Legendele Bucureştilor: Emanuel Mârzaian – spion dublu, triplu sau cvadruplu !
| 26/11/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Emanuel Mârzaian cunoscut in istoria Bucurestilor ca Manuc s-a născut în anul 1769 în oraşul Rusciuc (astăzi oraşul Ruse din Bulgaria). Era fiul negustorului de grâne Martiros Mârzaian, originar din satul Karpi din Armenia, 
regiunea Araratului. Acesta a fost jefuit de averea sa de către persani şi a colindat apoi Turcia, aşezându-se , pe la jumatatea secolului al XVII-lea la Burgas şi în cele din urmă în cetatea Rusciuc, unde s-a însurat cu fata bogatului negustor armean Hanum-Oglu (nume turcizat). Moartea timpurie a tatălui său l-a facut pe Manuc să ia în propriile mâini afacerile de familie. El a făcut multe drumuri la Constantinopol, reuşind să acumuleze o avere considerabilă şi se zvonea la timpul său că ar fi cel mai bogat om din Balcani.
Dupa moartea tatului sau, Manuc s-a prezentat personal guvernatorului Tersenicli-Oglu şi i-a oferit bacşiş o sumă mare de bani, angajându-se să-i fie vistiernic, în cazul în care i s-ar garanta libertatea schimbului de produse. Oraşul Rusciuc devine astfel cel mai important centru comercial de la sud de Dunăre în drumul de la Constantinopol în Ţara Românească şi Transilvania, atât guvernatorul, cât şi Manuc având mult de câştigat. Guvernatorul Teresenicli-Oglu intră în graţiile guvernului turc, care-l ajută în lupta împotriva lacomului Pasvant-Oglu, guvernatorul din Vidin, şi a rebelilor kirdjalii, numiti popular pazvangii (vezi articolul: Pagini de istorie – Craiova: Habsburgi, haiduci, panduri şi pazvangii). Teresenicli-Oglu este numit ca paşă de către sultan, iar sfetnicul său Manuc Mirzaian devine prim negustor şi vistiernic al provinciei.
Implicat în mijlocirea relaţiilor economice dintre Rusciuc şi Bucureşti, Manuc primeşte în anul 1802 rangul boieresc de serdar, iar în anul următor pe cel de paharnic din partea domnitorului Constantin Ipsilanti al Ţării Româneşti (1802-1806).
Încă în primăvara anului 1806, dându-şi seama de apropierea unui război ruso-turc şi temându-se că acesta i-ar dăuna mult afacerilor, Manuc s-a adresat lui Bolkunov, consulul Rusiei la Iaşi, prin domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Ipsilanti, pentru a obţine cetăţenia rusească. Consulul a transmis cererea la Sankt Petersburg, prinţului Czartoryjski, ministrul afacerilor străine al Rusiei, însoţită de o recomandare din partea lui Ipsilanti care l-a descris ca:
„prieten, confident şi păstrător al bogăţiilor lui Teresenicli-Oglu, – persoană foarte importantă pentru interesele noastre, pentru principat şi, îmi permit să spun, pentru interesele maiestăţii sale imperiale”.
Prinţul Czartoryjski a consimţit să-l înscrie pe Manuc în registrele cetăţenilor ruşi, ca „armean din Astrahan”, cu numele de familie de Martirosian (după pronumele tatălui său) şi cu locul naşterii de Erevan. În mai 1806, consulul Bolkunov i-a eliberat paşaportul valabil şi pentru Turcia. În august 1806, paşa Tersenicli-Oglu a fost asasinat de către trupele luo Pasvant-Oglu, se pare că din ordinul guvernului otoman, şi trecând în Ţara Românească, ameninţau cu aceeaşi soartă pe domnitorul Constantin Ipsilanti . Ca succesor al lui Tersenicli-Oglu, a fost numit paşa Mustafa Baraktar (sau Alemdar), care a stabilit prin intermediul lui Manuc relaţii prieteneşti cu Imperiul Rus. După cum raporta consulul Bolkunov în august 1806 către ministrul afacerilor străine din Petersburg:
„Cunoscutul Manuc, favoritul lui Tersenicli-Oglu, întorcându-se la Bucureşti, zilele acestea a comunicat confidenţial consulului Kiriko, că Mustafa-Baraktar din Ruşciuc este tot atât de devotat Rusiei şi păstrează faţă de ea aceeaşi consideraţie, ca şi predecesorul său, de al cărui exemplu el este călăuzit în toate treburile sale”
În anul 1806, după începerea Războiului ruso-turc din 1806-1812, Manuc ajunge în capitala Ţării Româneşti (după o scurtă perioadă de refugiu în Transilvania), fiind silit să se stabilească aici pe termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiaşi an începe construcţia hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreaţă a celor din secolul al XVIII-lea. Terenul pe care este construit a aparţinut, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Curţii domneşti. Odată cu acest teren, Manuc Bei mai cumpără şi alte moşii: Dragomireştii din Vale, Dragomireştii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giuleşti, Popeşti, Mudurgan, Brobodeţ, Hagi-Gheorghe, Cuhneşti, şi altele, pomenite în testamentul său din 1815.
