La Belle Époque: Palatul Grigore Cantacuzino (“Nababul”)
| 25/09/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Istoria familiei Cantacuzino începe în Ţara Românească prin secolul al XVI-lea cu Andronic Cantacuzino (1553-1601). Acesta a fost singurul supravieţuitor, atunci când sultanul Murad al III-lea a decis uciderea tuturor Cantacuzinilor, în 1578. Cel mai mic dintre cei trei fiii ai lui Andronic Cantacuzino se va aşeza în Ţara Românească şi va pune bazele ramurii Cantacuzinilor de pe meleagurile noastre. Conştiinţa de veche familie princiară l-a călăuzit permanent în viaţă pe Grigore Cantacuzino, numit „Nababul” datorită averii sale imense. Jurist, dar şi un bun administrator, el a ocupat numeroase funcţii publice: ministru al Lucrărilor Publice în guvernul Lascăr Catargiu, primar al Bucureştiului, preşedinte al Senatului şi prim-ministru în 1899.
Unul dintre cei mai ambiţioşi, dar şi dintre cei mai bogaţi români ai sfarsitul secolului al XIX-lea a fost Gheorghe Grigore Cantacuzino (1833-1913). Grigore Cantacuzino- Nababul, excelent jurist si bun administrator al averii stramosesti a fost si om politic, ales de două ori primar al Bucureștiului (mai 1869 – ianuarie 1870 și martie 1913 – decembrie 1913) și numit prim-ministru al României în perioada 1899 – 1900 și în perioada 1904 – 1907. Un lurcu putin cunoscut, Nababul a fost ales deputat în Adunarea Constituantă de la 1866, unde a făcut parte din comitetul însărcinat cu elaborarea Constitutiei. Doamne Dumnezeule ce diferenta dintre el si paiata numita Antonescu.
Din averea colosala de care dispunea, a construit trei palate: Palatul Cantacuzino din București, situat pe Calea Victoriei, care adăpostește în prezent Muzeul Național „George Enescu”, Castelul Cantacuzino din Bușteni, numit uneori „Palatul Cantacuzino Bușteni”, în prezent muzeu, și Palatul Cantacuzino de la Florești, supranumit și “Micul Trianon”, în prezent în ruină (o crima odioasa impotriva istoriei si patrimoniului poporului roman)
În 1901, Grigore Cantacuzino îl angajează pe arhitectul Ion Berindei să ridice pe Calea Victoriei un palat care să reflecte puterea şi greutatea numelui său. „Nababul” preconiza iniţial că suma necesară ridicării acestei clădiri era de 400.000 lei (în acea vreme, leul era la paritate cu francul francez). La final, cheltuieliele au însumat peste 700.000 lei. La inaugurarea oficială din 1906, cei 600 de invitaţi aleşi de Nabab cu mare grijă au fost rugaţi să respecte o serie de reguli: bărbaţii urmau să poarte toate decoraţiile, iar femeile trebuiau să fie împodobite ca la un bal al Curţii regale. Oaspeţii de onoare au fost perechea princiară moştenitoare: Ferdinand şi Maria.
Palatul imbina barocul cu influente rococo şi elemente Art Nouveau. Clădirea este cu adevarat princiara si transmite si astăzi o măreţie aparte. Cei doi lei de la intrare si gardul cu grilaj, în stil Ludovic al XIV-lea, impresioneaza si transmit mesajul localului princiar. Palatul este capitonat cu marmură albă şi verde, piele de Cordoba, onix, statuete din bronz, pereţi lambrisaţi, ceramică pictată, parchet de stejar.
La mai puţin de şase ani de la inaugurarea palatului l, „Nababul” se stinge din viaţă, lăsând în urmă nu doar o avere colosală, ci şi patru moştenitori. Intrarea României în război şi înfrângerile din 1916-1917 au făcut ca palatul să fie rechiziţionat de trupele germane. Văduva, Ecaterina Cantacuzino, s-a mutat în casa din spate a servitorilor, imobil ce va servi mai târziu drept locuinţă lui George Enescu şi Mariei (Maruca) Cantacuzino.
Mariei (Maruca) Cantacuzino a fost nora „Nababului”; Maruca se căsătorise în 1898 cu Mihail Cantacuzino. Relaţia ei cu palatul a fost întotdeauna sub semnul celei pe care o avea cu socrul ei; opulenţa şi ideile de mărire ale „Nababului” erau profund dispreţuite de Maruca. Totuşi, ea a condus destinele palatului de la moartea soţului ei, în 1928, până în 1967, când a făcut un act de donaţie în favoare Muzeului „George Enescu”. Actul de donaţie din 1967 oferea Muzeului „George Enescu” întreaga clădire, deşi Societatea Compozitorilor Români, azi UCMR, îşi avea sediul tot aici. Noul proprietar era statul român, care gestiona acest imobil prin Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (azi – Ministerul Culturii), în subordinea căruia Muzeul „George Enescu” trebuia să fie permanent.
Sunt multe de spus despre viaţa tumultoasă a Marucăi (care nu prea a fost fericita cu marele compositor), precum şi despre relaţiile tensionate cu cei doi copii ai săi din prima căsătorie: Alice (căsătorită Sturza, apoi Lupoaie) şi Constantin (Bâzu). Unele dintre aceste amănunte de familie au stau chiar la baza deciziilor care privesc clădirea de faţă. Maruca a închiriat fosta reşedinţă a „Nababului” Preşedinţiei Consiliului de Miniştri; aceasta, încă din timpul guvernării lui Iuliu Maniu, în 1933. Contractul a fost prelungit până după plecarea definitivă a celor doi din ţară, în 1946. Doar între 15 aprilie 1943 şi 26 august 1944 palatul a găzduit serviciile speciale ale Ministerului de Interne. După bombardamentele naziste de după 23 august, regele Mihai şi generalul Sănătescu au ordonat mutarea Guvernului în Casa cu Lei.
