani de nivele scăzute ale FDI (investitii externe directe – foreign direct investment), Turcia a avut succes, atrăgând 21,9 miliarde dolari în FDI în 2007 şi s-a aşteptat să atragă cifre crescute în anii următori. O serie de privatizări mari , stabilitatea promovată de negocierile aderării la UE a Turciei, creştere puternică şi stabilă, schimbări în sectorul bancar şi în telecomunicaţii, toate au contribuit la cresterea investiţiilor străine.
Forţele armate turceşti sunt a doua mare armată existentă în NATO, după Forţele armate ale SUA, cu o putere de 1.043.550 militari. Nu toţi cetăţenii turci barbati se potrivesc serviciului militar, astfel nu sunt obligati să facă armata pe o perioadă variată de timp de la 3 săptamani la 15 luni, depinzând de educaţie şi locaţia slujbei. Turcia nu oferă o alternativă civilă la serviciile militare. Turcia este una din cele 5 state membre NATO care este parte a politicii nucleare de partajare a alianţei, împreună cu Belgia, Germania, Italia şi Olanda. Un total de 90 de arme nucleare B61 sunt găzduite la Baza Aeriană Incirlik, dintre care 20 sunt alocate folosirii de către Forţele Aeriene Turce. În 1998, Turcia a anunţat un program de modernizare, în valoare de 160 miliarde dolari americani, pe o perioadă de 20 ani, în variate proiecte care includ tancuri, avioane de luptă, elicoptere si vase de război. Turcia îşi menţine forţele în misiuni internaţionale sub comanda Naţiunilor Unite şi NATO încă din 1950, incluzând misiuni de menţinere a păcii în Somalia şi fosta Iugoslavie şi sprijin pentru forţele coaliţiei în Primul Război din Golf. Turcia menţine 36000 de trupe în Republica Turcă a Ciprului şi a avut trupe desfăşurate în Afganistan ca parte a forţelor de stabilitate U.S.A. şi autorizate U.N, sub comanda NATO-ISAF încă din 2001. Din 2006, parlamentul turc îşi desfăşoară forţele de menţinere a păcii cu ajutorul vaselor de patrulă ale marinei şi detine în jur de 700 de trupe terestre, ca parte a extinderii Forţelor internaţionale ale U.N în Liban în urma conflictului dintre Israel-Liban.
Zonele de interese UE versus Turcia – Zonele in care interesele UE si ale Turciei se intalnesc intr-o situatie de divergenta sau convergenta se refera numai la cazurile in care am considera ca NATO nu mai reprezinta si interese americane pure, spre exemplu situatia din Orientul Mijlociu si sustinerea totala a Statelor Unite fata de Israel, in conflictele cu statele Islamice din regiune.
In tabela (T1) am reprezentat cele trei zone de interese care UE si Turcia se intersecteaza – Balcanii de Vest, Europa de Est care nu este membra UE/NATO si Asia Centrala. Am ajuns la concluzia ca exista o convergenta de interese in doua cazuri si exista interese divergente in alte doua cazuri. Bineinteles ca acomodarea cu aceste divergente este una de ordin politic.
Pentru a intelege felul in care este vazuta Turcia de populatia Uniunii Europene, aduc cifrele unui sondaj care face parte dint-o lucrare elaborata de think-tankul ECFR (The European Council on Foreign Relations) . Tabela T2 arata ca majoritatea popoarelor Europene nu vad Turcia in Uniunea Europeana in viitori 10 ani – 78%. 11% din europeni nu o doresc de loc alte 11% cred ca se va alatura inainte de viitori 10 ani.
Din punctul meu de vedere Turcia se afla intr-o noua perioada de ascendenţa economica si militara cu o reasezare politica si sociala complet diferita, as numi aceasta perioada ca post-kemalista (de la Mustafa Kemal Ataturk Paşa – intemetorul turciei moderne). Influenta armatei care a fost destinata de Kemal Ataturk ca garant al laicitati republicii a fost diminuata. Constitutia din 1961 care era doar o adaptare a constitutiei originale ale lui Ataturk, a fost schimbata in 1982 si in sfarsit amendata anul acesta (13 septembrie 2010). Un lucru este absolut clar, Republica Turca construita de Ataturk nu mai exista. Astazi Turcia este un stat Islamic cu o orientare bivalenta – spre occident economic si militar si spre Orientul mijlociu social, cultural si religios. Trebuie de mentionat ca aceasta tranzitie a fost facuta democratic si este fara indoiala vointa poporului turc.
In afara celor mentionate mai sus vreau sa fiu clar in predictia mea in care consider ca Turcia prin politica sa militanta impusa de tandemul Presedinte, Abdullah Gül si Premier, Tayyip Erdoğan ambi membri ai partidului “Justitie si Dezvoltare” (AKP) va crea divergente clare cu unele interese Europene inclusiv interese economice, militare si sociale.
Apartenenta NATO a Turciei va deveni in perioada urmatoare mult mai accentuata in cazul diminuari participarii Americane in acest pact sau minimalizata in cazul in care Statele Unite vor ramane dominant in aceasta alianta militara. Trebuie de amintit ca Turcia nu a permis Americanilor sa atace Irakul din bazele lor aflate in Turcia si nu a permis navelor americane sa intre in Marea Neagra prin Bosfor pe timpul crizei Georgiene. Ambele au pus multe probleme tactice si intrebari strategice forurilor militare americane.
In concluzie pot mentiona cateva puncte care pot elucida strategiile turce in viitoarea decada:
- Turcia este interesata in a deveni centru de transfer energetic (hub) spre Europa din Caucaz si din Orientul Mijlociu;
- Turcia este interesata sa devina interfata principala intre Europa si Orientul Mijlociu – economic, militar si social;
- Turcia este interesat sa fie membra a Uniunii Europene la nivel de influenta identic Germaniei, Frantei si Britaniei;
- Turcia are nevoie de Europa si NATO pentru a contracara influenta Rusiei in interesele ei vitale;
- Turcia doreste o Europa fara influenta Americana si un NATO in care americanii vor asigura numai securitatea nucleara;
Europenii vor trebui sa gandeasca ce fel de Europa isi doresc cu Turcia vor fi multe probleme, fara Turcia ar putea sa fie si mai multe probleme. Ramanerea Turciei in Orientul Mijlociu ar putea rezolva unele probleme temporare dar la nivel mediu si lung ar putea creea altele mai mari.
Politica Romaniei fata de Turcia este una mult mai reusita decat cea a multor state ale Uniunii. Romania isi vede interesele la nivel de Marea Neagra si vede in Turcia un partener valoros cu care poate coopera, totusi la un adica, Romania va trebui sa se alinieze majoritatii tarilor Uniunii Europene.
In acest articol ca si in articolele precedente m-am abtinut de a aduce in discutie opiniile mele personale pentru a analiza cat mai corect optiunile existente pe care cititorul ar trebui sa le gandeasca conform datelor prezentate. Un articol de concluzii generale in acest serial al Europei multipolare urmeaza in curand.
Bibliografie
CIA – Yearbook 2009;
Business Week
ECFR – The European Council on Foreign Relations – The Spectre of a Multipolar Europe;
PGA – Politeia Geopolitical Analyses – New Geopoltical Trends;
Ron Asmus, “Is enlargement dead?” German Marshall Fund;
The Economist;
The Wall Street Journal
Wiki under GNU.