Diplomaţie: O nouă doctrină germană
| 05/04/2013 | Autor theophyle Categorii: GeoPolitica, International, Politeia Digest, Stiri Europene |
Sub titlul „ Diplomaţie: O nouă doctrină a germană” (Diplomatie : la nouvelle doctrine allemande) ziarul de centru-stanga Le Monde, care apare la Paris, a publicat un articol semnat de Frédéric Lemaître, un articol interesant despre noile tendinte diplomatice aparute si promovate de guvernul 
condus de dna Angela Merkel. Am hotarat sa continui seria de articole in care incerc sa atentionez legaturile multiple dintre provocarile Europei si pericolele la care este expusa lumea in care traim si ne dorim sa apartinem.
Frédéric Lemaître este corespondent al cotidianului Le Monde în Germania. A condus rubrica Economie-Întreprinderi a acestui cotidian între 2003-2007 şi este autorul mai multor publicaţii, printre care “Grands patrons. La fin d’un monde”, în 2003 (“Mari patroni. Sfârşitul unei lumi”, nu a fost tradusă încă în limba română).
Le Monde ( “Lumea”) este “un ziar de referinţă, de centru-stânga”, este principalul cotidian francofon al planetei, cu 35 000 exemplare difuzate în afara Franţei si aproape 350 de mii in Franta. “Cotidian de seară” de la fondarea sa în 1944, el este în realitate un cotidian de prânz fiindcă închide ediţia dimineaţa la 10. Mult timp reputat pentru austeritatea lui, şi-a modernizat formatul de curând, ea devenind mai aerisită, mai facila şi conţinutul mai accesibil, pentru a-şi mări audienţa. Cu mai mult de 40 milioane de vizite pe lună, lemonde.fr este principalul site de informaţie în limba franceză. Pe lângă articolele ediţiei imprimate, site-ul găzduieşte blog-urile ziariştilor, propune actualizări ale ştirilor, fotografii şi conţinuturi video.
***
Vladimir Putin este aşteptat pe 7 şi 8 aprilie în Germania. Mai precis la Hanovra, unde preşedintele rus va inaugura împreună cu Angela Merkel, cancelarul Germaniei, marele Târg industrial, Rusia fiind invitat de onoare anul acesta. Bijuteriile economiei ruse au un stand rezervat la acest eveniment. În 
2012, cancelarul german a avut o acţiune similară în compania premierului Chinei, Wen Jiabao. La acea vreme, Beijingul era în centrul evenimentului. Două exemple tipice de simbioză între diplomaţia şi economia din Germania.
În Germania, exporturile industriale nu sunt percepute doar drept o consecinţă a competitivităţii economiei, ci au devenit un adevărat scop în sine. O marcă, un obiect de mândrie, inclusiv pentru stânga şi pentru mişcarea sindicală. Inclusiv o asigurare împotriva declinului demografic, investiţiile în excedentul comercial permiţând acoperirea parţială, în viitor, a nevoilor de finanţare a asistenţei sociale.
În această ţară care, timp de câteva decenii după Al II-lea Război Mondial, nu îndrăznea să revendice un interes strategic special – “Suntem nevoiţi să avem aceleaşi interese cu aliaţii şi vecinii noştri”, mărturisea un diplomat -, comerţul reprezintă o poartă ideală de intrare în lume.
Un pilon al diplomaţiei germane
Angela Merkel călătoreşte. Începând din 2007, cancelarul german a efectuat nu mai puţin de 274 de vizite în străinătate: 168 în Europa, 59 în Asia, 29 în America de Nord, 11 în Africa şi 7 în America Latină. Chiar şi mica Republică Moldova a beneficiat de o vizită a sa. În agenda sa supraîncărcată, China ocupă 
un loc special. Cancelarul a efectuat şase vizite oficiale de lungă durată în şase ani, inclusiv două în anul 2012. De fiecare dată, Angela Merkel se deplasează atât la Beijing, cât şi în provincii. În mod evident, nu este nimic întâmplător. În zece ani, nivelul comerţului între cele două ţări a trecut de la 36 la 144 de miliarde de euro. China a devenit al treilea partener comercial al Germaniei (după Franţa şi Olanda) şi, în ultimii zece ani, Germania a avut de şase ori excedent comercial.
Încă o manifestare a strategiei germane: relaţiile cu Statele Unite. Desigur, acestea depăşesc în mod clar cadrul economic. Apartenenţa la NATO este unul din pilonii diplomaţiei germane. Dar Berlinul a ştiut, în ultimele luni, să utilizeze legăturile privilegiate cu Washingtonul pentru relansarea în mod spectaculos a negocierilor privind încheierea unui tratat de liber-schimb între Uniunea Europeană şi Statele Unite. Vicepreşedintele SUA, Joseph Biden, a ales oraşul Berlin pentru a anunţa, pe 1 februarie, aprobarea Administraţiei Barack Obama pentru o astfel de iniţiativă. Pentru a favoriza industria germană, Angela Merkel nu a ezitat nici să critice Comisia Europeană, responsabilă de acest dosar, nici să deschidă un nou subiect de dispută cu Franţa, mult mai rezervată pe acest subiect, nici să renunţe la abordarea multilaterală, piatra de temelie a diplomaţiei germane.
