România în cumpăna vremurilor
| 28/11/2013 | Autor theophyle Categorii: Dosare, Magazin Politic |
La cumpana intre o perioada in care am vazut lumina si la inceputul altei cand incepem sa vedem numai umbre, perioada care se anunta a deveni mai tumultoasa decat precedenta, am hotarat sa privesc impreuna cu voi in trecutul nostru pentru a deslusi firul Ariadnei care ne conduce pe toti de la un trecut aproape necunoscut majoritatii, spre un viitor pe care aceeasi majoritate nu este in stare sa-l inchipuie.
***
Luiminile metropolelor. Constantinopolul pentru moldoveni si munteni si Viena pentru romanii ardeleni au insemnat nu numai centrele politice ale secolelor XVII-XIX ci si cele culturale, centre care de bine de rau au aprins flacara iluminismului si pe plaiurile mioritice. In secolul al XVIII-lea Moscova si Paris in al XIX-lea se vor alatura centrelor gravitationale ale politicii si culturii romanesti.
Constantinopolul a fost pentru românii munteni si moldoveni şcoala învăţăturii universale, la care nu puţini domnitori şi mari boieri şi-au trimis copiii. Acolo se găseau mulţi învăţători şi dascăli de renume, greci, francezi, englezi sau italieni, multi dintre ei francmasonii . Câţiva dintre Domnitorii români au aplicat ideile şi principiile “Epocii Luminilor” pe care şi francmasoneria le va răspândi un secol mai tarziu.
În Moldova şi Ţara Românească, Alexandru Lăpuşneanu şi Radu Şerban au întemeiat Şcoli domneşti “pentru învăţătura norodului” în 1561 la Cotnari şi în 1603 la Târgovişte. Academia din Bucureşti apare în 1688 din cheltuiala domnitorului Şerban Cantacuzino, cea din Iaşi în 1707 din cea a lui Antioh Cantemir, iar cea din Transilvania în 1795 din străduinţa învăţatului Ioan Piuariu-Molnar. Constantin Brâncoveanu, Antioh şi Dimitrie Cantemir înfăptuiesc reforme juridice şi fiscale, deschid şcoli şi spitale, popularizează ideia “bunului” sau “binelui obştesc”. În 1741, Domnitorul Constantin Mavrocordat instaurează în Ţara Românească o Constituţie (“Marele Hrisov”), iar în 1746-49 tot dânsul, domnind succesiv la Bucureşti şi la Iaşi, desfiinţează şerbia (iobăgia) în ambele Principate.
“Marele Hrisov” a fost publicat ca model juridic de Constituţie în gazeta “Mercure de France” din Iulie 1742. În 1780, “Pravilniceasca Condică”, redactată de Domnitorul Alexandru Ipsilanti, modernizează legislaţia Ţării Româneşti. În 1784, faimosul “Supplex libellus valachorum“, redactat în principal de Nicolae Ursu zis “Horea”, prezintă revendicări absolut similare cu cele exprimate zece ani mai înainte în America sau cinci ani mai târziu în Franţa. În ciuda înfrângerii răscoalei şi uciderii lui Horia şi lui Cloşca, împăratul austriac Iosif al II-lea este silit să desfiinţeze iobăgia şi în Transilvania. Astfel, ţările române sunt dotate cu Constituţii iar ţăranii români sunt eliberaţi din şerbie, pe când împărăţiile vecine vor rămâne monarhii absolute cu ţărani şerbi, timp de încă un veac şi mai bine.
Iluminismul românesc in Ardeal se identifică total cu Şcoala Ardeleană. Şcoala Ardeleană a pus în miscare un amplu proces de afirmare natională si culturală a românilor din Transilvania în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si la începutul secolului al XIX -lea. Cărturarii acestui curent au adus argumente stiintifice pentru afirmarea drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor stiintifică s-a manifestat pe mai multe planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar.
