La Belle Époque: Pasajul Macca-Villacrosse
| 29/09/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric, Ziarul de Duminica |
La intersecția dintre Podul Mogoșoaiei (actuala Calea Victoriei) și Strada Lipscani se afla în prima jumătate a secolului al XVIII-lea Hanul Câmpineanu. Nu sunt multe locuri în Bucureşti cu o istorie atât de bogată ca aceste locuri cunoscute astazi ca Pasajul Macca-Villacrosse, istorie care a inceput mult inaintea hanului respectiv. Prin 1655, în urma unor vânzări succesive, proprietară a locului ajunge bogata mânăstire Mihai-Vodă. Din pricina învecinării cu domeniul contelui Constantin Bălăceanu, care îşi pierduse capul înfruntându-l cu oaste austriacă pe Vodă Brâncoveanu, egumenul vinde locul vel armaşului Bunea Grădişteanu, omul Puterii, cu dare de mână şi strângător de moşii, cum dovedeşte un document din anul 1696. Câţiva zeci de ani mai târziu, stăpân va fi marele vornic Scarlat Câmpineanu care, pe la începutul secolului al XIX-lea, zideşte acolo un han pentru “muşterii înstăriţi”. După moartea vornicului, hanul va fi condus cu mână de fier de vorniceasa Luxandra, mama marelui revoluţionar Ion Câmpineanu. La moartea ei, petrecută în 1829, fetele moştenesc casele părinteşti, situate – cu aproximaţie – pe actuala stradă Eugeniu Carada, hanul revenindu-i lui Ioan,
După moartea părinților săi, el își vinde partea sa de avere, constând din hanul Câmpineanu, situat pe podul Mogoșoaiei în mahalaua Doamnei, peste drum de casele baronului Ștefan Meitani (azi prefectura poliției). Cumpărători erau Petrache (Petros) Serafim și fratele său Dr. Ioan Serafim. Petros Serafim fusese dragoman (traducător) pe lângă ambasada Franței la Constantinopol, În 1812 el fusese trimis ca talmaci pe lângă Napoleon Bonaparte, în timpul campaniei sale din Rusia. După înfrângere, a avut intenția de a se întoarce la Constantinopol, dar s-a oprit la București, unde s-a însurat cu o româncă, Maria, cu care a avut cinci fete. Fratele său, Dr. Ioan Serafim, doctor în medicină la Paris, s-a stabilit și el la București, pe lângă fratele său și s-a distins în lupta contra holerei din 1831.
Initial vanzarea s-a dorit fictiva, iata si de ce – Ion Câmpineanu, boier cu vederi liberale şi membru fondator al Societăţii Filarmonice, dorea să transforme “hanul părintesc” într-un “Palat Filarmonic” cu bibliotecă, săli de conferinţe şi o sală de teatru în vederea găzduirii Teatrului Naţional. Proiectul său prefigura în detaliu Ateneul Român, înfiinţat, ca multe alte instituţii ce vizau emanciparea românilor, abia peste trei decenii, când ruşii îşi pierduseră calitatea de “putere protectoare” în urma Războiului Crimeii. Or, aflându-se în plin proces cu ţarul Nicolae I pentru moştenirea posesiunilor cantemireşti din Bugeac, Câmpineanu era rău văzut de baronul Ruckmann, consulul Rusiei în Principate. Singura şansă pentru concretizarea proiectului era să nu mai figureze ca proprietar, însă fără înstrăinarea absolută a hanului.
Pentru a înşela vigilenţa ruşilor, înstrăinarea a fost făcută sub formă de licitaţie, de fapt de pseudolicitaţie, întrucât cumpărătorul era un apropiat al său iniţiat în secretele Societăţii Filarmonice. Fraţii Serafim au reprezentat acest tip de cumpărător special. “Buni patrioţi”si ei au cerut Cârmuirii, în ianuarie 1834, să zidească un teatru, motivând “că unul din mijloacele care haractirisesc un neam şi îndulcesc moralul său este teatrul“.
