Europa: 28 noiembrie 2012 / Astazi, despre Franţa
| 28/11/2012 | Autor theophyle Categorii: Stiri Europene |
Londra către oamenii de faceri din India: Nu aşteptaţi să fiţi urcaţi de regimul lui Hollande în căruţa condamnaţilor. Veniţi aici. Marea Brianie încearcă să profite de ofensiva pornită de guvernul Franţei contra producătorului de oţel ArcelorMittal, care vrea să închidă două furnale ale unei uzine franceze. Boris Johnson, primarul Londrei, i-a invitat la el în ţară pe 
oamenii de afaceri din India, deranjaţi de atitudinea agresivă a Parisului. Johnson a ironizat guvernul socialist francez catalogându-i pe reprezentanţii acestuia ca fiind revoluţionari “sans-culotte” (extremişti) în urma atacurilor dure asupra miliardarului indian Lakshmi Mittal, şeful şi principalul acţionar al ArcelorMittal, scrie Financial Times. “Sans-culotte (revoluţionari extremişti – n. red.) par să fi pus mâna pe guvernul de la Paris. Nu am nicio ezitare în a vă spune: «Venez à Londres, mes amis!» (“Veniţi la Londra, prieteni” – n. red.)”, a declarat Johnson la o întâlnire cu oameni de afaceri în a treia zi a unei vizite în India. În timpul Revoluţiei Franceze din 1789, termenul sans-culotte a desemnat revoluţionari săraci, care purtau pantaloni lungi şi nu pantaloni care se terminau imediat sub genunchi şi erau purtati cu ciorapi lungi, preferaţi de clasa de mijloc şi nobilime. Ulterior, termenul a preluat sensul de revoluţionar extremist cu vederi republicane. Afirmaţiile lui Johnson în faţa oamenilor de afaceri în India pun în contrast tratamentul aplicat lui Mittal de Franţa cu eforturile Londrei de a atrage investitori. Ca o dovadă a gravităţii situaţiei din Franţa, unde guvernul încearcă cu orice preţ să protejeze locurile de muncă, Mittal urma să întâlnească ieri la Paris cu preşedintele Franţei François Hollande. Conflictul cauzat de planurile grupului ArcelorMittal de a închide unele operaţiuni din Franţa a atras acuze dure, de “minciună” şi “şantaj”, din partea ministrului industriei Arnaud Montebourg. Acesta a evocat chiar posibilitatea naţionalizării uzinei aflate în centrul scandalului, pe care ar vrea să o redreseze cu ajutorul unui investitor şi a declarat că producătorul de oţel nu mai este dorit în Franţa deoarece nu respectă această ţară. ArcelorMittal vrea să închidă definitiv furnalele unităţii, şi este dispus să vândă o parte din operţiunile de acolo. Parisul a găsit însă cumpărători care vor întreaga uzină. Johnson a afirmat că a fost surprins să citească în ziarele din India despre criticile aduse ArcelorMittal. “După declaraţiile lui Montebourg – foarte deranjat, pe bună dreptate, de ceea ce se întâmplă în zona euro – nu aşteptaţi să fiţi persecutaţi de sans-culotte din Paris. Nu aşteptaţi să fiţi urcaţi de regimul lui Hollande în căruţa condamnaţilor. Veniţi la Londra”, a spus Johnson. Primarul Londrei i-a lăudat pe investitorii indieni din Marea Britanie şi a declarat că ambele părţi ar trebui să renunţe la “vorbărie” şi să încheie un acord de liber-schimb între UE şi India. ArcelorMittal are 20.000 de angajaţi în Franţa şi vrea să închidă furnalele combinatului de la Florange, 629 de posturi urmând să devină “redundante”.Mittal a lăsat statul francez să găsească până la începutul lunii decembrie un cumpărător pentru furnalele de la Florange, înainte de a le închide definitiv. Grupul intenţionează să păstreze restul operaţiunilor de la Florange, unde lucrează în total 2.000 de angajaţi. Ziarul Financiar.
