Calendar: Nicole Iorga – 142 de ani
| 17/01/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Nicolae Iorga s-a nascut la data de 17 ianuarie 1871, la Botoşani, părinţii lui fiind avocatul Nicu Iorga şi Zulnia Aghiropol. Nicolae Iorga a devenit unul 
din cei mai proeminenti oameni de cultura ai României. Istoric, profesor universitar, enciclopedist, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, gazetar, publicist, om politic, membru titular al Academiei Române. Nicolae Iorga a avut o activitate ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1.003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii. Iorga este cel mai prolific istoric al românilor, autor a numeroase sinteze, culminate cu Istoria Românilor în 10 volume, pentru care a fost numit pe bună dreptate cel mai mare istoric al României din toate timpurile. Nicolae Iorga a fost absolvent al cursului secundar de la Liceul din Botoşani şi Liceul Naţional din Iaşi, apoi în numai un an termină studiile şi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi (1889). Studiile superioare şi le desăvârşeşte în străinătate, la Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice din Paris (1892), apoi la Berlin şi Leipzig, unde şi-a luat doctoratul în filosofie (1893).
La vârsta de numai 23 de ani, Nicolae Iorga devine profesor suplinitor, apoi, din 1895 este titular la catedra de Istorie a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi.De numele său se leagă fondarea Institutului de Studii Sud-Est Europene (1914), al Institutului de Studii Bizantine, al Institutului de Istorie Uiversală. Pe 1 noiembrie 1928 este ales decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie, iar anul următor, pe 1 martie, este ales rector al Universităţii Bucureşti. Din 1919 devine preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice, iar din 1924 ţine cursuri de vară la Vălenii de Munte.
***
Politicianul Iorga
Naţionalist şi apărător al tradiţionalismului rural, Nicolae Iorga a considerat că trebuie să se implice activ în viaţa socială şi politică a României. Pe 23 aprilie 1910, împreună cu Alexandru C. Cuza, a fondat Partidul Naţionalist-Democrat. Acesta nu a avut o bază electorală de masă. Era perceput ca o 
formaţiune personală a mentorului său, la care au aderat „învăţăcei” ai săi. Iorga însuşi nu a fost preocupat să dea partidului său o extindere deosebită. Întrebat ce reprezintă formaţiunea sa politică, savantul a răspuns: „Paltonul, pălăria şi bastonul meu sunt partidul”! PND reprezenta interesele unei părţi ale intelectualităţii cu convingeri democratice, precum şi a unor categorii ale micii burghezii rurale şi urbane. Un accent deosebit se punea pe culturalizarea maselor şi pe factorul moral, considerat de Nicolae Iorga ca decisiv pentru evoluţia României. În programul partidului erau înscrise deziderate ca exproprierea tuturor moşiilor mai mari de 100 de hectare, impozit progresiv pe venit, descentralizarea administrativă, lărgirea dreptului de vot şi asupra femeilor [1].
După Marea Unire, Iorga a avut o contribuţie importantă la formarea Blocului Parlamentar pe 25 noiembrie 1919 [2]. Acesta a fost o coaliţie politică alcătuită din mai multe partide cu scopul de forma o majoritate parlamentară în susţinerea noului guvern [3]. Deoarece în alegerile parlamentare din 2 – 8 noiembrie 1919 (primele alegeri pe baza votului universal), nici un partid politic nu obţinuse o majoritate parlamentară, iar noile partide, după cum aprecia Nicolae Iorga, „se simţeau observate şi pândite din umbră de liberalii furioşi de rezultatul neprevăzut al alegerilor” [4], formula unui guvern de coaliţie s-a impus cu necesitate. Conform algoritmului, savantul a primit funcţia de preşedinte al Adunării Deputaţilor, însă lipsa de unitate politică a formaţiunilor a permis destabilizarea guvernării condusă de Alexandru Vaida-Voevod (PNR), iar Ionel Brătianu, preşedintele PNL, cel care domina scena politică cu autoritate, a acţionat pentru formarea unui nou cabinet condus de generalul Alexandru Averescu (PP), personalitatea politică cea mai populară din epocă.
