Viitorul jurnalismului – O promisiune sacra
| 09/01/2013 | Autor theophyle Categorii: Editoriale, Opinii, Stiri / Revista Presei |
Articolul de fata, “Viitorul jurnalismului – O promisiune sacra” (Zukunft des Journalismus Das heilige Versprechen) a fost publicat de Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ) si semnat de catre Frank Schirrmacher. Cateva date despre ziar si autor.
Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ) a fost înfiinţat în 1949, devenit in timp un mare cotidian conservator – liberal referinţă pentru oamenii de afaceri şi pentru intelectuali prin suplimentul lui literar, “Foileton”. FAZ este cel mai difuzat cotidian german în străinătate, şi are una dintre cele mai răspândite reţele de corespondenţi din lume, ceea ce-l face independent faţă de agenţiile de presă. Mic detaliu: pe prima pagină nu existau fotografii înainte de 2007. Accesul la site-ul web, care conţine între altele dosare de actualitate în “audio-book” este în mare parte cu plată. În schimb, redacţia suplimentului “Foileton” prezintă critici de noi apariţii editoriale, descărcabile gratuit. Apare la Frankfurt in limba germana. Circulaţie : 369 000. Site on-line
Autorul aricolului, Frank Schirrmacher – este supranumit in presa germana “Dirty Harry” al foiletonului, eseist şi ziarist Frank Schirrmacher (născut în 1959) scrie din 1985 în paginile culturale ale Frankfurter Allgemeine Zeitung, din a cărui echipă de editori face parte astăzi. A primit numeroase premii. Ultima sa carte, “Payback” (2009, netradusă încă în limba română), despre consecinţele avalanşei de date informatice, a dat naştere unei intense polemici în Germania.
***
Vai, ce auroră strălucitoare a trecut neobservată aici! Fiecare avea pe birou sau în buzunar aparate ce-i ofereau mai multe posibilităţi de comunicare decât avusese preşedintele Statelor Unite cu doar douăzeci de ani în urmă; câţiva euro, şi puteai să devii tu însuţi studio TV sau editură: totul a fost posibil, spuneau toţi, dar, pradă somnului, oamenii n-au băgat de seamă nimic. Un dezastru, s-ar zice, sau pur şi simplu un mesaj dintr-un vis care ar trebui să ne dea de gândit, acum că ne trezim din el.
Nu e vorba aici de criza ziarelor. Dacă, după ce cotidianul Frankfurter Rundschau şi-a declarat insolvenţa, iar Financial Times Deutschland a fost închis, marele automat Pavlov al comunicării publice vorbeşte atât de mult despre şanse irosite – şi nu totdeauna nejustificat, dar mereu cu pretenţia că are dreptate –, atunci e momentul să ne uităm puţin cu cine stăm în aceeaşi barcă.
Euforia începuturilor
Să completăm deci imaginea, în favoarea adormiţilor: zece ani de internet comercial, zece ani de economie a informaţiei, cinci ani de smartphone şi cel puţin douăzeci de ani de ideologie aferentă, profesată de intelectualii internetului – adică mesajul potrivit căruia oricine are dreptul să-şi atribuie singur puterea pentru a deveni o portavoce a opiniei publice şi a participării individuale.
Ce s-a ales din această euforie a începuturilor? Şi oare ce mai e valabil acum din tezele despre o tehnologie capabilă să modifice toate raporturile sociale şi economice? În sfârşit, ce anume din toate astea e altceva decât cea mai mare lovitură publicitară din istorie, orchestrată de Silicon Valley?
Optzeci de milioane de germani care ar fi putut să devină peste noapte propriii lor editori, tipografi, autori: atunci unde e noul [Joseph] Pulitzer [celebru jurnalist şi editor american , care a trăit între anii 1847 şi 1911]? A ieşit de aici vreun model de blogger, de start-up, de ştiri sau de comunicare cât de cât funcţional?
Un leac miraculos
Poate pentru că s-au găsit câţiva să creadă că doar un leac miraculos ne mai poate salva acum şi că nu vom da lovitura decât dacă-i îngropăm pe ceilalţi, există în acest domeniu – care n-a fost niciodată cu adevărat viu – atâţia care doresc cu ardoare moartea mediilor “tradiţionale”. “Fă-i să mănânce viitor!” a numit cândva marele publicist american Thomas Frank această strategie; cu alte cuvinte: “Spune despre fiecare nouă generaţie de iPhone-uri că va programa viitorul social”.
Nimeni nu joacă acest joc al determinismului tehnologic cu mai mare plăcere decât jurnaliştii înşişi. Wolfgang Blau de exemplu, redactor-şef al portalului Zeit online [pagina de internet a săptămânalului Die Zeit] – care n-a făcut nici urmă de profit acolo, dar a trăit de pe urma unei mărci căreia-i pune mereu la îndoială bazele materiale –, bate acum ţara în lung şi-n lat ca întruchipare a principiilor neoliberale. “Piaţa a decis: trebuie să ne obişnuim cu ideea că ramuri şi profesii întregi vor dispărea”.
Salvarea e pregătită: un portal specializat în economia mijloacelor de informare anunţă mai nou că e bine ca producătorii bunurilor de larg consum să-şi fabrice propriile pagini de ştiri: în felul acesta ştim măcar ce conflicte de interese există. Ne bucurăm când Apple relatează despre condiţiile de muncă din China sau când Coca-Cola propovăduieşte binefacerile globalizării.
