În căutarea „dreptei româneşti”
| 06/11/2012 | Autor theophyle Categorii: Magazin Politic |
Publicat in Foreign Policy (Romania) in ultimul numar Sept-Oct. 2012
Interbelic. Dreapta românească, atât, cât şi cum a fost ea, a sucombat împreună cu ultimele rămăşiţe ale Partidului Conservator (Partidul Conservator-Democrat şi Partidul Conservator-Progresist). După decesele lui 
Petre Carp (1913) şi Titu Maiorescu (1914) nu se poate vorbi de o dreaptă doctrinară în România. După întregirea neamului şi crearea României Mari, dreapta migrează spre populismul nefast al secolului al XX-lea. Fruntaşii conservatori, C. Argetoianu, Grigore Filipescu şi M. Cantacuzino, generalii Gh. Văleanu, Grigore Croiniceanu şi C. Coandă, intelectualii Ion Petrovici, V. Babeş şi Duiliu Zamfirescu, întemeind Liga Poporului (primul Partid Popular), condusă de „Mesia al neamului românesc”, Generalul Alexandru Averescu, marele erou de la Mărăşti şi Oituz. Partid cu un enorm potenţial electoral, desprins parcă din legendele românilor, manipulat şi desfiinţat de Brătieni.
De atunci şi până astăzi s-au perindat sute de politicieni mai buni sau mai puţini buni, unii eroi, alţii ticăloşi. Dacă dreapta este reprezentată de un naţionalism religios sau laic, am avut din asta cât cuprinde. Libertate nu am avut, nici piaţă liberă şi nici o clasă mijlocie, care poate forma o dreaptă funcţională. Clasa mijlocie interbelică a fost în majoritatea ei formată din funcţionari ai statului şi din negustori, finanţişti sau manufacturişti, toţi dependenţi de favorurile guvernărilor perindate până la dispariţia simulacrului democratic sub cele trei dictaturi care ne-au însoţit după ultimele alegeri „democratice” din 20-22 decembrie 1937: dictatura regală sub Carol al-II-lea, dictatura militară sub Mareşalul Antonescu şi dictatura comunistă a lui Dej-Ceauşescu. Aşadar, România a trăit sub o dictatură continuă de 52 de ani. Întrebare deschisă: de unde tradiţii de dreapta în istoria modernă a României?
După ’89. Timp de patru decenii, dreapta a fost demonizată şi prezentată ca sinonimă cu Mişcarea Legionară, demonizată la rândul ei, deşi unele dintre cadre sale au devenit comunişti, credincioşi partidului. După ’89, FSN, apoi PDSR au continuat o propagandă mincinoasă, înfricoşând populaţia (electoratul) rural cu revenirea monarhiei şi a moşierilor acaparatori şi ameninţând populaţia urbană cu o revenire în forţă a „legionarilor”, care după ‘89 au fost mai mult grupări nostalgice decât forte politice serioase. Teroarea lansată de Iliescu cu ajutorul foştilor securişti şi organizarea mineriadelor au anihilat complet orice încercare de reorganizare a partidelor istorice. O altă problemă majoră a fost redistribuirea „avuţiei naţionale” şi acumularea tâlhărească a acesteia în patru nivele suprapuse cronologic. Acestă redistribuire nu a permis, pentru mult timp, formarea unei clase mijlocii, cu posibilităţi antreprenoriale, care ar fi promovat politici liberale de dreapta.
În România postdecembristă, construcţia politică s-a făcut dispreţuind ideologiile sau doctrinele aferente acestor ideologii. Toate partidele politice au fost create prin manipulări, gândite şi organizate de fostele cadre comuniste. Incapacitatea publicului de a realiza analize raţionale, fără emoţii şi fără negări, a dus la babiloniada prezentă. Dezbaterile publice s-au transformat în certuri între galerii de fotbal, bazate pe fals partizanat sau, în cel mai bun caz, un partizanat imposibil de explicat, de aici şi imposibil de transferat electoratului. Politica este traită prin „bufeuri” şi defulări emoţionale. Anii ’90 au colorat România într-un albastru generalizat. Roşul a fost desfiinţat exact de cei care făceau politica roşie, de comunişti. Construcţia numită FSN a anihilat posibilitatea discuţiei politice adevărate. Partidul unic comunist a devenit partidul unic fesenist. FSN-ul s-a transformat în noua formă de consens şi de gândire politică unică.
Partidele „aşa zis istorice” au uzurpat simboluri, nume şi şi-au însuşit o istorie de care sunt străine, prin inteligenţa şi cultura politică ale liderilor. Ridicolul suprem este astăzi în curs de schimbare prin redesenarea formelor, de fond nimeni nu mai vorbeşte. Simbolul PD-L, partid de dreapta, este reprezentat prin trandafirii albaştri socialişti pe fondul portocaliu. Când Dan Voiculescu a preluat titulatura Partidului Conservator, ridicolul a fost complet, mai ales când s-a trezit declarând în 2004: „După 60 de ani am revenit la putere.”
O definiţie relativă a dreptei politice. Termenul de „dreapta” sau „centru-dreapta” implică automat: libertatea individuală şi drepturile civile ale cetăţeanului, inclusiv dreptul la proprietate, democraţia liberală, capitalismul şi, implicit, economia de piaţă. Dreapta europeană acceptă „statul-social” până la limita în care acesta nu forţează o taxare abuzivă şi reglarea economiei printr-o legislaţie restrictivă, care îngrădeşte economia de piaţă. Dreapta este de facto o adversară istorică a comunismului şi permite coabitări limitate în stare de criză politică sau socio-economică cu social-democraţia.
