Eliade: Amor şi mistică
| 13/03/2013 | Autor theophyle Categorii: Carte, Esoterica |
“Maitreyi”
Trebuie sa recunosc ca nu consider “Maitreyi” drept cel mai bun roman de dragoste al literaturii romanesti, nici macar unul din primele cinci. Am hotarat totusi sa-l prezint cititorului ca un fel de preludiu la articolele numite de mine “Profesorul Mircea Eliade”, pe care-l voi publica in continuare. Alternativa ar fi fost “Noaptea de Sanziene”, care este un roman mult mai bun, poate cel mai bun, dar o cronica a cartii lipsita de mitologie romaneasca ar fi lipsit recenzia de niste “finetzuri” care trebuiesc amintite. Problema este ca nu-mi plac (dar chiar deloc) analizele lui Mircea Eliade legate de eposurile Daco-Romane atat de rasuflate si de propagate in prostie inconstienta de protocronismul romanesc. Cred cu convingere ca etnogeneza Romana este mult mai frumoasa si mai majestuoasa decat “scaparile doctrinare” la care a contribuit si Maestrul Eliade. Asa ca mai bine nu. Vom discuta deci despre “Maitreyi”
Maitreyi – Povestea din umbra cartii
Pasionat de orientalistica, India in special, Eliade reuseste sa-si “aranjeze” o bursa de studiu in India. La Calcutta incepe sa studieze sanscrita si filosofia hindusa cu Surendranath Dasgupta, profesor la Universitatea din Calcutta; acesta, incantat de interesul lui Eliade, il invita sa locuiasca in casa lui si incepe sa-l indrume in intelegerea misterului indian. In casa lui Dasgupta o cunoaste pe fiica acestuia, Maitrey, o tanara bengaleza in varsta de 16 ani, cultivata si talentata. Cei doi tineri incep sa-si petreaca foarte mult timp impreuna; el o ajuta sa invete limba franceza si ea, la randul ei, il invata bengaleza.
La inceput, Eliade nu a fost atras de tanara indianca pe care a caracterizat-o chiar urata, dar treptat se lasa cuprins de misterul, spiritualitatea si farmecul lui Maitreyi. Inevitabil, intre cei doi se infiripa o poveste de dragoste. “Cu tot ce putea separa o sensibilitate si o cultura indiana de una occidentala, [povestea mai tarziu Mircea Eliade in “Memoriile” sale], cu toate neindemanarile sau indraznelile noastre, dragostea a crescut si s-a implinit asa cum ii era destinul”. Dorind sa se casatoreasca, incep sa-si faca o serie de planuri menite sa infranga prejudecatile timpului si ale societatii indiene. Hotarat sa treaca la hinduism si sa se insoare, Eliade ii scrie mamei sale cerandu-i permisiunea. In acelasi timp, asteapta raspunsul regelui si actele universitare care trebuiau sa-i asigure existenta in India. Parintii fetei afla de povestea lor, il alunga imediat din casa pe Eliade si o pedepsesc dur pe Maitreyi pentru incalcarea traditiilor si ritualurilor hinduse.
In 1932, Eliade se intoarce in tara, traind profund dezamagirea unei iubiri imposibile. Afla despre un concurs pentru cel mai bun roman inedit, organizat de Editura Culturii Nationale si decide sa astearna pe hartie experienta unica si rara traita in India. La concursul literar cu pricina, succesul volumului a fost rasunator. Romanul a fost premiat si aclamat de critica si de contemporani, devorat cu pasiune de milioane de cititori. Dupa 42 de ani, tulburatoarea poveste de dragoste dintre cei doi primeste o replica magistrala de la insasi eroina ei, Maitreyi (in carte, Amrita): “Dragostea nu moare“.