Mustafa-Bairakdar a ocupat Silistra şi a trimis un detaşament de 500 de călăreţi ca să apere oraşul Bucureşti de bandele lui Pasvant-Oglu (popular – Pazvante Chiorul), care operau în împrejurime nestingherite de vreo forţă armată disciplinată. În iunie 1807 Mustafa-Bairakdar a fost numit paşă şi comandant al oştirii turceşti. Noul paşă îl însărcinează pe Manuc cu aprovizionarea armatei, plata salariilor, întreţinerea cetăţilor dunărene şi continuarea tratativelor cu ruşii.
După cum povesteşte Luca Kiriko, consulul rus din Bucureşti, într-o scrisoare din 20 aprilie 1807 :
Paharnicul Manuc, din Muntenia, în timpul domniei lui Ipsilanti Vodă era întrebuinţat cu izbândă de acest domnitor în toate împrejurările critice, ca mijlocitor devotat intereselor acestui principat, ocrotit de înalta curte împărătească a Rusiei, către serhaturile vecine ale Giurgiului, Ruşciucului, Nicopolei şi Silistrei, în favoarea stipulaţiilor întărite şi prerogativelor ţării. Având, după ordinul special al împăratului, de la consulul rusesc din Iaşi, un paşaport ca locuitor al Astrahanului, a fost confident tainic al consulului împărătesc la Bucureşti, mai ales în vremurile furtunoase ale lui Mustafa-Baiakdar şi Pasvant-Oglu. Prin creditul şi influenţa sa, au izbutit boierii divanului muntean să aşeze hrană şi furaj pe toate punctele, unde trebuia să treacă oastea Rusiei; prin înrâurirea lui Manuc asupra lui Ahmet-Efendi (Administratorul moşiilor lui Mustafa-Paşa), comandantul trupelor lui Mustafa-Paşa în Muntenia, boierii acestui divan au putut să se retragă spre graniţa Transilvaniei, la apropierea oştirii ruseşti, pe care Turcii voiau să o atace; prin silinţele şi jertfele lui, oraşul Bucureşti n-a fost ars şi prădat. (…) El a ştiut să păstreze pe Mustafa-Paşa în dispoziţiile lui prielnice faţă de Ruşi, faţă de Ţara Românească şi de domnitorul ei (Constantin Ipsilanti), părât ca devotat Rusiei; el s-a priceput să oprească râvnă acestui comandant al oştirii de la Ruşciuc de a cădea asupra acestei provincii, golite atunci de trupe, şi de a prăda ţara pentru a duce în robie pe locuitori. El n-a cruţat nimic pentru a elibera pe chezăşia sa, pe prizonierii munteni, pe cari Regeb-Aga din Orşova şi alţi comandanţi turci îi trimiteau la Rusciuc.
IPS Dosoftei, mitropolitul Ţării Româneşti, a eliberat la 1 iulie 1809 lui Manuc un certificat, îndreptând fierbinte rugăciuni pentru eliberarea patriei RusRom-17nenorocite, de sub jugul Turcilor, îndrăznind a crede, că măreţul şi generosul monah, ilustrul Alexandru, va răsplăti şi a apăra pe Manuc- binefăcătorul ţării noastre. Manuc s-a ocupat de intervenţia cu trupe a paşei din Rusciuc pentru a salva Bucureştiul de trupele lui Pasvant-Oglu şi de aprovizionarea cu alimente a oştirilor ruseşti. El a plătit o datorie de 60.000 lei, pe care ţara o avea faţă de Mustafa-Paşa. El a împrumutat vistieria Ţării Româneşti cu 160.000 taleri, refuzând dobânda de 6.000 de taleri. Asadar un bun patriot roman.
