O istorie a expansionismului rus (7) Desfiinţarea Poloniei a Finlandei şi anexarea Basarabiei
| 18/03/2014 | Autor theophyle Categorii: GeoPolitica, Magazin Istoric |
Pavel I
Ecaterina a II-a a Rusiei a murit în 1796, iar pe tron a urcat fiul ei, Pavel I al Rusiei (care a domnit între 1796-1801). Temerile pe care le-a avut în timpul vieţii mamei sale, care ar fi încercat să-l numească moştenitor al tronului pe nepotul ei cel mai mare, (primul fiu al lui Petru), Alexandru I al Rusiei, l-au făcut să legifereze dreptul primului 
născut. Aceasta este una dintre reformele scurtei sale domnii care au rămas neschimbate de-a lungul timpului. De asemenea, el a reînnoit contractul de exploatare blănurilor din Alaska al lui Nicolai Reazanov, ceea ce a dus în cele din urmă la achiziţia acestui teritoriu din America de Nord. Paul a fost generos, dar cu o fire schimbătoare, genorozitatea arătată iobagilor săi şi aroganţa i-au adus numeroşi duşmani.
Rusia, care devenise o supraputere europeană, nu a putut să nu fie inplicată în războaiele Franţei napoleoniene. Pavel a devenit un oponent ferm al Franţei, Rusia alăturându-se Marii Britanii şi Austriei în războiul împotriva lui Napoleon. Între 1798 şi 1799, trupele ruseşti sub comanda unuia dintre cei mai faimoşi generali ai imperiului, Alexandr Suvorov, s-au comportat strălucit în Italia şi Elveţia. Sprijinul ţarului pentru Cavalerii ospitalieri (Cavalerii Ordinului de Malta) şi recunoaşterea funcţiei Marelui Maestru au îndepărtat numeroşi membri ai Curţii Imperiale. Alături de politicile mai liberale faţă de clasele de jos şi de descoperirea corupţiei din trezoreria imperială, interesul pentru reforme i-au pecetluit soarta. Pavel I al Rusiei a fost asasinat în martie 1801.
Alexandru I
Noul ţar, Alexandru I al Rusiei (care a domnit între 1801 şi 1825), s-a suit pe tron ca urmare a uciderii tatălui său, în moartea căruia zvonurile susţineau că ar fi fost implicat. Pregătit ca să devină ţar de către bunica lui, Ecaterina a II-a, crescut în spiritul iluminismului, Alexandru avea o înclinaţie către romantism şi misticism religios, tendinţe 
manifestate în special spre sfârşitul domniei. El a modificat structura guvernamentală, înlocuind colegiile înfiinţate de Petru cel Mare cu ministere, dar fără a desemna şi un prim-ministru coordonator al întregii activităţi. Strălucitul om de stat Mihail Speranski, care fusese principalul sfătuitor al ţarului în primii ani de domnie, i-a propus suveranului reforme constituţionale ample, dar Alexandru l-a destituit în 1812 şi şi-a pierdut interesul pentru reforme.
Interesul lui Alexandru nu a fost centrat pe politica internă, ci pe cea externă, în mod particular în problemele conflictului cu Napoleon. Temându-se de ambiţiile expansioniste ale lui Napoleon şi de creşterea puterii Franţei, Alexandru s-a alăturat Marii Britanii şi Austriei în lupta împotriva noii ameninţări. Napoleon a învins armatele austriece şi ruseşti în bătălia de la Austerlitz din 1805 şi a înfrânt în mod zdrobitor pe ruşi la Friedland în 1807. Alexandru a fost constrâns să accepte pacea şi, după semnarea tratatului de la Tilsit din 1807, a devenit aliatul lui Napoleon. Rusia a pierdut puţin teritoriu ca urmarea a prevederilor tratatului, dar Alexandru s-a folosit de alianţa cu Franţa pentru a face alte cuceriri. După ce i-a învins pe suedezi în războiul finlandez din 1809, el a ocupat Marele Ducat al Finlandei, iar, după încheierea victorioasă a războiului ruso turc din 1806-1812, a ocupat Basarabia.