“Necazul este ca nu poti sterge nimic din ce s-a petrecut in viata ta. Tabloul ramane asa cum a fost pictat. In literatura, scriitorul poate sa renunte la portiuni care nu sunt in armonie cu intregul, dar viata pastreaza totul, nimeni nu poate inlatura un singur rand macar, daca ar fi fost posibil, as fi sters cu toata puterea anul 1930 din viata mea. Sa-l las sa cada ca pe-o frunza de pe ramura vesnic verde a vietii mele; 1930, o frunza uscata ca dragostea mea pentru Mircea. Nu imi mai amintesc fata lui, si chiar daca mi-o amintesc, nu mai simt nici durere, nici bucurie“, marturiseste Maitreyi in cartea sa.
Iata cum dintr-o iubire imposibila, despartita de continente, principii si religii, s-au nascut doua romane bune , un fel de marturii bine scrise ale aceleiasi povesti.
Stilul cartii este subordonat autenticului, imbinand jurnalul, corespondenta, eseul, reportajul si povestirea la persoana 1-a, a unor amintiri ale eroului. Mitul fecioarei bengaleze se constituie treptat si dramatic, incepand cu primele capitole, unde notatiile din jurnal sunt lapidare si reci si sunt completate cu amintirile eroului. Pe Allan, Maitreyi nu-l atrage initial, gasind-o chiar urata „cu ochii ei prea mari si prea negri, cu buzele carnoase, cu sanii puternici de fecioara bengaleza, crescuta prea plin, ca un fruct trecut in copt”. Devine apoi curios pentru ca „nu izbuteam sa inteleg ce taine ascunde faptura aceasta”. O urmareste tot mai atent, mai ales dupa ce va locui in casa inginerului Narenda Sen, protectorul si tatal fetei. Este pentru el tot mai fermecatoare, datorita cunostintelor vaste pe care le are, dar uneori ii este antipatica din cauza ca elita Calcuttei o considera chiar geniala. El constata cu luciditate „fara indoiala e cea mai talentata si enigmatica fata din cate am cunoscut, dar eu pur si simplu nu pot sa fiu casatorit”. Allan o invata pe Maitreyi franceza, in schimb invata de la ea bengaleaza, isi schimba autografe pe carti si reviste, isi viziteaza reciproc camerele, isi spun istorisiri, rad si plang, vorbesc despre casatoria indiana. Allan este hotarat sa renunte la celibat, trairile lui sunt din ce in ce mai incandescente, asa cum este cea cunoscuta de erou intr-o seara pe veranda, intr-un ceremonial al atingerii picioarelor goale. Jocul acesta, cunoscut numai indienilor, este insusit de europeanul Allan cu beatitudinea simturilor. El devine astfel fericitul partener al Maitreyiei. In copila indiana coexista nevinovatia virginala si rafinamentul trairii patimase, copila de 16 ani de o inocenta primitiva, ce traieste fericirea pomului ei numit „7 frunze”, dar si eruditia, care tine conferinte profund apreciate de un auditoriu select.
Eroul se hotareste s-o ceara in casatorie, convins ca familia abia asteapta acest moment insa apare un nou moment de deruta cind Maitreyi il roaga disperata „lor sa nu le spui … n-au sa primeasca niciodata sa fiu sotia ta”, „ trebuia sa te iubesc tot timpul, de la inceput, ca un frate”. Acest posibil recurs ii revitalizeaza sentimentele. Allan se hotareste sa treaca la hinduism. Maitreyi este hotarita sa-l infrunte pe tatal ei si intreaga familie, raminind devotata doar implinirii cuplului prin casatorie. Urmeaza pagini pline de poezie, in care sunt descrise plimbarile celor doi, plimbari care vor fi platite scump mai tirziu, cind Chabu va divulga parintilor scena vazuta in padure si va determina declansarea rupturii. La Lacuti, Maitreyi oficiaza mirifica lor logodna, dupa un ceremonial sacru, ireal de frumos, eveniment care marcheaza punctul culminant al iubirii lor. Una din cele mai frumoase pagini ale romanului prezinta acest ritual al „nuntii in cer”. Allan se retrage in Himalaya pentru a se „vindeca” printr-o singuratate deplina; din octombrie pana in februarie aude si simte un singur suflet, cel al Maitreyiei, care ii telefoneaza si ii scrie. Ea sufera pedepse tiranice de la tatal ei pentru ca incalcase legile traditionale. In numele iubirii ei pentru Allan incearca sa forteze destinul prin toate mijloacele. Daruindu-se vinzatorului de fructe spera sa fie izgonita de tatal ei pentru a-l urma pe Allan. Nefericita Maitreyi, amestec de mister al eternei feminitati, este totodata purtatoarea enigmei unei Otilii asiatice.