În acea perioadă, PND era măcinat de gravele contradicţii dintre Iorga şi A. C. Cuza. Acesta din urmă avea serioase tendinţe antisemite, astfel că pe 7 aprilie 1920, PND s-a divizat, gruparea lui Cuza luându-şi denumirea mai târziu de Liga Apărării Naţional-Creştine (4 martie 1923). Din dorinţa de a contribui la construirea unui bloc antiliberal, în mai 1924 PND-ul condus de Nicoale Iorga a fuzionat cu gruparea lui Constantin Argetoianu desprinsă din Partidul Poporului, PND luând denumirea de Partidul Naţionalist al Poporului [5].
În ianuarie 1925, Iuliu Maniu a adresat partidelor de opoziţie un nou apel de a se uni pentru a pune capăt dominaţiei liberale şi a „reinstaura un regim democratic în România”. Argetoianu l-a convins pe Iorga să accepte fuziunea cu PNR, folosind cu mare abilitate „arta linguşirii”. Iorga se pregătea să plece la Paris, când Argetoianu i-a cerut o întrevedere înainte de plecare. Au discutat despre literatură, despre Sofocle şi dramele scrise de Iorga, care nu se bucurau de prea mare succes la public. Argetoianu a recitat din memorie pagini întregi din dramele lui Iorga, spre încântarea acestuia. La despărţire, Argetoianu i-a spus: „A, era să uit, domnule profesor. Dumneata pleci pentru mai multă vreme. Nu crezi că ar fi bine să dai cuiva, în care ai mai multă încredere, delegaţia de a trata fuziunea cu domnul Maniu?” Răspunsul a venit pe loc: „Dar se înţelege. Iată, să-ţi dau o delegaţie în scris; ai din partea mea depline puteri” [6]. A doua zi, Argetoianu s-a prezentat la Maniu. Trei zile mai târziu, pe 8 martie 1925, fuziunea dintre cele două partide a fost ratificată, iar Nicolae Iorga a devenit co-preşedinte al partidului. Divergenţele de opinie au fost determinate de fuziunea cu Partidul Ţărănesc, ceea ce l-a determinat pe savantul român să îşi reînfiinţeze vechea formaţiune pe 28 septembrie 1926, sub denumirea de Partidul Naţional [7]. Această hotărâre n-a fost urmată de o activitate politică şi organizatorică corespunzătoare, astfel încât partidul său a rămas o organizaţie politică minoră.
Nicolae Iorga a sprijinit dictatura regala, instaurata prin Constituţia din 27 februarie 1938 [8]. Savantul a acceptat să fie ministru de stat (10 februarie 1938 – 30 martie 1938) în primul guvern condus de patriarhul Miron Cristea. Pe 30 martie 1938, a fost adoptat decretul de dizolvare al partidelor politice, 
iar pe 16 decembrie s-a format Frontul Renaşterii Naţionale sub conducerea supremă a regelui [9]. Legea electorală din 9 mai 1939 a sporit prerogativele regale, Parlamentul jucând doar un rol decorativ [10]. În acei ani grei, Nicolae Iorga a preferat să sprijine instituţia monarhică, atunci când integritatea teritoriului României era pusă în pericol iminent. După alegerile din iunie 1939, istoricul român a devenit senator numit de rege, iar pentru doar patru zile a fost preşedinte al Camerei superioare (9 iunie – 13 iunie 1939).