O radiografie a electoratului dreptei. Empiric se poate discuta de patru categorii vizibile în societatea românească din punct de vedere al concepţiilor 
şi, de aici, a preferinţele electorale. În primul rand, avem o masă, probabil majoritară, pe care aş denumi-o „reacţionară”; aceasta masă populară este formată din toţi cei care în perioada de după ’89 nu au însemnat nimic sau aproape nimic din punct de vedere economic şi pentru care „statul de drept”, „libertate” şi „economie de piaţă” nu sunt deloc mesaje importante în viaţa lor cotidiană. În această categorie îi vom întâlni pe majoritatea pensionarilor, bugetarilor, care au dus-o mult mai bine în perioada comunistă – unii profesori/ învăţători, în special cei care cred cu tărie că fără perioada comunistă această oportunitate profesională nu ar fi existat pentru ei; medici, care câştigă astăzi mult mai puţin decât în vechile timpuri, când şpaga prima tratamentului, şi pentru care „statul de drept” este pericolul de a fi deferiţi justiţiei. Elita acestei categorii este exact cea care guvernează astăzi, adică „foşti” şi „odraslele foştilor” sau unelte ale noilor îmbogăţiţi, majoritatea lor proveniţi din garda pretoriană a comunismului sau din unităţile sale auxiliare, pentru care democraţia este o vorbă fără sens, libertatea o aberaţie şi statul este drept numai dacă ei sunt statul. Această categorie este, fără îndoială, majoritară în societatea care trăieşte astăzi în România. Contribuţia lor economică este discutabilă. Din nefericire, argumentul contribuităţii în trecut nu poate sta în picioare, in special din cauza elitelor lor, care au jefuit sau administrat prost aceste contribuţii.
Vizavi se află categoria „reformatorilor”. Exact acea masă socială care are de câştigat din „economia de piaţă”, din libertatea unei societăţi democratice şi se simt apăraţi într-un stat de drept. Majoritatea acestor oameni lucrează „la privat” sau sunt bugetari, conştienţi de binefacerile unei societăţi reformate; mulţi din ei, refuzând să accepte compromisul, au emigrat temporar sau definitiv. Cei rămaşi în România se simt (obiectiv sau subiectiv) nereprezentaţi faţă de raportul lor major la economia ţării, fiind întotdeauna (cu cifre) „calul de bătaie” al tuturor guvernelor care s-au perindat din ’89 şi până astăzi. Aceşti „reformatori” sunt mult mai puţini numeric decât „reacţionarii” şi sunt înfrânţi electoral tocmai de idealurile lor democratice, adică de către o masă populară care chiar nu crede în democraţie.
A treia categorie, destul de mică, dar suficient de mare pentru a avea un impact social şi electoral, este categoria „oportuniştilor”, cei care îşi găsesc prezentul fără trecut şi fără un viitor în afara celui care cred ei că îi avantajează. Căutarea oportunităţilor imediate le caracterizează existenţa, în felul în care suprema binefacere personală a fost înainte de ’89 gospodaria de partid, o repartiţie la bloc sau la post mai facilă. Îi vom găsi pe aceşti oportunişti în toate categoriile sociale, iar migraţia lor electorală nu are nimic de-a face cu noţiunile „abstracte” de genul menţionat mai sus.
În sfârşit, cea mai condamnabilă categorie, după părerea mea, sunt „indiferenţii.” Condamnabili pentru că ei, sau cel puţin majoritatea lor, cred că au cunoaşterea trecutului, percep corect prezentul, dar consideră că viitorul nu-i va afecta şi pe ei. Trebuie să-i combat şi să-i corectez: istoria, inclusiv cea românească, i-a penalizat cel mai crunt. „Cine nu este cu noi este împotriva noastră” a sfărâmat iluzia „păcii apolitice” şi a indiferenţei lor, au fost suprimaţi fizic, concomitent cu cei clar definiţi ca duşmani ai regimului.
Fără îndoială că electoratul de dreapta ar putea fi localizat în rândurile “reformatorilor” şi într-o măsură şi în rândul “indiferenţilor”. Din nefericire, pentru „partida de dreapta” în România, o parte masivă a electoratului potenţial a emigrat temporar sau pentru totdeauna.
Theophyle este pseudonimul celui care realizează unul dintre cele mai urmărite bloguri româneşti de dreapta – politeia.ro.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Cand ii iei la scuturat, multi politicieni care se clameaza de dreapta scot niste “stangisme” si mai cu seama “populisme” atat de gaunoase, ca te ingozesti.
ma tem ca sunt foarte putini cei care ar putea explica simplu, limpede (hi, hi) asa, ca unui copil de clasa cincea, ce este si cu ce se maninca “dreapta”. Or liberalismul. Si am mai observat ca in multe minti, intre acestea nu e nici o diferenta ! Si, de aici, incepe restul.
Foarte interesant articolul. Inteleg ca dreapta ramane o forma fara fond in Romania, insusita in special de oportunisti. Cel mai probabil bazinul electoral al dreptei rezida in categoria indiferentilor, care se pare ca are nevoie de un stimul puternic pentru implicarea in viata politica. Dezbaterea despre statul de drept nu a contat pentru ei, poate ceva impozite mai mari o va face.