Alaianţa ruso-franceză a devenit din ce în ce mai fragilă. Napoleon era îngrijorat de intenţiile Rusiei în ceea ce priveşte strâmtorile strategice Bosfor şi Dardanele. În acelaşi timp, Alexandru privea cu deosebită neîncredere Marele Ducat al Varşoviei, statul polonez reconstituit şi controlat de francezi. Cererea francezilor ca Rusia să se alăture blocadei împotriva Angliei aducea atingere intereselor comerciale ale imperiului. În 1810, Alexandru a refuzat să respecte obligaţiile care i-ar fi revenit din participarea la blocadă. În iunie 1812, Napoleon a invadat Rusia cu 600.000 de militari, o forţă de două ori mai mare decât cea a armatei regulate ruseşti. Napoleon a sperat să provoace o înfrângere majoră a ruşilor şi să-l oblige pe Alexandru să ceară începerea tratativelor de pace. Deşi Napoleon a reuşit să împingă forţele ruşilor spre est, liniile franceze au devenit extrem de întinse şi solicitate. Rezistenţa îndârjită a ruşilor, care proclamaseră deslănţuirea Războiului pentru Apărarea Patriei, combinată cu temperaturile extrem de scăzute ale iernii ruseşti şi cu tactica pământului pârjolit a dus până în cele din urmă la înfrângerea dezastruasă a francezilor. Mai puţin de 30.000 de francezi s-au mai întors în Franta.
În vreme ce francezii se retrăgeau, ruşi i-au urmărit prin toată Europa Centrală şi Occidentală, până la porţile Parisului. După ce Napoleon a fost învins, Alexandru a devenit cunoscut drept salvatorul Europei şi a jucat un rol hotărâtor în redesenarea hărţii politice continetale în timpul Congresului de la Viena din 1815. În acelaşi timp, sub influenţa misticismului religios, Alexandru a iniţiat crearea Sfintei Alianţe, o alianţă a celor mai multe naţiuni ale Europei, ai căror conducători ar fi trebuit să acţioneze conform principiilor creştine. Din punct de vedere practic, funcţională a fost însă Cvadrupla Alianţa dintre Rusia, Anglia, Prusia şi Austria, formată în 1814. Aliaţii au creat un sistem internaţional pentru menţinerea status quo-ului teritorial şi pentru prevenirea renaşterii expansionismului francez. Alianţa Cvadruplă a asigurat influenţa Rusiei în Europa.
În acelaşi timp, Rusia şi-a continuat propria expansiune. Congresul de la Viena a dus la apariţia Regatului Polonez al Congresului, căruia Alexandru i-a asigurat o constituţie. În acest fel, Alexandru I a devenit rege constituţional al Poloniei, rămânând în acelaşi timp ţar autocrat al Imperiului Rus. Alexandru era de asemenea monarh al Finlandei, ţară pe care o anexase în 1809, dar căreia îi acordase un statut de autonomie. În 1813, Rusia a cucerit teritorii în regiunea Baku din Caucaz, după ce a înfrânt Persia într-un război început în 1804. În acelaşi timp, Rusia era ferm instalată în Alaska.
Istoricii sunt în general de acord că mişcările revoluţionare au apărut în timpul domniei lui Alexandru I. Tinerii ofiţeri ruşi care au prticipat la urmărirea oştilor napoleoniene prin vestul Europei se întorseseră în Rusia plini de idei revoluţionare: drepturile omului, guvernare reprezentativă şi democraţie, abolirea iobăgiei şi chiar răsturnarea pe cale revoluţionară a ţarului. Ofiţerimea era în mod special vexaţi de faptul că ţarul acordase Poloniei o constituţie, în vreme ce Rusia era în continuare guvernată autocratic, în lipsa unei asemenea carte fundamentale. Mai multe organizaţii clandestine se pregăteau de revoltă în momentul în care, pe neaşteptate, ţarul a murit în 1825. După moartea lui Alexandru I, problema succesiunii a fost cea care a captat atenţia tuturor. Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei a renunţat la drepturile sale de succesiune la tron. Un grup de apoximativ 3.000 de ofiţeri a refuzat să jure credinţă noului ţar, fratelui lui Alexandru, Nicolae I, proclamând loialitatea lor numai la ideea de constituţie. Acest eveniment a apărut în decembrie 1825, iar rebelii au fost numiţi de aceea decembrişti. Ţarul Nicolae a zdrobit uşor revolta ofiţerească, decembriştii care mai scăpaseră cu viaţa au fost arestaţi şi exilaţi în Siberia.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