În realitate, vânzarea nu avusese loc: se tatonase vigilenţa lui Ruckmann, care, ignorând articolul V al Regulamentului Organic, se opunea din răsputeri “formării unui Teatru Naţional”. Tot ceea ce a reuşit Societatea a fost cumpărarea a doi munţi din judeţul Buzău “de la polcovnicul Ion Câmpineanu”. Scopul? O comisie a “întreprinzătorilor zidirii Teatrul Naţional şi anume polcovnicul Iancu Câmpineanu, Comisul Iancu Manu, paharnicul Ioan Roset, comisul Petrache Poenaru şi Ioan Iliad” va încheia cu Petrache Serafim ceea ce în negustorie se numea “troc”. În schimbul celor doi munţi, dragomanul ceda “întreprinzătorilor” locul “ce se chiamă Hanul Câmpineanului de pe Podul Mogoşoaiei împotriva caselor răposatului baron Meitani”.
Deşi s-au întocmit toate zapisele necesare, ruşii, care pricepuseră subtilitatea afacerii, nu au permis acest schimb. Teama de “luminile teatrului” şi, mai ales, ura lor faţă de Ion Câmpineanu, omul din umbră, îşi spuseseră cuvântul. Ruşii ca ruşii din totdeauna, mari iubitori de romani au fost si au ramas.
După moartea dragomanului Serafim, în 1846, văduva acestuia, Maria, a dăruit jumătate din han – aproape ruinat de cutremurul din 1838 – unui ginere, arhitectul Xavier Villacrosse, iar cealaltă jumătate, altui ginere, căsătorit cu Anastasia, blănarul de lux Mihalache Macca. Villacrosse, catalan cu studii de specialitate la Paris, se căsătorise la 17 februarie 1843 cu Polixenia Serafim, care i-a adus “ca zestre 1.000 de galbeni, mobile, argintării şi haine în valoare de 500 galbeni şi prăvălia ce am clădit, cu două caturi, pă locul ce moştenesc numit al Câmpineanului, după Podul Mogoşoaiei, unde a fost cafenea, ce-l am de moştenire de la răposat frate-miu doftorul Ioan Serafim”, cum specifica în actul dotal părintele ei. În 1840 Xavier Villacrosse a fost numit arhitect șef al orașului, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1848. Adjunctul lui a fost arhitectul Alexandru Hristea Orăscu. Villacrosse a fost de altfel singurul arhitect al capitalei care a reușit să construiască o clădire pentru primăria capitalei. Clădirea se inaugurează cu „ceremonial deosebit” la 28 octombrie 1843. Clădirea a rezistat incendiului din 1847, dar a fost dărâmată în 1882 din cauza lucrărilor de canalizare și rectificare a cursului Dâmboviței. După 1882, primăria capitalei a funcționat în diferite clădiri închiriate, sediul actual fiind de fapt în clădirea construită pentru Ministerul Lucrărilor Publice.
Renumele lui Villacrosse va atrage spre Hanul Câmpineanului (devenit în timpul epidemiei de holeră din 1848 Hanul Villacrosse) o clientelă selecta si cosmopolita. În 1849 trage la han doctorul Fabini, un om de suflet, care specifica în anunţul său că “Săracii, în orice zi, vor găsi ajutorinţe până la 5 ceasuri după prânz la locuinţa sa, fără plată”. În iulie 1852 un oaspete ilustru a onorat cu prezenţa sa Hanul Câmpineanu-Villacrosse: Leon Lalanne, inginerul francez adus cu multă cheltuială de “luminaţii boieri” pentru a introduce în Ţara Românească Sistemul Metric zecimal.