In Himalaya, Allan se va vindeca doar la o a doua incercare de a iubi o femeie. Prima incercare il arata in relatia cu o tinara muzicanta evreica tanara, care-l ispiteste prin neobisnuitul ei idealism. Eroul se simte dezgustat de sine dupa aventura pa care o are cu evreica, pentru usurinta cu care a avut aceasta legatura. Cea de-a doua incercare este o tanara care ii ofera mancare, adapost si dragoste. De la ea dobandeste puterea credintei ca „viata aceasta e o minune”. Asteapta plecarea din India ca pe o izbavire, dar cu acelasi sentiment al nedumeririi in fata Maitreyiei, un mit etern inchis pentru el. Pe Allan nu-l mai atinge vraja sacrei Devi, chiar cand il numeste soarele ei, zeul de aur si pietre scumpe.
“La ţigănci”
Nuvela “La tiganci” este pe departe una din cele mai bune scrieri ale lui Eliade. Personal, desi cunosteam sursele, nu am fost deranjat prea tare de 
aceasta revelatie. Publicat sub titlul “probabil” de Oisteanu acum cativa ani si inaintea lui de Dan Petrescu, va asigur ca sursa nuvelei lui Eliade “La tiganci” este cartea Profesorului Dr. Nicolae Leon, fost decan la Facultatea de Medicina a Universitatii din Iasi. Cartea Dr. N. Leon pe numele ei ”Istoria naturala medicala a poporului roman” cuprinde date de exceptie sub titulatura “medicina babelor si a vrajitoarelor” “. “Cartea Note si amintiri” a lui N. Leon a fost publicata in anul 1933, iar nuvela lui Eliade in 1959. “Va fi citit Eliade cartea lui N. Leon – se intreaba Dan Petrescu – si isi va fi modelat propriile experiente dupa cele narate de acesta? N-ar fi cu totul imposibil, dat fiind ca Dr. Leon figura deja intre lecturile sale din 1920-’21.” ( Dan Petrescu, Enigma lui Cucoanes, in Timpul, Iasi, nr. 6, 2003.). Eu zica ca da. Asta nu are acum nici o importanta, un autor are dreptul la inspiratie, pana la urma cartile sunt “croite” din alte carti.
“La tiganci” este un roman de tipologie fantastica si inca unul bun. Nuvela este o poveste a neimplinirilor si a parerilor de rau tardive. Nuvela poate fi numita si o lucrare “proto hipiota”, are un miros de mescalina (extras din seminte de maselarita), psihadelica, creatoare de transcedental. Nuvela se structurează în opt secvenţe, conform planului real şi ireal dominant, distribuite simetric, cu intrări şi ieşiri din timp şi din lumi paralele: Prima scventa se petrece pe planul real; 2-4 planul ireal; 5-7 planul real; 8 – planul ireal.