Masoneria romaneasca – farmazonii. Autori anglo-saxoni nu recunosc vechimea francmasoneriei în ţările române, dar uni istorici de “ginta latina” ca D.G.R. Şerbănescu şi Jacques Pierre (în Dicţionarul francmasoneriei, Presses universitaires de France, Paris 1991), afirmă că prima lojă masonică românească fost întemeiată la Iaşi în 1748, de către 
italianul Carri, secretar al lui Constantin Mavrocordat. Nu ştim dacă şi Domnitorul reformator a făcut parte din lojă. A doua lojă apare în 1749 printre saşii de la Braşov, a treia în 1767 printre cei de la Sibiu. A patra lojă în Basarabia, la Chişinău, în 1820. Întemeiată de un medic Alzacian, Schaller, venit în Rusia cu Napoleon, ea numără printre membrii săi un însemnat demnitar ortodox: arhimandritul Efremie, care va întemeia la rândul său o a cincea lojă, “Zorile”, majoritar românească, la Silistra şi apoi încă una, bulgărească, la Ruse, în 1830. Precizăm aici că francmasonii şi biserica ortodoxă au avut până în 1937 relaţii bune, pe când biserica romano-catolică i-a socotit îndelungă vreme eretici şi apostaţi. Ca exemplu, episcopul Dunării de jos şi academicianul Mihail Ştefănescu (1823-1892, cunoscut sub pseudonimul de “Melchisedec”), a fost şi un însemnat demnitar francmason.
În 1821, numeroşi sunt românii afiliaţi la “Eteria” masonică condusă de Alexandru Ipsilanti, descendent al Domnitorului cu “Pravilniceasca Condică”, dar devenit general rus şi demnitar mason. Printre ei, Tudor Vladimirescu, care va fi executat fiindcă îşi încălcase jurământul faţă de “Eterie”(versiunea formala si nu prea clara). Scopul “Eteriei”, bazată la Odesa, era internaţional: dărâmarea puterii politice a Imperiului Otoman în întreaga Peninsulă Balcanică, cu ajutorul Ţarului Alexandru I-ul, şi al Patriarhului de la Constantinopol. Ori Tudor Vladimirescu dăduse prioritate obiectivelor sale locale din Ţara Românească, încurcându-i strategia lui Ipsilanti. În 1825, fraţii Golescu, boieri mari, întemeiază la Bucureşti a şasea lojă din România: “Societatea filarmonică”, la care aderă jumătate din protipendada politică, economică şi socială din oraş. Dar cea mai mare şi vestită lojă românească va fi a şaptea : “Steaua Dunării“, întemeiată la… Bruxelles, în Belgia, în 1850, în refugiu, de “fraţii farmazoni”, care făcuseră în 1848 revoluţia “paşoptistă” cu tricolorul albastru-galben-roşu însemnând “Libertate, Dreptate, Frăţie“, principii de bază ale francmasonilor.
La aceşti “farmazoni vechi” se adaugă o seamă de studenţi români din Franţa, unii iniţiaţi în loja “Athénée des Étrangers” (Ateneul străinilor) : printre ei, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Heliade-Rădulescu, Ion Ghica, Gheorghe Magheru, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, C.A.Rosetti, Carol Davila, Spiru Haret… Cum se zicea odinioară la Bucureşti : “începi student, continui farmazon, devii savant sau ministru, şi termini călcat în picioare de mulţime sub formă de Bulevard”. Într-adevăr multe din bulevardele din centrul oraşelor româneşti au numiri de francmasoni celebri.
Doritori de a stabili un stat de drept bazat pe principiile democraţiei parlamentare şi ale dreptului pământean, francmasonii români au înfiinţat numeroase societăţi şi reviste literare (Junimea), asociaţii filantropice sau chiar societăţi revoluţionare secrete (Frăţia).
Anecdotic, pe vremea “paşoptiştilor” exista în centrul Bucureştilor, alături de actualul Muzeu naţional de Istorie, o “stradă Farmazoană”, dispărută odată cu regularizarea Dâmboviţei şi cu reorganizarea urbanistică de la sfârşitul secolului XIX. Ulterior, actuala stradă Mircea Vulcănescu (Ştefan Furtună pe vremea comunismului) a fost închinată “Francmasonilor”, nume pe care îl păstră până în Martie 1938. Caz unic în lume, francmasoneria avea deci în limba română un termen popular, şi în capitala Ţării Româneşti o stradă comemorativă.