Era epoca în care hanul de lux se transforma în hotel, operaţie extrem de costisitoare, după cum reiese din documente. Când nu au mai ajuns banii împrumutaţi de la zarafi, Villacrosse s-a asociat cu un anticar slovac, I. Wilczek, care a reuşit în 1854 să preia hotelul, pe care l-a rebotezat Stadt Pesth. Un an mai târziu, arhitectul murea sărac şi de “inimă rea” în casa sa din dosul Grădinii Cişmigiu, astăzi colţul răsăritean făcut de strada Spiru Haret cu strada Ştirbei Vodă. În locul binemeritatului necrolog, gazetele au publicat doar această înştiinţare sinistră: “Generalicescul Consulat al Franţei pofteşte pe creditorii răposatului Czavier Vilagros, fostul arhitect al statului, de a se arăta la acest consulat cu documentele lor de creanţă, spre a face cuviincioasa punere la cale pentru despăgubirea lor“…
Wilczek, inspirat, a construit în cafeneaua hotelului o scenă, pe care se produceau seară de seară dansatoare de can-can şi cupletiste. În plus, în fiecare sâmbătă aveau loc vestitele “baluri de societate”, organizate într-o sală lungă şi joasă, amenajată aproximativ la întretăierea celor două pasaje (Macca şi Villacrosse). Iată o amuzantă descriere datorată lui N.T. Orăşanu:
“În fundul hanului lui Vilacros, la Stadt Pesth, sunt balurile lui Vilcek. Cele mai frumoase, cele mai vesele sunt cele care au loc o dată pe săptămână sub numele de ‘0 du lieber Augustin’. Aici se îngrămădesc junele modiste, venite să uite întristata viaţă de toate zilele, aici negustorii înstăriţi de pe Podul Mogoşoaiei, aici junii care, după moda pariziană, preferă amorurile cusătoreselor de tot felul şi pierd ziua trecând în birje pe la magazinele unde micile grizete cu părul bălai (majoritatea harghitene, n.n.) cos la bonete, pălării, rochii sau fac flori, vând panglici, mănuşi etc. Ici vezi o damicelă simţibilă care primeşte amorul propus de un june cu condiţia de a nu o vedea decât o oră pe zi şi de a nu o controla de întrebuinţarea celuilalt timp… Înspre zi s-a dansat can-canul sub numele modest de horă şi l-au dansat mai ales pompierii, mai abitir ca la Mabile sau Closerie des Lilas”.
Distracţiile au durat vreo trei decenii, foarte profitabile pentru Wilczek şi urmaşii lui. Cum rezultă din presa vremii, între anii 1882-1887 s-au întreprins lucrări de anvergură conform planurilor arhitectului Felix Xenopol, fratele marelui istoric şi cu studii de specialitate la Berlin. Hotelului, care avusese până atunci nouă camere, i s-a dublat capacitatea. Mărginite de fostele hanuri Castrişoaiei şi Filipescu, ce a devenit între timp Palatul Dacia, s-au construit pasajele Villacrosse şi Macca în formă de potcoavă, cu o ieşire în actuala stradă Carada, numită Pasajul Băncii. Asemănarea cu “pasajele” din Paris şi din Milano este izbitoare, diferă numai proporţiile, impactul comercial fiind la fel de puternic.
Pasajul, acoperit cu sticlă și în formă de potcoavă alungită, proiectat de arhitectul Felix Xenopol, a fost terminat în 1891. El are două ramuri care pornesc din calea Victoriei, care se unesc înainte de ieșirea în strada Eugen Carada. Ramura dinspre strada Lipscani a fost numit pasajul Villacrosse, în amintirea arhitectului catalan român, Xavier Villacrosse care fusese arhitect șef al Capitalei în anii 1840 – 1850, iar cel de al doilea pasajul Macca după numele lui Mihalache Macca, cumnatul constructorului pasajului.
Pasajul avea menirea de a lega Banca Națională de cea mai intens circulată arteră comercială din acea vreme. În același timp pasajul avea la parter locuri pentru mici magazine. Pasajul a fost acoperit cu sticlă gălbuie, dând un aer de intimitate și confort, Pasajul mai avea și un rol pragmatic, de a evita aglomerația dintre cele două artere comerciale importante ale Bucureștilor: Calea Victoriei și Strada Lipscani.
