Se află România-2012 în momentul ‘46 ? (2)
| 11/12/2012 | Autor theophyle Categorii: Eveniment, Magazin Istoric |
Schimbarea legislatiei electorale
Noua legislație electorală a fost concepută pentru lărgirea dreptului la “votul universal masculin”, proclamând dreptul la vot al tuturor cetățenilor care 
împliniseră vârsta de 21 de ani, inclusiv al militarilor activi, cu limitarea sus-numitului drept al persoanelor care deținuseră funcții importante pe vremea dictaturii Conducătorului Statului, mareșalului Ion Antonescu. Ultima prevedere dat naștere la multe abuzuri, administrația luând decizii arbitrare, eliminând din viața politica numeroase personalități politice supuse judecății “comisiilor de epurare”, (toate controlate de PCR), sau a Tribunalelor Poporului (împuternicite să investigheze crimele de război și sprijinite constant de propaganda de partid comunistă).
Decizia de a permite militarilor activi și funcționarilor publici să voteze a fost gândită pentu a întări șansele de câștig ale comuniștilor. În preajma alegerilor, cabinetul lui Groza avea controlul complet asupra administrației publice la nivel central și local și controla toate canalele de comunicație dintre organele administrației și populație. Sursele sovietice din acele vremuri reflectă convingerea comuniștilor români că funcționarii publici și militarii aveau să asigure cam un milion de voturi stângii.
Un raport al Ambasadei Sovietice din București din 15 august 1946 îl informa pe Andrei Vîșinski asupra modificărilor aduse legii electorale și nota faptul că liderii partidelor istorice, Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, îl rugaseră pe regele Mihai să nu aprobe noile prevederi. Celor două partide nu li se permisese să aibă nicio contribuție la elabolarea noii legislații.
Estimarile pre-electorale
Cu câteva luni înainte de alegeri, liderii comuniști își exprimaseră încrederea în șansele de câștigare a 70 până la 80% din mandatele de deputat (declarațiile ministrululi justiției Lucrețiu Pătrășcanu și a ministrului afacerilor interne Teohari Georgescu), sau chiar a 90% (Miron Constantinescu, șeful ziarului comunist Scînteia). Fostul ministru de externe Constantin Vișoianu se plângea lui Adrian Holman, ambasadorul britanic la București, că BPD-ul își asiguraseră toate mijloacele pentru a câștiga alegerile prin fraudă. Archibald Clerk-Kerr, după vizita sa din România, nota că, în țară, nimeni nu mai credea că alegerile vor fi libere, în ciuda faptului că Vîșinski nu credea că, dacă nu erau ajutați în mod serios, comuniștii români nu ar fi fost capabili să câștige mai mult de 10% din mandatele parlamentare.
Diplomatul american Burton Y. Berry nota că până și Groza aproba toate procedurile frauduloase, afirmând în discuțiile cu o terță persoană că alegerile aveau să fie o competiție a măsluirii votului popular între două tabere: cea a premierului și a Secretarului General al PCR Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe de-o parte, și cea a “cominterniștilor” în frunte cu Emil Bodnăraș, pe de altă parte. În conformitate cu afirmațiile lui Berry, Groza și Dej ar fi fost mulțumiți cu un procent de 60% și o mai scăzută fraudă electorală, în vreme ce Bodnăraș visa la un rezultat de 90% W. Averell Harriman, amintindu-și de discuțiile sale cu Vîșinski, afirmă că ministrul sovietic considera că un procent de 70% ar fi fost cel mai credibil. În schimb, ambasadorul sovietic Serghei Kavtaradze afirmase că “prin anumite tehnici, BPD poate câștiga 90% din voturi”. Ana Pauker a amintit și ea de aceste “technici” într-o conversație cu oficialii sovietici. Ea avea însă credința că rezultatele finale nu vor trece de 60%. Pauker își mai exprima de asemenea temerea că, în ciuda rezultatelor bune ale coaliției BPD, populația avea să-i considere pe comuniști minoritari în rândul alianței.
Valul de zvonuri optimiste lansate de propaganda de stânga nu era decât o metodă de a obișnui populația cu ideea normalității unei victorii zdrobitoare a BPD și de a face rezultatele mult mai puțin suspecte în ochii observatorilor. Alte documente sovietice din 6 și respectiv 12 noiembrie fac rezumatul conversației oficialilor sovietici cu Bodnăraș, care recunoștea că se fac preparative pentru marea fraudă electorală. Prin comparație cu rezultatele oficiale, estimările lui Bodnăraș nu difereau cu mai mult de un procent. Kavtaradze și-a exprimat termerile că anumite informații despre preparativele făcute pentru fraudarea alegerilor vor ajunge pe căi oculte și în tabăra opoziției, PCR putând astfel să piardă voturi prețioase datorită încălcării regulilor acțiunilor conspirative.
Abuzurile comunistilor
Perioadele campaniei electorale și a alegerilor propriu zis au fost marcate de violențe și acțiuni de intimidare generală executate de detașamente ale BPD-ului. Într-un caz, la Pitești, membrii BPD au ucis un lider local al PNȚ-ului.