Prima crima politica a Romaniei moderne. Prima crima politica a Romaniei moderne, urmata din nefericire de alte cateva zeci si mai tarziu pe timpul comunistilor sute sau mii, a fost fara indoiala asasinarea prim-ministrului Barbu Catargiu, petrecuta la 8 iunie 1862. Atentatul s-a produs in seara zilei de 8 iunie 1862, pe cand cupeul in care se gasea 
premierul trecea pe sub clopotnita de la Mitropolie. La acea vreme, Parlamentul isi tinea lucrarile pe dealul Mitropoliei – ulterior al Patriarhiei. Dupa o sedinta agitata, in care spusese profetic ca prefera moartea incalcarii legii, Barbu Catargiu a plecat spre casa. Intamplator sau nu, trasura sa plecase. Premierul a parasit Camera cu trasura lui Nicolae Bibescu, prefectul de politie. La putina vreme, pe cand trasura cu cei doi demnitari trecea pe sub clopotnita, s-au tras doua focuri de arma. Un glont l-a atins pe Barbu Catargiu la baza craniului, moartea fiind instantanee. S-a tras de aproape, din spate, astfel ca era imposibil ca glontul ucigas sa rateze tinta. Dupa ce a tras, asasinul a disparut in noapte. Din cauza impuscaturilor, caii s-au speriat, astfel ca trasura a putut fi oprita dupa cateva sute de pasi. Nicolae Bibescu a coborat si a dat ordin ca portile Mitropoliei sa fie inchise, dupa care s-a dus la Palat sa il anunte pe Cuza de cele petrecute. Tabara conservatoare a aratat cu degetul spre liberali, acuzandu-i pe fruntasii C.A. Rosetti si I.C. Bratianu ca autori ai complotului.
Cuza a stiut ai a tacut. Ambele tabere au sugerat, mai voalat sau mai transparent, ca domnitorul A.I. Cuza nu avea cum sa fie strain de organizarea complotului. Omul de casa al lui Cuza, Cezar Librecht, era prin natura meseriei un om foarte informat. Din postura de sef al telegrafului, stia cam tot ce misca in tara si, spun gurile rele, era imposibil sa nu fi “mirosit” ceva. “Domnitorul insusi era informat – scrie Demetriescu – prin Librecht, de cele ce se urzeau in intuneric contra vietii lui Barbu Catargiu si a boierilor. Dar fara a se amesteca direct in aceasta conjuratie, el lasa lucrurile sa curga spre deznodamantul lor fatal.”
Secolul XX, 100 de ani de istorie romaneasca si 80 de ani – o Romanie intregita, 51 de ani din aceasta perioada Romania a trait sub trei dictaturi. Multi ani, poate de la inceputuri, poporul roman isi cauta un Pater Patriae, tatal poporului, uitand sa-si construiasca si sa se bazeze pe institutii si nu pe personaje emblematice, mai reusite sau mai caricaturesti, mai cinstite sau mai corupte.
***
Traditia latina. Dictatura este un regim politic în care societatea nu mai dispune de mecanisme capabile să controleze puterea politică şi, prin urmare, un popor este condus forţat sau constient de către o persoană, un partid, sau un grup de 
oameni. Romanii au inteles extrem de repede ca o democratie bazata pe un pluralism politic generator de o multitudine de opinii (majoritar din cauza unor interese de tot soiul) nu poate fi eficienta in perioade de neliniste civica interna sau pericole externe. In toata perioada republicana din istoria Romei, adica in cei 481 de ani (508 – 27 î.Hr), au existat 143 de dictatori (imperium magnum sau magistratus extraordinarius) diferiti, asta inseamna cam unul la 3 ani si 3 luni. Important de mentionat este ca dictatura romana era ancorata intr-o legislatie clara, lex de dictatore creando, din nefericire uitata in timp.
Dictatura Romana avea regulile ei: electoratul – dictatorul era ales de Senat si trebuia sa fie Consul cel putin o data in cariera lui politica; competenta – dictatorul trebuia sa probeze competentele necesare pentru a fi numit in post; si perioada limitata de 6 luni, in care isi putea exercita puterile speciale. Au fost dictatori care si-au exercitat functia printr-o prelungire sau doua. Un singur dictator si-a prelungit durata, acela a fost Iulius Cezar (4 perioade) si din aceasta cauza a fost si ucis. Din nefericire, majoritatea dictatorilor moderni au tendinta de a-si dori postul pe viata. Parte din ei reusesc, multi isi termina carierele la fel de sangeros cum si le-au inceput.