Francezii şi banii. Suplimentul ziarului Le Monde publică o lungă şi interesantă anchetă legată de relaţia ambiguă pe care o întreţin francezii cu banii. Asta în contextul în care cei mai înstăriţi dintre francezi afirmă că se simt arătaţi cu degetul. Exemplul vine de sus. E o vorbă care se potriveşte perfect cu ancheta din Le Monde. Ziar care îl citeazà pe François Hollande care spunea în 2007 “nu-mi plac bogaţii”. Acelaşi responsabil socialist, devenit între timp preşedinte de stat, a mai pus paie pe foc anunţând taxarea cu 75 la sută a veniturilor de peste un milion de euro pe an. “Stânga ar fi putut spune: 
vremurile sunt grele, toată lumea trebuie să facă un efort iar bogaţii unul şi mai mare. Ori stânga a preferat să joace pe antagonisme” deplânge un mare patron francez citat de Monde. “Sunt diabolizate atât reuşita cât şi banii” spune un altul. În fapt, mai toţi cei 15 patroni, industriaşi, sportivi sau moştenitori interogaţi de influentul cotidian francez, afirmă că se simt prost, unii sunt gata să plece temporar din ţară, alţii îşi continuă lupta aici. O singură excepţie în acest concert de critici, Pierre Bergé, fostul patron al firmei Yves Saint-Laurent. Multimilionarul este foarte fericit că poate contribui la efortul colectiv, el speră doar că decizia lui Hollande cu taxa de 75 de procente să fie doar provizorie, lucru ce a fost confirmat de preşedintele socialist încă mai de demult. Dacă bogaţii se simt aşadar detestaţi, oare chiar francezii îi detestă pe bogaţi? se întreabă Le Monde. Răspunsul e ca de obicei în Franţa, ambiguu, contradictoriu. 76 la sută dintre francezi sunt de părere că e bine să vrei să câştigi bani, dar la fel de mulţi dintre ei – 78 de procente – estimează că a fi bogat e prost văzut. Ce înseamnà să fii bogat în Franţa ? Să te numeri printre cei 5 la sută dintre francezi care câştigă mai mult de 5 mii de euro pe lună, sau printre cei 1 la sută care câştigă peste 10 mii sau printre cei 0,01 procente care câştigă mai bine de 82 de mii de euro pe lună, grup în care se află doar 5800 de persoane ? Potrivit unui sondaj de opinie, 66 la sută dintre francezi spun că a fi bogat înseamnă a câştiga mai mult de 5 mii de euro net pe lună. “Bani cu care nu eşti chiar foarte bogat”, afirmă specialiştii. Atracţia-repulsie a francezilor faţă de cei înstăriţi e o poveste veche, încă din secolul 18 sunt publicate texte în care cei cu bani sunt stigmatizaţi. Ca de obicei – aproape ca şi astăzi – sunt criticaţi bancherii, oamenii din finanţe şi discrepanţele dintre diversele venituri. În rândul clasei politice, nu există diferenţe de percepţie între dreapta şi stânga faţă de cei cu bani. Generalul de Gaulle îl critica pe Georges Pompidou că era bancher, Mitterrand se lua şi el de aşa-zisele “forţe ale banului”. Nicolas Sarkozy a fost primul lider decomplexat, de unde şi porecla care i s-a dat “preşedintele bogaţilor”. O etichetă ce i-a provocat parţial şi înfrângerea din primăvara trecută şi asta pentru că, spune un patron astăzi, “Sarkozy a erijat banul ca o valoare ori banul nu este o valoare”. “Într-o societate contemporană din care au dispărut orice speranţe ideologice sau religioase, mai rămâne pasiune de a avea ceva. Tineretului de azi i s-a inoculat virusul reuşitei materiale” conchide un sociolog în ancheta publicată de Le Monde. RFI.