O miză serioasă
O altă temă creează un fel de uniune sacră în Germania: accesul la materii prime. Miza este serioasă, deoarece, fără materii prime, o mare parte a industriei se teme să nu ajungă într-o zi în şomaj tehnic. Rezultatul: în februarie 2012, în plină criză greacă, Angela Merkel a desfăşurat covorul roşu în faţa preşedintelui Kazahstanului, Nursultan Nazarbaiev, semnând cu acesta un acord de exploatare de către companii germane a teritoriilor acestei ţări bogată în zăcăminte de uraniu. Grupurile pentru apărarea drepturilor omului au protestat, patronatele au aplaudat. Coincidenţa face ca, exact cu această ocazie, să apară zvonuri că dictatorul din Kazahstan a primit tratament într-o clinică din Hamburg.
Devenită în mod discret al treilea exportator de armament din lume (după Statele Unite şi Rusia), Germania ştie să profite şi de pe urma succesului submarinelor sale (succes apreciat de Forţele navale israeliene) şi de pe urma 
succesului tancurilor (Arabia Saudită şi Algeria speră să achiziţioneze sute de tancuri germane) pentru a juca un rol diplomatic în lumea arabă şi în Orientul Mijlociu. De altfel, Germania nu ezită să exploateze animozitatea anumitor state împotriva Franţei, aşa cum o arată prezenţa sa foarte activă în zona Magreb.
Angela Merkel a reuşit să spargă un tabu: cancelarul nu ezită să vândă armament ţărilor prietene, chiar şi în zone de conflict. Opoziţia denunţă o “doctrină Merkel” cu perspective scurte, însă majoritatea germanilor şi numeroşi experţi nu văd decât oficializarea unei politici practicate anterior de Gerhard Schröder, predecesorul său social-democrat.
În schimb, chiar dacă Germania participă la operaţiuni de menţinere a păcii în mai multe ţări (având 4 500 de militari în Afganistan, 730 în Kosovo, 320 în Cornul Africii, 300 în Turcia, 150 în Liban şi, de puţin timp, 330 în Mali şi Senegal), trimiterea de militari în străinătate este o măsură nepopulară şi riscantă din punct de vedere politic pentru un cancelar.
Refuzul asumării puterii
Comentând emoţia suscitată în ţară de un serial televizat ce relansează o vastă dezbatere privind participarea germanilor de rând la crimele de război naziste, Der Spiegel titra pe 25 martie: “Războiul şi germanii: eterna traumă”. De aici şi abţinerea Germaniei, în cadrul Consiliului de Securitate ONU, când s-a votat, în 2011, pe tema intervenţiei în Libia. De aici şi angajamentul militar minimal în Mali. De aici şi grija de a nu se implica în Siria. Cea mai mare parte a timpului, specialiştii (şi presa) critică această atitudine reticentă a Angelei Merkel şi a ministrului german de Externe, Guido Westerwelle, dar opinia publică o aprobă.
Ample activităţi comerciale, o implicare minimă în apărarea drepturilor omului şi o participare limitată la operaţiuni NATO şi ONU: aceste elemente dau coerenţă unei politici externe? “Nu”, răspunde Frank-Walter Steinmeier, preşedintele grupului social-democrat din Bundestag şi ministru de Externe în perioada 2005 – 2009. O apreciere “exagerată”, potrivit lui Eberhard Sandschneider, unul din liderii fundaţiei DGAP (Societatea germană pentru politică externă). În opinia lui, Germania “se adaptează la evoluţia lumii”, chiar dacă încă refuză asumarea puterii, în special în relaţia cu Statele Unite.
Abţinerea Germaniei de la votul în cadrul Consiliului de Securitate ONU privind situaţia din Libia poate fi considerată drept o lipsă de curaj din partea celei de-a patra puteri economice globale, dar şi ca o marcă a autonomiei relative pe care o dobândeşte în raport cu principalii doi aliaţi: Franţa şi Statele Unite. Reticenţa Germaniei privind trimiterea de trupe în zone de luptă nu trebuie să conducă la subevaluarea puterii diplomaţiei sale, chiar dacă germanii refuză adesea să recunoască influenţa determinantă a diplomaţiei şi consecinţele acestei abordări.Articolul original in Le Monde aduce in limba romana PressEurop
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