Dictaturile românilor. Asa cum am mentionat mai sus, romanii au trait mai mult de jumatatea secolului XX sub trei dictaturi, care au durat impreuna 51 de ani.
“Dictatura Carlista”. Regimul autoritar al lui Carol al II-lea poate fi incadrat in ansamblul regimurilor de extrema dreapta (aproximativ). Cand regele a suspendat Constitutia in februarie 1938, toata clasa politica s-a impacat cu ideea instantaneu, fara sa protesteze fata de “moartea democratiei”. Partidele se compromisesera atat de mult, incat populatia era dispusa sa-i ofere incredere lui “Voda”. Oricum, oamenii de rand nu prea pricepeau ei ce-i cu democratia, asa ca au votat peste 99% Constitutia din 1938. Doar legionarii s-au agitat contra regelui, drept pentru care au infundat inchisorile, deoarece erau considerati “periculosi pentru siguranta statului”. A existat un partid de mase destul de anemic, Frontul Renasterii Nationale, in care membrii au intrat din obligatie, majoritatea fiind functionari ai statului. Politicienii s-au trezit sa-l acuze pe Carol al II-lea ca a inmormantat democratia abia cand s-a prabusit Romania Mare, in 1940, si aveau nevoie de un tap ispasitor. Cat despre fascism, acesta a fost drastic pedepsit, legionarii infundand inchisorile sau alegand calea exilului in Germania.
“Dictatura Legionara”. Sintagma “dictatura legionara” a fost inventata de comunisti si consacrata de Lucretiu Patrascanu in 1944. Adeptii Moscovei aveau nevoie de un “partid fascist” pentru a justifica rezistenta lor contra 
Germaniei in timpul razboiului. In realitate, regimul instaurat dupa abdicarea lui Carol in septembrie 1940 a purtat numele de “statul national-legionar”. Formal, Ion Antonescu si legionarii si-au impartit puterea, insa a existat o permanenta competitie pentru legitimitate ce a impiedicat instaurarea unui “stat fascist” dupa normele consacrate. Regimul nu a avut un partid de mase, deoarece legionarii tocmai se reorganizau dupa “prigoana” carlista. Mai mult, noul lider Horia Sima nu era recunoscut de toata Miscarea Legionara si era o harababura in organizatie. In final, “statul national-legionar” a murit in ianuarie 1941 datorita luptei pentru putere intre Antonescu si Sima. Regimul nu a reusit sa-si instaureze controlul total asupra segmentelor societatii. In consecinta, termenul de “dictatura fascista” este exagerat pentru situatia Romaniei.
“Dictatura Antonesciana”. Dupa inabusirea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, Ion Antonescu a tinut singur fraiele puterii. Legionarii au fost calmati fie de valul de arestari, fie de nazisti, care i-au trecut granita spre 
Germania si i-au internat in lagare. Ion Antonescu a impus un regim militar, in conditiile in care Romania a intrat in razboiul antisovietic la 22 iunie 1941. El nu a infiintat vreo organizatie politica prin care sa guverneze dupa esecul colaborarii cu legionarii. Posturile administrative inalte au fost controlate de ofiteri si de functionari civili fideli regimului. Antonescu a tolerat activitatea opozitiei, iar liderii politici importanti nu au avut parte de nici un fel de restrictii privind libertatea de miscare. Mai mult, conducatorul statului a inchis ochii cand Iuliu Maniu si Constantin Bratianu negociau cu englezii in momentele in care armata germana se prabusea pe frontul de Est. Antonescu a dus o politica antisemita, insa Romania nu a organizat campanii de exterminare a populatiei evreiesti in stilul lui Hitler. Regimul lui Ion Antonescu poate fi considerat mai degraba un regim militar decat unul “fascist”.