În anul 1808, urcă pe tron sultanul Mahmud al II-lea (1808-1839), care i-a şi încredinţat lui Mustafa Paşa, la 28 iulie, postul de mare vizir. În vremea noului sultan, ca răsplată pentru repararea cetăţilor dunărene şi aprovizionarea armatei cu pesmeţi, i s-a conferit lui Manuc, din porunca sultanului titlul de bei (prinţ) al Moldovei. Motivele acordării lui Manuc a titlului de bei sau principe al Moldovei provin din faptul că Scarlat Callimachi, numit la 23 aprilie 1807 domnitor al Moldovei, nu a putut să ajungă la tron, ţara fiind ocupată de ruşi. El a rămas nominal domnitor până în decembrie 1808, când a sosit în ţară noul domnitor. Marele vizir Mustafa-Paşa îl cheamă pe Manuc-Bei la Constantinopol, acesta sosind la 4 octombrie 1808, însoţit de un cortegiu de o sută de armeni, întreaga procesiune îndreptându-se spre Poartă, unde Manuc-Bei şi-a luat în primire în mod oficial postul de mare dragoman.
El şi-a păstrat atribuţiile de împuternicit în ce priveşte tratativele de pace cu Rusia, în problema Principatelor Dunărene, din perioada dintre întrevederile ruso-franceze de la Tilsit şi Erfurt, la acest din urmă congres hotărându-se cedarea Principatelor Rusiei. Însă marele vizir Mustafa-Paşa a intrat în conflict cu o parte a armatei, izbucnit la 15 decembrie 1808 o răscoală, în urma căreia acesta a fost asasinat.
Fiind prevenit de răscoală, Manuc-Bei părăseşte Constantinopolul îmbarcat pe un vas închiriat, navigând spre coasta Mării Marmara, la Vize . Ajuns la ţărm, el îşi continuă drumul călare, escortat de un detaşament de 150 călăreţi, trimişi în întâmpinarea lui de Ahmet-Efendi. El se stabileşte apoi la Bucureşti, unde, prevăzător, îşi învestise mai demult o parte din bogăţii în moşii din Muntenia. În acest timp, el a cumpărat moşii în Basarabia, lângă Hînceşti şi Reni, rămânând principalul susţinător financiar al domnitorului şi împrumutând trezoreria cu 160.000 taleri în total.
În anul 1809, a fost mediator între Armata Imperială Rusă condusă de generalul-conte Mihail Andreievici Miloradovici şi garnizoana otomană rebelă din Giurgiu. Agent al politicii imperiale ruse, Manuc a luat parte la negocierile din anul 1812 pentru elaborarea Tratatului de la Bucureşti dintre Imperiul Rus şi cel Otoman, care s-au desfăşurat la hanul său din Bucureşti. Ţarul Alexandru I i-a conferit titlul de “cavaler al Ordinului Sfântul Vladimir”.
După terminarea războiului ruso-turc, el părăseşte Bucureştiul şi îşi lasă numeroasele sale afaceri pe mâinile unor oameni de încredere. Se mută pentru o scurtă perioadă la Sibiu, apoi, în anul 1815, Manuc se mută cu familia sa la Chişinău, în Basarabia, unde a cumpărat cu 300.000 de “lei-aur” moşia Hînceşti. Mai tărziu, fiul său a construit pe moşie un conac cu o livadă de iarnă şi o piscină cu acoperiş şi cu ieşiri subterane.
Distanţa mare îl impiedică acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăşte să îl vândă. Începe să facă demersuri pentru vânzare la sfârşitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, posibil printr-un “accident” de călărie (in zilele noastre “accidentele” sunt de avion sau elicopter), înainte de a găsi un cumpărător. A fost înmormântat în pridvorul Bisericii Armene din Chişinău. În urma sa, rămân o tânără soţie văduvă, frumoasa Mariam, şi şase copii minori.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