Începutul sfârşitului tragic pentru Nicolae Iorga a început în martie 1938. La cunoscuta librărie ,,Cartea Românescă’’ exista un stand cu carte legionară, foarte bine vândută, închis de guvern, la fel ca şi cantinele legionare. Deşi se pronunţase pentru sprijinirea comerţului naţional, Iorga a socotit oportună închiderea cantinelor. Pe 26 martie 1938. Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mişcării Legionare, a adresat o scrisoare deschisă lui Iorga, prin care îi amintea faptul că, cu ani în urmă, îndemnase tineretul român să facă comerţ pentru a-i alunga pe evrei, iar acum cerea cu vehemenţă desfiinţarea comerţului legionar. Codreanu conchidea: „eşti un om necinstit sufleteşte căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate […] De acum şi până voi închide ochii, domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi” [11]. Iorga s-a consultat cu Armand Călinescu, ministrul de Interne, apoi la 30 martie 1938, fiind consilier regal, s-a adresat Parchetului Militar, solicitând deschiderea unei acţiuni în justiţie [12]. La 17 aprilie, Zelea Codreanu este arestat, iar două zile mai târziu Tribunalul Militar a decis condamnarea acestuia la şase luni de închisoare pentru calomnie [13].
In acest timp, autorităţile Ministerului de Interne au efectuat mai multe verificări la “cuiburile” legionare [14], iar lui Codreanu i s-au mai găsit şi alte capete de acuzare, inclusiv „cârdăşie cu şeful unei puteri străine” şi „uneltire contra ordinei soiciale”, motiv pentru care a mai fost condamnat la 10 de muncă silnică la minele de sare [15]. Rechizitoriul a fost întocmit de Armand Călinescu, ministru de Interne la acel moment. De fapt, Garda de Fier devenise extrem de „incomodă” pentru regele Carol, iar autorităţile au găsit diverse 
motive pentru a-i trimite la închisoare pe liderii acesteia. Hitler însuşi ceruse aducerea legionarilor la putere, ceea ce ar fi însemnat pentru Carol sfârşitul regimului instaurat doar cu câteva luni înainte [16]. Aşadar, şeful statului a decis decapitarea Mişcării Legionare. În noaptea de 29/30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu alţi lideri legionari (printre care se numărău Nicadorii, asasinii lui I. G. Duca, şi Decemvrii, asasinii lui Mihail Stelescu), au fost asasinaţi în timp ce erau transportaţi de la închisoarea din Râmnicu Sărat spre cea din Jilava [17]. Acest fapt a alimentat mânia legionarilor, care în perioada următoare au trecut la represalii. Printre cei care au suferit de vendeta legionară s-a numărat şi Nicolae Iorga, care era „culpabil” indirect în ochii legionarilor de asasinarea conducătorului lor.
Având în vedere starea de dezordine generală care domina ţara în urma pierderilor teritoriale din vara anului 1940, regele Carol al II-lea demite guvernul Ion Gigurtu şi îl desemnează pe generalul Ion Antonescu cu formarea noului Consiliu de miniştri în ziua de 4 septembrie 1940.
Pe fondul continuării manifestaţiilor publice, regele Carol se vede nevoit să abdice în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940 şi să îi încredinţeze fiului său, Mihai, „grelele sarcini ale domniei” [18]. În aceeaşi dimineaţă, Mihai I este chemat la Palat pentru a depune jurământul în calitate de rege al României [19].
Pe 8 septembrie 1940, generalul şi-a arogat titlul de „conducător al statului”, astfel el nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în faţa nici unui for politic alt mijloc de control [20]. Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ, şi Dinu Brătianu, preşedintele PNL, nu au mai dorit să facă parte din noul cabinet, astfel că Antonescu a negociat participarea Mişcării Legionare la actul de guvernare. În acest sens, pe 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar” [21]. Horia Sima, şeful legionarilor, a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de miniştri.
