Marea Britanie ar trebui să se fereasca în a deveni un teren de jocuri ruseşti
| 01/04/2013 | Autor theophyle Categorii: GeoPolitica, International, Politeia Digest, Stiri Europene |
Astazi inca un articol de la The Guardian, de asta data recent, publicat sub semnatura lui John Kampfner (“Like Cyprus, Britain should beware of becoming a playground for Russia’s rich”), jurnalist şi autor britanic, care a fost 
redactor al New Statesman între 2005 şi 2008. Înainte lucrand la The Daily Telegraph, Financial Times si BBC. Astazi ,John Kampfner cu Google în calitate de consultant extern in domeniul libertatii de exprimare şi diverse probleme culturale.
Proprietate a Scott Trust, The Guardian este în general considerat ca fiind ziarul de referinţă al celor de orientare de centru (uneori dreapta, alte ori stanga) chiar dacă este în mod tradiţional apropiat de partid laburist. În The Guardian semnează cronicari reputaţi, ca George Monbiot, Geoffrey Wheatcroft şi Polly Toynbee. Fondat la Manchester în 1821, The Guardian a devenit unul din cele mai vizitate site-uri de informaţii din lume.
***
Un stat insular îşi face publicitate, prezentându-se ca o destinaţie potrivită pentru cei super-bogaţi – în principal din Rusia – care îşi pot spala aici banii şi reputaţia, bucurându-se în acelaşi timp de o viaţă în stil mare şi de impozite mici. Apoi descoperă că situaţia nu este întocmai ceea ce pare a fi.
Ciprul nu este singurul care ar avea motive să regrete că a ales acest model de afaceri. Pe măsură ce resursele naturale ale fostei Uniuni Sovietice erau jefuite de câţiva indivizi fără scrupule şi cu multe relaţii politice, Marea Britanie s-a oferit să fie, la începutul anilor 1990, o gazdă primitoare, ca o doua casă, pentru noua elită mondială.
Londra este, în acelaşi timp, un teren de joacă şi de luptă pentru ruşii bogaţi. Din când în când, lucrurile iau o întorsătură proastă. Asasinarea lui Aleksandr Litvinenko, în capitală, a fost unul dintre cele mai insolente atacuri.
Descoperirea, sâmbătă, a cadavrului lui Boris Berezovski în conacul său bine păzit de la Berkshire a trezit şi mai multe suspiciuni. A fost oare o sinucidere, conform primelor supoziţii, a unui om care şi-a pierdut o mare parte din avere în lupta cu inamicii săi? Sau a fost ceva mai sinistru?
Odată ce şi-a consolidat puterea, Putin a lansat o faimoasă convocare la adresa oligarhilor, inclusiv a celor care l-au instalat la Kremlin. Ce a fost, a trecut; ce-i acum, e altceva, li s-a spus. Înţelegerea a fost: pot să continue să-şi desfăşoare afacerile atât în interiorul cât şi în afara Rusiei, atâta timp cât a) nu se amestecă în politică, şi b) se îngrijesc de interesele financiare ale “siloviki” – serviciul de securitate politică.
Unii dintre ei nu l-au ascultat. Mihail Hodorkovski, care şi-a făcut publice ambiţiile politice, zace acum în închisoare; Vladimir Gusinski, care a lansat cândva neînfricatul post de televiziune NTV, a fost forţat să fugă. Berezovski a pus piciorul în Anglia înainte de a fi prins, iar apoi a lansat o campanie de denunţare, de unul singur, din cuşca lui aurită.
Este vorba despre o licitaţie competitivă, în termeni de drept şi legislaţia fiscală, şi Marea Britanie se prezintă cu o ofertă mai bună decât rivalii săi americani şi europeni. În afară de vreme, ce poate să nu-ţi placă aici? A fost creată o întreagă industrie pentru a satisface orice dorinţă a oligarhilor.
Foşti miniştri îi reprezintă în Camera Lorzilor; foşti specialişti în comunicare politică se ocupă de relaţiile lor publice; avocaţii stau la coadă pentru a îi reprezenta, folosind hidos de indulgenta lege britanică a defăimării pentru a trânti un proces la prima problemă.
Consilierii financiari se asigură că oligarhii plătesc cât mai puţin posibil pentru câştigurile lor, economiile, şi chiar şi taxele pentru sfaturi fiscale. Şcolile private cu internat le primesc cu braţele deschise copiii, precum şi carnetele de cecuri.
A fost înfiinţată pentru ei o economie paralelă de magazine de modă, avioane private, bărci cu motor şi agenţi de pază, cât şi pentru noii bogaţi din China, Brazilia, Orientul Mijlociu şi din alte părţi. Ultimele noutăţi de pe piaţa locuinţelor din Londra şi din regiunea de sud-est le sunt rezervate.
Moralitatea diverselor noastre activităţi rămâne la aprecierea altora. În afară de munca ucigaşilor cu plată (şi aceştia ar putea fi comandaţi de oriunde), serviciile prestate celor ultra-bogaţi sunt toate legale. Problema este mult mai efectul tuturor acestora asupra clasei noastre politice.
Relaţia dintre Marea Britanie şi Rusia a fost timp de multă vreme contradictorie. Pe parcursul ultimului deceniu, în timp ce am deschis uşile elitei, relaţiile diplomatice au fost – ca să folosesc un cuvânt popular rusesc – “slozhny” (complicate). Acuzaţiile lansate în urma asasinării lui Litvinenko le-au îngheţat de tot.
În ultimul an, au fost făcute eforturi susţinute pentru a îmbunătăţi lucrurile. Nu a existat nici o încercare ostentativă de a apăsa pe un buton “reset” (după cum a anunţat administraţia Obama, înainte să renunţe la idee). În schimb, britanicii au optat pentru o abordare progresivă, pas cu pas .
În ciuda diferenţelor profunde referitoare la Siria, miniştrii de Externe şi ai Apărării din Rusia au fost primiţi recent la Londra într-o vizită comună, pregătită cu atenţie. Probleme cum ar fi reapariţia spionajului rusesc în Marea Britanie (şi putem presupune că şi reciproca britanică este valabilă pe teritoriul lor) sunt în curs de discuţie.
Se vorbeşte cu glas tare despre “prietenie”, de multe ori cu rezultate jenante. Mai mulţi seniori au demisionat din nou-înfiinţata mişcare a Prietenilor Conservatori ai Rusiei [un grup de interese politice afiliat Partidului Conservator], când au descoperit că aceasta nu este mai mult decât o majoretă a puterii lui Putin.
Motivele guvernului britanic sunt exprimate sincer. Ceea ce contează la ora actuală este îmbunătăţirea relaţiilor comerciale, şi niciunei problemuţe, cum ar fi crimele, nu ar trebui să i se permită să îi stea în cale.
Ministerul de Externe a încercat să justifice refuzul de a publica ancheta guvernamentală în cazul Litvinenko, afirmând că ar provoca “o atingere gravă la adresa securităţii naţionale şi/sau a relaţiilor internaţionale”.
Lui David Cameron îi place să folosească expresia “cursă mondială”. Nu este foarte clar care este destinaţia finală, dar diplomaţii (şi specialiştii în fianţe) consideră pragmatismul acesta ca un semn al unei politici externe mai mature.
La urma urmei, dacă nu am face aceste lucruri, alţii ne-ar lua locul şi afacerile. Poate că într-adevăr dorim să imităm Ciprul şi să le oferim un loc confortabil noilor veniţi. Ar fi bine ca populaţia să fie conştientă de asta.Articolul integral, tradus si adus de PressEurop
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