Există voci care susţin că după plecarea celor doi la Paris palatul ar fi fost rechiziţionat de statul comunist. Fals. Proprietara îl dăduse spre închiriere până la finele anului 1947, iar mai târziu, clădirea a fost dată în folosinţa Academiei Române. Aici, în 1954, s-a instalat Institutul de studii româno-sovietice. În anul următor, clădirea a fost inclusă pe lista monumentelor de patrimoniu; iar la Paris marele compozitor George Enescu înceta din viaţă.
Clădirea pare aproape urmărită de un blestem; cine şi-a dorit-o a avut-o fie prea puţin, fie deloc. „Nababul” a trăit prea puţin în ea, iar fiul său (soţul Marucăi) a murit într-un accident de maşină în 1928. Maria nu şi-a dorit casa, dar a gestionat-o 40 de ani, închiriind-o statului. Autorităţile comuniste şi-au dorit clădirea, dar Institutul de studii româno-sovietice a stat mai puţin de doi ani în ea. Copiii Marucăi doreau palatul, dar văduva lui Enescu a donat-o statului român în nişte condiţii foarte stricte.
A venit şi rândul lui Nicolae Ceauşescu. După cutremur, Ceauşescu şi-ar fi dorit clădirea. Atunci autorităţile au evacuat rapid Uniunea, pe care a trimis-o în subsolul Ateneului. Palatul a fost închis, iar tot patrimoniul a fost trecut în subordinea Muzeului de Artă. Totuşi, din punct de vedere legal, nu puteau să facă nimic, pentru că actul de donaţie era foarte clar: era dată statului pentru muzeu, iar acesta trebuia să fie întotdeauna sub tutela Comitetului pentru Cultură şi Artă. În plus, exista un moştenitor, Oana Orlea, scriitoare la Paris, nepoata Marucăi, fata lui Bâzu Cantacuzino. Ea a moştenit inclusiv drepturile de autor ale compozitorului. Iată ironia istoriei! Familia Marucăi, în special fiica ei, Alice, s-a împotrivit căsătoriei cu Enescu. Enescu era văzut ca un lăutar, în vreme ce ei erau de viţă nobilă. Arc peste timp: cine moşteneşte drepturile de autor ale compozitorului? Chiar nepoata Marucăi; într-adevăr, nu pe linia lui Alice, ci a lui Bâzu, dar tot familia ei, pentru că el nu a avut copii legitimi. Din acest motiv, Ceauşescu n-a putut să ia palatul. În momentul în care nu se mai respectă actul de donaţie clădirea poate fi revendicată de moştenitori.
Bibliografie, note si citate:
Dan Berindei, Sebastian Bonifaciu – București Ghid turistic, Ed. Sport-Turism, București,1980; Turism istoric – Palatul Cantacuzino, de la locuinţa Nababului la Muzeul George Enescu – Interviu cu doamna Cristina Andrei; Ciprian Plăiașu, Historia – Incursiune în istoria tumultuoasă a Palatului Cantacuzino
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
[…] La Belle Époque: Palatul Grigore Cantacuzino (“Nababul”) […]
Salutare !
Din pacate, “micul Trianon” de la Floresti nici macar n-a apucat sa fie folosit ca lumea, in ciuda dotarilor de inalt rafinament.
Ne-am batut si ne batem joc de istorie/valoare. 🙁
Ce inseamna “nerespectarea actului de donatie”? Ce clauze ar fi trebuit sa fie incalcate?
Buna,
actul de donatie interzicea ori ce fel de folosinta in afara celor culturale si exista o foarte dura definitie in acest caz.
La modul general vorbind, nu simt o mare admiratie fata de asazisa elita a sec 19 si prima jumatate a sec 20 (descendenti de prea multe ori ale unor asa zise familii princiare de pe timpul fanariotilor, prea putin romanesti sau gresesc?). Puteau si trebuiau sa faca mai mult, cel putin asta e parerea mea.
In ceea ce priveste drepturile de autor ale lui Enescu nu cred ca ar mai trebui sa se puna problema unor mostenitori (ca o paranteza, personal am ramas cu impresia ca nu numai familia Marucai avea o parere proasta despre Enescu, ci si ea insusi intr-o anumita masura; de asemenea, din cate stiu, Enescu a avut o fiica a carei urma s-a pierdut cand, dupa razboi, era angajata pe la Opera Romana)
bati campii in ambele subiecte!
Privitor la primul subiect , referitor la elitele din sec 19 si prima jumatate a sec 20, singura scuza ar fi ca asa erau vremurile, dar cred ca au avut o contributie importanta la evolutia istorica a sec 20, mai exact venirea comunismului (nu am eu viziune de ansamblu asupra istoriei, dar de exemplu cine l-a pus rege pe Carol, despre care se spune ca afirma dupa primul razboi ca Romania va ajunge sub rusi in 20 de ani?). Au facut cat au facut, dar aveau obligatia sa faca mult mai mult.
P.S. Referitor la clasa politica actuala, prin comparatie, justificat s-ar putea spune, unde este elita de altadata? Dar cred ca din punct de vedere al mersului istoric, intrebarea nu prea are sens, elita de altadata a disparut.
As incheia cu un fel de intrebare concluzie fireasca, zic eu: nu avem elite, ce facem mai departe?
nu stiu daca ati citit excelenta cronica a lui radu popescu, traitor prin sec 16
tatal popescului, boier pamantean a fost ucis de un cantacuzin fanariot si pricipe valah, prin introducerea fortata a unui tzarus acolo jos
odios