Aflaţi la putere, legionarii au trecut de la sine la promovarea politicii proprii, peste capul generalului, deoarece acesta nu acţiona în spiritul ideologiei. Mai mult, colaboararea în guvern, între gruparea militară a lui Antonescu şi legionarii lui Horia Sima, era marcată de animozităţi. Sub pretextul românizării economiei naţionale, legionarii au procedat la naţionalizarea unor fabrici. De asemenea, ei au creat institiuţii proprii care funcţionau în paralel cu cele oficiale. Sub un ministru de Interne şi un prefect de poliţie legionari, Garda de Fier „şi-a format propriile sale forţe de poliţie, care au acţionat ca factori de represiune şi anchetă, de justiţie şi execuţie” [22]. Cel mai elocvent exemplu este Poliţia legionară, care a început să aresteze fără mandat pe cei care-i considera adversari. Astfel, legionarii au putut declanşa actele de răzbunare. În lunile octombrie şi noiembrie au fost arestaţi şi încarceraţi mai mulţi demnitari din perioada fostului regim, sub motivaţia implicării în asasinarea lui Zelea Codreanu.
La sfârşitul lunii noiembrie, profesorul Nicolae Iorga se afla la Sinaia, lucrând la monumentala operă „Istoria românilor”, deoarece reşedinţa sa de la Vălenii de munte fusese grav avariată în cutremurul din aceeaşi lună. În arhiva 
personală a lui Dudu Velicu, fost angajat al Serviciului Special de Informaţii, în cadrul Secţiei de cenzură a presei şi corespondenţei a fost găsit un text care relatează în detaliu momentul asasinării. În ziua de 27 noiembrie 1940, profesorul se găsea în biroul său din vila de la Sinaia, unde lucra. La ora 17:30, uşa de la camera doamnei Ecaterina Iorga s-a deschis şi 3 persoane au barat uşa, iar alte 4 persoane se găseau în camera alăturată. Doamna Iorga s-a ridicat impresionată de la locul său şi a întrebat: „Cine sunteţi”? Unul din aceşti indivizi a răspuns: „Poliţia legionară a capitalei. Am venit să-l luăm pe domnul profesor Iorga la Bucureşti, pentru un interogatoriu”. În vestibul, profesorul s-a îmbrăcat şi în timp ce voia să-şi pună galoşii observă că unul din cei 7 indivizi se uita curios la el. Iorga i-a spus soţiei sale să aibă grijă de notele de la istorie universală, la care tocmai lucra în acel moment. În drum spre maşină, grupul s-a întâlnit cu domnişoara Alina Iorga, fiica savantului, care auzind de la tatal său că merge la Bucureşti pentru un interogatoriu, a cerut să meargă şi ea. Însă unul din cei 7 i-a răspuns că nu are loc în maşină. Profesorul a fost aşezat în faţă împreună cu şoferul şi un alt individ. Cei care au rămas jos au salutat pe cei care au plecat cu salutul legionar. Autoturismul cu care a fost transportat avea numărul de înmatriculare 6211 B.R., iar din verificările efectuate de poliţie a rezultat că era proprietatea Institutului Naţional al Cooperaţiei [23].
A doua zi, 28 noiembrie 1940, corpul profesorului Iorga a fost găsit împuşcat într-un şanţ, „pe şoseaua Ploieşti-Strejnic, cam la 1 km de Strejnic, pe partea dreaptă a şoselii, pe mirişte, la o distanţă de 15 m de şosea”, de către gardianul public Petre Zamfir, aflat în serviciu la Chestura oraşului Ploieşti.[24]. Lângă cadavru s-au găsit nouă tuburi de cartuşe, dintre care şapte de calibrul 7,65, iar două de calibrul 6,35. Avea 69 de ani. Potrivit afirmaţiilor unor personalităţi istorice, „a fost cea mai odioasă crimă de la tăierea capului lui Miron Costin încoace”. Autorii asasinatului au fost identificaţi în cele din urmă a fi: Ion Tucan (secretar general al Institutului Naţional al Cooperaţiei), Ştefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ştefan Iacobete (şofer INC) şi Tudor Dacu (informator al Poliţiei Legionare).