Mai înainte de alegeri, libertatea de asociere a fost drastic redusă printr-o serie de legi. Burton Y. Berry amintea că Groza recunoștea caracterul limitativ al decretelor cu putere de lege inițiate de guvern, dar le considera ca fiind necesare pentru asigurarea ordinei și liniștii în țară. Dezvoltând ideea, premierul român ar fi afirmat că guvernul încerca să prevină “provocările” extremiștilor de dreapta și în egală măsură a celor de stânga, dezordinile din timpul alegerilor putând duce la îndepărtarea lui din fruntea guvernului de către comuniști. În legătură cu arestarea mai multor angajați români ai Ambasadei Statelor Unite ale Americii din București, se spune că Groza ar fi pretins că el a încercat să-i elibereze, dar comuniștii s-au opus inițiativei sale. Într-un context semioficial, premierul român a mai afirmat în februarie 1946: “Dacă reacționarii câștigă, credeți că noi îi vom lăsa să trăiască [încă] 24 de ore? Vom reacționa imediat. Vom apuca în mâini ce putem și vom ataca”.
Berry amintea că premierul afirmase că evalua angajamentul României față de organizarea de alegeri libere diferit de cererile Aliaților occidentali, bazându-se pe “interpretarea rusească a «libere și naîngrădite»”. Un efect al măsurilor legislative a fost reducerea intervenției autorităților judiciare în supravegherea procesului electoral. Aceasta a căzut în sarcina autorităților locale, cele mai multe dintre ele controlate deja de sprijinitorilor comuniștilor.
Încă de la începutul campaniei electorale, toate resursele statului au fost mobilizate în ajutorul BPD-ului. Cifrelele amintite de Victor Frunză includ, printre alte investiții, peste 4 milioane de broșuri de propagandă, 28 de milioane de foi volante, 8,6 milioane de caricaturi tipărite și 6,6 milioane de afișe.
Consecințe
Rezultatele alegerilor a confirmat intrarea României pe orbita Uniunii Sovietice și apartenența ei efective la blocul răsăritean odată cu izbucnirea Războiului Rece. Pe 19 noiembrie, cele trei partide de opoziței: Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc și facțiunea lui Constantin Titel Petrescu desprinsă din Partidul Social Democrat, au protestat în mod oficial, acuzând guvernul Groza de falsificarea votului. Miniștrii fără portofoliu, Mihail Romniceanu (PNL) și Emil Hațieganu (PNȚ), au demisionat la scurtă vreme după anunțarea rezultatelor oficiale. Petre Țurlea considera că protestul a avut un rezultat nesemnificativ, dată fiind tradiția protestelor similare din perioada interbelică, care erau făcute pentru încălcări mult mai mici ale procedurilor de vot.
În aceeași lună, guvernul britanic al premierului Clement Attlee, prin reprezentantul Adrian Holman l-a anunțat pe ministrul român de externe Gheorghe Tătărescu că, datorită numeroaselor ilegalități înregistrate în timpul votului, nu recunoaște rezultatul alegerilor din România.
Pe 4 ianuarie 1947, ambasadorul român în Statele Unite Mihai Ralea a primit din partea guvernului american o scrisoare prin care se reproșa “încălcarea spiritului și literei” înțelegerilor Conferinței de la Moscova și Înțelegerii de la Ialta. Deși Ralea, un membru al Frontului Plugarilor aliat de conjunctură al comuniștilor, și-a exprimat preocuparea pentru atitudinea americanilor, el a apelat de asemenea la SUA pentru a nu lăsa România în spatele Cortinei de Fier. În august 1946, Berry afirma că avea informații despre faptul că Groza intenționa să strângă relațiile cu alte țări aflate în sfera de influență sovietică și în care era prezentă Armata Roșie, ca un prim pas spre o uniune vamală. Planul, sprijinit și de liderii comuniști bulgar Gheorghi Dimitrov și iugoslav, Josip Broz Tito, nu a fost pe placul lui Iosif Vissarionovici Stalin, iar după ruptura iugoslavo-sovietică a fost abandonat definitiv.
În lunile care au urmat, comuniștii și-au concentrat acțiunile pe reducerea la tăcere a opoziției și pe câștigarea monopolului puterii. În vara anului 1947, Afacerea Tămădău a asigurat pretextul pentru eliminarea din viața politică a țărăniștilor și liberalilor, interzise în mod oficial după punerea sub acuzare a lui Iuliu Maniu și judecarea lui într-un proces spectacol. Partidul Național Liberal-Tătărescu, care a început să critice guvernul Groza cam în aceeași perioadă, s-a retras din BPD, dar a fost implicat în scandalul Tămădău, toți liderii săi fiind înlocuiți cu persoane loiale comuniștilor. Comuniștii i-au absorbit în cele din urmă pe social-democrați, formându-se așa numitul Partid Muncitoresc Român.
La sfârșitul lunii decembrie a anului 1947, regele României Mihai I a fost forțat să abdice. Pe 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română, primul stadiu al regimului comunist în România.
Bibliografie, note si citate:
Lucian Boia, ed., Miturile comunismului românesc, Editura Nemira, București, 1998
Dosarele Istoriei, 11 (51)/2000
Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, Editura Polirom, Iași, 2005
Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, București, 1990
Bozgan, Mihai (10 august 2010). „Anul electoral 1946”. Muzeul Național de Istorie al României
WikiCommon under GNU
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