“Dictatura Comunista”. După încheierea celui de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a făcut presiuni pentru includerea în guvernele postbelice a unor reprezentanţi ai Partidului Comunist, recent reintrat în legalitate, (partidul fusese interzis în 1924 ca urmare a acceptării tezei cominterniste „a dreptului popoarelor oprimate din România 
imperialistă la autodeterminare până la despărţirea de stat”), în vreme ce liderii necomunişti erau eliminaţi în mod constant din viaţa politică. Regele Mihai I a abdicat datorită presiunilor sovietice pe 30 decembrie 1947 şi a plecat in exil, în acelaşi timp fiind proclamată Republica Populară Română. În primii ani de dominaţie comunistă, resursele secătuite de război ale României au fost exploatate de sovietici prin intermediul companiilor mixte româno-sovietice SovRom, înfiinţate după încheierea conflagraţiei mondiale pentru a masca jefuirea ţării, care se suprapunea uriaşelor despăgubiri de război plătite URSS-ului. Un mare număr de oameni (estimările variază de la la mai multe zeci de mii la cateva sute de mii) au fost închişi din motive politice, economice sau altele. Există mărturii despre numeroase cazuri de asasinate sau torturi aplicate unui mare număr de oameni, în principal în cazurile oponenţilor politici. O analiză detaliată a crimelor comise de regimul comunist în România a fost făcută de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România creată de preşedinţia României în aprilie 2006, care a elaborat un raport cunoscut de publicul mai larg sub numele de “Raportul Tismăneanu”.
Fenomenul populist. Este dictatura o posibilitate de a scoate popoare din impas? In nici un caz! Reteta romana nu mai poate fi aplicata. Alte timpuri alti oameni. Si totusi lucrurile stau mai mult decat prost in orientari politice bazate pe 
democratii ineficiente, conduse de populisti care se perinda la guvernare cu o singura tinta – de a fi realesi. Fara indoiala, Romania contemporana este un exemplu edificator
Democratia moderna a aparut “de jure” acum o suta cinzeci, aproape doua sute de ani. “de facto” vorbim despre democratii adevarate dupa primul razboi mondial. In Europa, ca si in alte locuri din lume, democratia a fost suspendata prin dictaturi, mai mult sau mai putin vremelnice. Marile pericole ale democratiei au fost crizele economice, razboaiele, nelinistile sociale artificial alimentate sau autentice si justificabile. In multe cazuri democratia a invins, in altele a fost invinsa de “oamenii providentiali” pe care i-am mentionat mai sus si care au instaurat regimuri eficiente prin bestialitatea lor.
Pentru prima data din 1989, Romania va avea ocazia sa experimenteze un apogeu al politicii rudimentare, infantile si demagogice. Sa ne traiasca nou Pater Patriae, distinsul Victor Viorel Ponta, Bravo popor!
***
Mai multe despre ervenimentele descrise si bibliografia integrala puteti citi – Francmasoneria în România secolului al XIX-lea si Barbu Catargiu, enigma unei crime politice ; Dictaturi sau democraţii originale si Dictaturile românesti in secolul XX – Rezumate
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
pacat ca nimeni nu spune nimic
postare plina de miez
salut intamplator
important este sa fie citit! 🙂
Buna dimineata,
Si a fost 28 noiembrie si nimeni, cu unele exceptii, nu a mai zis nimic de unirea Bucovinei cu Tara:
http://basarabia-bucovina.info/2012/12/18/unirea-pe-vecie-a-bucovinei-cu-regatul-romaniei-18-decembrie-1918-decretul-regelui-ferdinand-si-alte-documente/
Cind ma uit la fotografii si citesc numele celor de atunci ma cutremur: cepersonalitati, ce uriasi, fata de trepadusii de astazi…luati cu vizita mandarinului si grabnici in a pupa dosuri, pantofi ai nostri vremelnici conducatori i-au sters din memorie si istorie pe inaintasi…
Buna Dimnineata Geo,
da ei au fost uriasi. Astazi avem numai lideri pigmei!
Simbolul României Mari. Povestea din spatele Eroului Necunoscut
http://www.romanialibera.ro/index.php?section=articol&screen=print&id=319203&page=0&order=0&redactie=0
Nu pot reproduce nici macar olitera din articol – pur si simplu am plins!