Hollande, obligat să reformeze Franţa. Cea mai recentă avertizare a venit de la agenţia de rating Moody’s, cea care a retras Franţei nota maximă la capitolul bonitate şi i-a atribuit perspectiva “negativ”. Pieţele financiare nu au părut impresionate. “Sunt multe ţări care şi-au pierdut ratingul AAA. Nici Statele Unite nu-l mai au dar se pot liniştite refinanţa pe mai departe”, a comentat Jörg Krämer, economist-şef la Commerzbank. În al doilea rând, Banca Centrală Europeană este pregătită să intervină în situaţii extreme, pentru a păstra stabilitatea monedei unice. “Din aceste motive nu sunt îngrijoraţi investitorii”, a punctat Krämer, într-o discuţie cu reporterii Deutschen Welle.
Până acum, Franţa este, alături de Germania, unul dintre beneficiarii crizei, bucurându-se de credite cu dobânzi istoric minime. Cu toate acestea, mesajul transmis de retrogradarea Moody’s e cât se poate de limpede, în opinia lui Claire Demesmay, de la Societatea Germană pentru Politică Externă: “François Hollande stă cu spatele la zid şi nu are altă opţiune decât reforma statului francez”. Reformele structurale care să ridice competitivitatea Franţei sunt un demers pe care nu l-a reuşit, în ultimii 20 de ani, nici una dintre guvernările ce s-au succedat la Paris. Au contraire: binefacerile sociale au fost intens subvenţionate, inclusiv introducerea, în urmă cu 12 ani, a săptămânii de lucru de 35 de ore, cea mai scurtă din Europa. Pentru comparaţie: anual, un german lucrează în medie şase săptămâni mai mult decât un francez.
Economia franceză are, însă, şi alte defecte. Salariul minim reprezintă aproape jumătate din salariul mediu, consecinţa fiind distrugerea unui segment consistent din oferta de locuri de muncă. “Aceasta explică în bună măsură şomajul din Franţa”, este de părere Krämer. Ca să menţinem comparaţia anterioară: şomajul de 11% din Franţa reprezintă dublul cotei înregistrate în Germania. Industria a fost cea care a tăiat cel mai masiv locuri de muncă; conform statisticilor UE, 750.000 de poziţii, în ultimii 10 ani. Consecinţa: aportul industriei la eficienţa economică a Franţei a ajuns la 12,5% (jumătate faţă de cât indică statisticile în Germania).
Cu excepţia câtorva concerne cu importanţă globală, excesiv de reglementata economie a Franţei este o mare înghesuială de mici antreprize cu până la cel mult 50 de angajaţi. Nici nu e de mirare că mulţi dintre francezi privesc cu jind către energica economie germană, orientată spre inovaţie şi, prin urmare, mereu în topul interesului pieţelor. Dar, dacă firmele franceze sunt mici, compensează, în schimb, mamuţii financiari. Bilanţul celei mai mari bănci, BNP Paribas, reprezenta, la sfârşitul anului trecut, 90% din PIB-ul Franţei. Prezenţa semnificativă a acestui gigant în sudul turbulent al Europei face din Franţa o posibilă victimă a oricăror nelinişti de pe pieţele financiare.
În fine, şi în ce priveşte datoria publică, Franţa stă mai puţin fericit decât Germania iar pentru 2012, deficitul bugetar al Parisului va rămâne peste pragul convenit de trei procente din PIB, dar, comentează Jörg Krämer, ar fi greşit să vorbim despre următorul enfant-problème al zonei euro: “Franţa este doar un izvor de nesiguranţă; problemele mari vin, însă, dinspre Spania şi, mai ales, Italia”. Integral la Deutschen Welle
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
imbecilitatea socialista vrea sa nationalizeze Arcelor. Uitam ca otelariile franceze au disparut tocmai din cauza ineficientiei? Ugine, Kuhlmann? etc ?