O utopie tehnologică
Fapt e că economia informaţiei a dus, în actuala ei “versiune alfa”, exclusiv la apariţia giganţilor industriali, la fenomene de concentrare a producţiei care-l tranformă tot mai des pe individ în exploatatorul propriului eu. Doar “ideologia californiană”, anunţată cu mulţi ani în urmă Kevin Kelly, sfântul din Silicon Valley, [fondatorul revistei Wired] ascunde această revenire a neoliberalismului sub forma utopiei tehnologice.
Prognoza lui Kelly, potrivit căreia oricine îşi poate confecţiona de acasă propria celebritate de 15 megabiţi şi poate obţine venituri abundente din publicitate, nu s-a îndeplinit nicăieri în lume decât pentru câţiva, foarte puţini. Singurul lucru care ne vine în minte este proiectul online al milionarei Arianna Huffington, Huffington Post cumpărat de AOL şi notoriu prin faptul că nu le plăteşte autorilor onorarii.
Dacă tot n-au apărut noi medii, ce avem în schimb? Companii gigantice care şterg, neîntrebate, cărţi din e-readere (Amazon), care cenzurează titluri de cărţi sau conţinuturi din presă (Apple, Facebook) sau care, în rezultatele căutărilor pe internet, îşi favorizează propriile produse, întrucât se consideră pe sine medii (Google).
Titlul noii cărţi a lui Naomi Wolf, Vagina: a new biography [Vaginul: o nouă biografie, netradusă în română], a fost modificat de iBookstore (aplicaţia Apple), devenind V*****a, şi abia după proteste energice varianta originală a putut fi recuperată. Evgeny Morozov a dat acest exemplu şi altele asemănătoare în The New York Times, arătând în ce măsură giganţii informaţiei sunt pe punctul de a redefini în mod autoritar normele culturale, mutaţie care trece neobservată cel mai adesea.
Inclusiv procesul preconizat de autoeducare politică şi socială a omului capabil să primească toate informaţiile printr-o simplă apăsare cu degetul se lasă aşteptat din punct de vedere mediatic. Participarea se limitează tot mai des la sisteme de recompensă prin butoane de like, plebiscite permanente la care e supus consumatorul şi dispoziţia sa de I like [îmi place].
A demonstra, aşa cum a făcut Robert S. Eshelman în revista The Baffler, că Primăvara Arabă nu a fost declanşată de Twitter şi de Facebook, ci de sindicate care se organizaseră clandestin de-a lungul mai multor ani n-ar trebui să însemne o jignire la adresa smartphone-ului şi a Facebook-ului. Această constatare ne sileşte mai degrabă să ne întrebăm cum se face că jurnalismul internaţional s-a pretat la asemenea excese reducţioniste, ca abia acum, cu chiu, cu vai, să reflecteze la afirmaţia lui Wael Ghonim, fostul manager egiptean al companiei Google, potrivit căreia “clasa muncitoare din Egipt nu a fost convocată pe internet sau pe Facebook”: “e drept că mediile sociale au jucat un anumit rol. Dar asta nu înseamnă că a fost o revoluţie pe internet”.
A cui e vina?
Dacă ziarele, fie tipărite, fie online, au devenit superflue, vina e a lor. Dar lucrurile ar fi putut să stea vreodată altfel? Oare ţara e dezbinată cu adevărat, în secolul XXI, de întrebarea dacă lucrurile pe care le citim se lasă atinse? E musai să ne certăm pe fâşâitul hârtiei, câtă vreme oricine îşi dă seama că într-o lume fără hârtie un ziar pe hârtie devine imediat o gaură în piaţă?
Ca şi cum asta ar fi întrebarea. Ca şi cum n-ar trebui mai degrabă să ne întrebăm dacă jurnaliştii vor rezista tam-tamului publicitar sau vor continua să ofere caricatura unei branşe care-şi transformă propria criză într-un mare titlu? De parcă ar exista cu adevărat o diferenţă ontologică între – să zicem – bloggeri şi jurnalişti şi nu doar o diferenţă individuală; şi parcă n-ar fi şi unii, şi alţii în aceeaşi barcă. Un lucru e sigur: ziarele trebuie să fie apeluri continue către lumea acestei intelighenţii şi e adevărat că aici au cel mai mult de învăţat.
“Cum poate supravieţui jurnalismul de calitate?” se întreabă săptămânalul Die Zeit. Dar nu asta e întrebarea. Într-o lume în care nu e greu să te lămureşti ce instituţii ar profita cel mai mult de pe urma atomizării discursului public, întrebarea decisivă este: cum poate supravieţui o societate fără jurnalism? Acum că tot mai mulţi jurnalişti lasă, din păcate, Silicon Valley şi Wall Street să le dicteze prognozele sociale, riscăm o previziune pe cât de simplă, pe atât de calmă: nu are cum să supravieţuiască. Articol original in FAZ aduce in limba romana PressEurop.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Salut!
Evident că jurnalismul nu va dispărea. Va trebui însă ca “jurnalistul” să înveţe că “gogoşile” nu mai pot prosti lumea la infinit. Informaţia circulă pe internet extrem de repede, iar bloggerii martori ai evenimentelor pot fi de real folos pentru vehicularea unor informaţii corecte. Îmi aduc aminte că blogul lui Marius Mistreţu a fost o sursă excelentă în timpul catastrofei din Japonia, sursă folosită inclusiv de jurnaliştii aşa zis consacraţi.
Salut tibi 😉
asa e cu o simpla remarca – jurnalisti vor trebui sa fie mai profesionisti, mai harnici si mai culti. Altfel nu au nici o sansa!