La intrarea dinspre strada Eugen Carada este realizat un portal monumental. De asemenea clădirile din pasaj sunt prevăzute cu ornamente din stuc. Rotonda de după intrare are un acoperiș cu vitraliu de sticlă. În anul 1838 Hanul Câmpineanu a suferit câteva avarii majore din cauza cutremurului și a fost în parte renovat construindu-se o intrare din strada Doamnei nr.4, aceasta permițând întoarcerea trăsurilor cu mușterii. Aceștia traversau o zonă cu prăvălii de lux, proprietatea lui M. Macca, învecinate cu hanul cu acces numai din Calea Victoriei. M. Macca era ginerele lui P. Serafin, căsătorit cu Anastasia Serafin. Dupa anul 1846 construcția suferă modificări spre strada Eugen Caranda, colț cu Lipscani. La 9 martie 1891 M. Macca face o cerere pentru eliberarea unei autorizații de construcție pentru un pasaj, construcție realizată în curtea lui, cu un aliniament pe mijloc, cerând deschideri și la Calea Victoriei prin doua puncte. Autorizația a fost eliberată la 3 aprilie 1891.
Numărul mare de prăvălii, majoritatea cafenele şi magazine de bijuterii, a făcut din aceste locuri, mai ales după acoperirea lor cu sticlă, prin 1891, când a avut loc inaugurarea oficială, o veritabilă, însă costisitoare, inimă a Bucureştilor. Undeva, la etaj, a funcţionat chiar şi un templu masonic, vizitat în anul 1886 de regele Oskar al II-lea în calitatea sa de Mare Maestru al Marii Loji suedeze. Uşa Templului, precum şi decoraţiile simbolice, mai există… (numai adunatura “masonica” actuala nu o stie).
Noul secol XX va aduce şi noi proprietari ai pasajelor: Maican, Bolintineanu, Gorjan, Ioanide, Creditul Iaşi, Bursa, care şi-a avut la Villacrosse primul sediu din Capitală etc. După 1950, în bătrânele prăvălii din Pasajul Bijuteria, cum s-au numit în anii ruso-comunişti pasajele înfrăţite, au fost expuse lucruri de Consignaţie, cam până în anul 1979, când întregul complex a fost supus renovării.
După 1989, pasajul și-a reluat numele inițial de Macca-Villacrosse si a fost redat vechilor proprietari. Pasajul nu a fost renovat și în locul micilor magazine s-au instalat diferite restaurante, printre care un bar-restaurant cu teme egiptene, cafeneaua Blues Cafe, un bistrou, un restaurant chinezesc o bijuterie de lux, un amanet si un magazin numismatic. Cam atat!
Bibliografie, note si citate:
Radu Olteanu – Bucureștii în date și întâmplări, Editura Paideia, București, 2002; Emanuel Badescu, Mărirea și decăderea Pasajului Villacrosse, Ziarul Financiar, 2010
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Salutare !
Interesant e ca, deoarece partea centrală era ocupată de Hotelul Pesht, pe care proprietarul a refuzat să îl vândă, pasajul a fost executat cu două aripi în jurul celor două laturi ale hotelului.
De aici forma de potcoava.
La parterul cladirilor, pe langa cafenele/carciumi de tot felul unde tineri caraghiosi trag din narghilea incercand sa-si epateze partenerele, mai functioneaza (inca !) niste magazine de ochelari de soare, confectii, blanuri si chiar un centru unde se pot comanda carti de vizita, mici firme etc.
Oricum, chestia aia de la intrarea spre BNR, care se vrea de inspiratie egipteana, e chicioasa rau. 🙂
salut
,sigur ca da. Daca proprietarii ar fi fost destepti ar fi putut sa deschida aolo niste anticariate de toata frumusetea. Eu duc lipsa de acest gen de afaceri in Bucuresti,
Multumesc Theophyle! Unele informatii erau inedite pentru mine. Si – oricum as face si oriunde as merge – ma gandesc la orasul asta cand prapadit cand european (iata, acum, cu Festivalul Enescu) care se intampla sa fie si orasul meu natal…
cu placere 🙂