În aceeaşi zi a mai fost asasinat Virgil Madgearu în pădurea Snagov, modul de operare fiind asemănător cu cel în asasinatul asupra profesorului Iorga. De asemenea, s-a descoperit ulterior că cei doi au fost transportaţi spre locul respectivelor asasinate cu acelaşi autoturism. În noaptea precedentă au mai fost asasinaţi 64 de înalt demnitari ai statului din perioada regimului carlist, printre care fostul prim-ministru Gheorghe Argeşeanu.
Note si citate:
1.”Neamul Românesc”, XIII, nr.211 din 25 septembrie 1919
2. Blocul Parlamentar în „Neamul Românesc”, IV, nr.265 din 27 noiembrie 1919
3. Georgeta Smeu, Dicţionar de Istoria Românilor, Editura Trei, Bucureşti, 1997, pp.47-48
4. Nicolae Iorga, România contimporană de la 1904 la 1930. Supt trei regi, Bucureşti, 1932, p.331
5. “Neamul Românesc”, XIX, nr.104 din 13 mai 1924
6. Constantin Argeotianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, în Arhivele Istorice Centrale, Arhivele C.C. al PCR, fond 104, dos.8594, ff. 1848 – 1849
7. “Neamul Românesc”, XXI, nr.123 din 11 octombrie 1926
8. Constituţia din 27 februarie 1938 în „Monitorul Oficial”, nr.48 din 27 februarie 1938.
9. Decret-lege pentru dizolvarea asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice în „Monitorul Oficial”, nr.75 din 30 martie 1938
10. Decret-lege pentru înfiinţarea Frontului Renaşterii Naţionale în „Monitorul Oficial”, nr. 293 din 16 dcembrie 1938
11. Scrisoarea lui Corneliu Zelea Codreanu, către Nicolae Iorga în Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută, Editura Fronde, Alba Iulia-Paris, 1994, pp. 299-300
12. Ştefan Palaghiţă, Istoria mişcării legionare, p.29
13. Condamnarea domnului Corneliu Z. Codreanu în „Universul”, 55, nr.110 din 21 aprilie 1938
14. Reprimarea agitaţiilor Gărzii de Fier, în „Universul”, nr. 112 din 23 aprilie 1938
15. Ioan Scurtu, Culegere de documente şi materiale privind istoria României (1938 – 1940), Bucureşti, 1974, pp.113-114
16. Les archives secrètes de la Wilhelmstrasse, vol. V, Livre 1, Paris, 1953, doc. 226
17. Ştefan Palaghiţă, Garda de Fier spre reînvierea României, Buneos Aires, 1951, pp.102-103
18. Manifestul către români semnat de Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940 în Ioan Scurtu, România şi marile puteri (1933-1940). Documente, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000, p. 232
19. „Monitorul Oficial”, nr. 206 bis din 6 septembrie 1940
20. „Monitorul Oficial” din 8 septembrie 1940
21. Ibidem, nr. 214 bis din 14 septembrie 1940
22. Ivor Porter, Operaţiunea „Autonomous”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p.82
23. Florin Şinca, Din istoria Poliţiei Române, vol. I, cap. 5, Tipografia RCR Print, Bucureşti, 2006, p.328
24. Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul. 26 – 27 noiembrie 1940. Bucureşti, 1941
Bibliografie:
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007 ; Nicholas Nagy-Talavera, Nicolae Iorga – O biografie, Editura Institutul European, Bucureşti, 1999; Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003.
Articol publicat pe Politeia Doctrinara la data de 3 mai 2010
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
ma intreb ce mai zic manualele liceenilor despre Nicolae Iorga.
Oricum, multumesc
arrletty salut,
cu placere 🙂 Chiar nu stiu.
Readucerea in tara si sprijinirea lui Carol al II-lea a fost a doua mare greseala a politicienilor romani din istoria moderna a statului.