Secvenţa 1 este dominată de planul real, dar în secundar se manifestă irealul, prin câteva elemente cu semnificaţii mitice şi mistice. Profesorul Gavrilescu se întoarce acasă cu tramvaiul de la lecţiile de pian, pe o căldură “încinsă şi înăbuşitoare” fiind obsedat de colonelul Lawrence şi de aventurile lui în Arabia”, despre care auzise vorbind pe nişte studenţi şi despre care nu ştia mare lucru .Secvenţele 2,3 şi 4 se desfăşoară în locul numit “La ţigănci” şi sunt dominate de planul ireal, sugerând pregătirea spirituală iniţiatică pe care Gavrilescu trebuia sa o parcurgă dinspre viaţă spre moarte. Secvenţele 5, 6 şi 7 sunt dominate de planul real, în care revin gesturile, obsesiile şi simbolurile din prima secvenţă, ca simbol al vieţii mereu aceeaşi, monotonă, banală, obositoare. Profesorul Gavrilescu este obsedat de monotonia vieţii cotidiene, sugerată de obişnuinţele zilnice. El vrea sa scape si nu poate, aceasta neputinta creaza doua lucruri, nevoia de refugiu si de circumstante atenuante. Refugiul este gasit “la tiganci” si tertipul la fel. Dorinţa de a pătrunde în Shambala presupune luptă (Gavrilescu este istovit), trebuie să ai curaj (lui Gavrilescu “îi e frică”) şi trebuie să fi încărcat de iubire (el nu cunoscuse eroticul adevarat). O bătrână îi cere să-şi aleagă o fată, dintre “o ţigancă, o grecoaică, o evreică”. Motivul – sybelin clasic. Baba îi cere trei sute de lei, iar el socoteşte din nou că suma este contravaloarea a “trei lecţii de pian” şi se confesează spiritual “sunt artist”, motivând că “numai pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, dintotdeauna, arta pura”. Plata este motivul pacatului originar, pentru orice placere vei plati.
Nuvela este drama ratarii pe care fiecare barabat o incearca cel putin o data (pe luna), frica de necunoscut, obligatiile, responsabilitatile, dorinta de a visa si frica de vis. Realul neimplinit si irealul atat de departe si totusi aproape.
Gavrilescu se urcă într-o birjă şi cere să-l ducă la “ţigănci”, visul este o noapte frumoasă şi miroase a regina-nopţii. Birjarul, “fost dricar”, sensibil (“îmi plac florile, caii şi florile”), “fire de artist”, il ajută să ajungă dincolo, trecându-l prin locuri impuse de tradiţie, urmând un drum prestabilit, oprindu-se “în dreptul bisericii”, sunt “fel de fel de flori şi-l consolează “n-o să vă pară rau…”
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Felicitari pentru atentia acordata marelui Eliade. Merita cu adevarat, respect si aduceri aminte! Pot sa nu ma gandesc oare la amprenta sufleteasca a acestui roman Maitreyi?”Acest mesaj este unul bazat pe jurnalul autorului, o poveste cutremurătoare care dă cititorului lacrimi, în timp ce cel al indiencei este doar o mărturie care nu poate fi luată în întregime ca reală, pentru că este scrisă sub impulsul unor amintiri și al furiei prezentării ei în fața lumii întregi.Eliade a rămas marcat pentru toată viața de Maitreyi, numindu-se până la moarte indian.”
Multumiri!
O seara minunatat alaturi de cei dragi!
Buna Paula,
Multumesc. Asemenea 🙂
Multumesc pentru initiativa dumneavoastra.
Buna Ziua,
Cu placere 🙂
Un regal, superb 🙂 Avem nevoie, ne face bine la psihic, multumiri.
Eu le-am văzut fix invers.
Maitreyi nu mi-a plăcut deloc, mi s-a părut doar un amestec de exotism şi fantasme masculine.
Răspunsul tipei dimpotrivă a fost scris în cu totul alt fel: echilibrat, mai aproape de proza modernă şi mult mai credibil 😛
Btw, îs curioasă care ar fi “cel mai bun roman de dragoste al literaturii romanesti, nici macar unul din primele cinci”.
Eu aş pune pe primul loc “Cartea nunţii” a lui Călinescu.
Buna,
Lista mea:
1. Camil Petrescu, “Ultima noapte de dragoste…”
2. Anton Holban, “Ioana”
3. Radu Petrescu, “Matei Iliescu”
4. Camil Petrescu, “Patul lui Procust”
5. Garabet Ibraileanu, “Adela”