O Istorie a Japoniei – 5
| 20/09/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Feudalismul de la Daimyo la Şogun (2/3)
Titlul de Şogun / Shogun (de fapt Sei-i-tai shogun, „marele general care subjugă barbarii din est”) ca instituţie guvernamentală, echivalent cu cel de “generalisim”, a fost acordat iniţial de împăratul Go-Toba (1184-1198) şefului clanului Minamoto, Yoritomo, în anul 1192, astfel conferindu-i puterea militară în stat. Japonia a fost cârmuită de 
shoguni timp de şapte secole, însă doar cinci familii au deţinut demnitatea shogunală: Minamoto (1192-1219), Fujiwara (1226-1252), familia imperială (1252-1338), Ashikaga (1338-1573) şi Tokugawa (1603-1868). Familia Fujiwara se trage din clanul Nakatomi, cel care furniza din tată în fiu preoţii religiei Shinto. Clanul Nakatomi va primi după revoluţia Taika din anul 645, numele de Fujiwara. Numai un singur daimyo putea la un moment dat sã se bucure de acest titlu. Orice daimyo care se împotrivea shogunului se considera a fi rãzvrãtit împotriva tronului, era înlãturat de îndatã şi îşi pierdea domeniile.
În a doua jumătate a secolului al XII-lea în Japonia s-a înăsprit lupta pentru putere între două grupuri ale aristocraţiei funciare locale: casa Minamoto, care stăpânea pământuri în partea de nord-est a Japoniei şi casa Taira, ale cărei domenii erau situate în Japonia de sud-vest. Clanul Minamoto s-a ramificat apoi în numeroase familii cum ar fi: Ashikaga, Tokugawa, Nitta, Kitabatake etc. Casa Minamoto, biruitoare în lupta decisivă de la Dan-no-ura din anul 1185, a început, după înlăturarea de la puterea reală a împăratului (împăratul va continua să-şi aibă reşedinţa la Kyoto), să joace rolul principal în viaţa politică a ţării. În august 1192, Minamoto Yorimoto a adoptat titlul de shogun şi a devenit cârmuitorul de facto al Japoniei. Reşedinţă a shogunului şi capitală politică a Japoniei a devenit oraşul Kamakura. De la acea data până în noiembrie 1867, titlul de shogun va fi purtat de deţinătorul real al puterii, în timp ce împăraţii vor rămâne simboluri la Kyoto.
Shogunatul obţinea veniturile, în principal, pe două căi: prima era impozitul în orez, care se ridica anual la 8 milioane koku (1 koku = 180,38 kg) din producţia totală de 28-29 milioane koku pe an. Aceste cifre se referă la începutul perioadei Tokugawa. Pentru perioada mai târzie se apreciază că producţia de orez a Japoniei era de circa 30 milioane koku, din care 4,2 milioane mergeau la familia shogunului şi 2,6 milioane la vasalii lui. A doua cale era impozitul asupra mineritului, comercianţilor şi artizanilor, care erau însă mici în comparaţie cu ceea ce se obţinea din dările în orez ale ţăranilor. Întrucât agricultura se desfăşura pe mici arii, din cele 84 de provincii (kuni), marii nobili provinciali nu au putut acumula destule bogăţii ca să devină un pericol pentru shogun.
Teoria prin care shogunul a exercitat puterea reală şi prin care împăratul era ţinut în palatul din Kyoto, consta în aceea că nu se cuvine ca persoana împăratului să fie contaminată de grijile statului, aşa că el a delegat temporar puterea generalului său, împăratul rămânând, în teorie, sursa întregii puteri. Cu toate că tronul împăratului a fost izolat, simţămintele de loialitate ale japonezilor faţă de el nu au încetat niciodată. Shogunul a înţeles aceasta şi l-a înconjurat pe împărat cu un zid aproape impenetrabil de obstrucţii protocolare şi ceremoniale, reuşind să-l ţină în izolare şi departe de viaţa politică, astfel ca împăratul să nu poată interveni şi controla evenimentele.
Problema cu care s-au confruntat japonezii sub guvernările dictatoriale shogunale, a constat în aceea că dacă nu ar fi respectat tradiţia familiei imperiale ar fi ajuns la propria ruinare, iar dacă ar fi arătat respect exagerat pentru ea, şi-ar fi pus în pericol propria lor existenţă. Acestea nu au avut niciodată puterea de a distruge focarul credinţei şi tradiţiei naţionale nipone, adică familia imperială. Mai mult, respectul faţă de ea a fost, în realitate, condiţia necesară pentru stabilirea şi menţinerea propriei sale puteri militare şi economice în arhipelag. În acest fel, se explică de ce curtea imperială a rămas, de-a lungul timpului, un centru unificator pentru toate clanurile (uji) japoneze.
Începând cu perioada Kamakura (1185-1333), shogunul îşi va organiza la Kamakura o a doua capitală a ţării, un guvern propriu, o administraţie centrală cu trei ministere: al administraţiei civile, al justiţiei şi al treburilor militare (inclusiv de poliţie). Este o epocă în care exaltă spiritul militar, cultul trecutului, loialitatea, forţa morală, curajul, onoarea de castă, spiritul de sacrificiu. La curtea din Kamakura, care rivaliza în bogăţie şi strălucire cu cea de la Kyoto – unde îşi avea sediul împăratul – muzica, poezia şi literele cad în dizgraţie. În schimb, la Kamakura, se dezvoltă o concepţie de viaţă energică, militaristă.
Dezvoltarea comerţului exterior a dus la întărirea poziţiilor economice ale feudalilor din sud-vest, care au concentrat în mâinile lor aproape tot comerţul Japoniei cu China şi Coreea. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, feudalii din sud-vest, reprezentaţi de familiile Taira, s-au ridicat împotriva conducătorilor din Kamakura şi ţara a fost scindată în două tabere. Perioada tatonării de către străini a pătrunderii în Japonia corespundea pe plan intern cu accentuarea crizei politice şi sociale a regimului shogunatului Ashikaga şi, prin aceasta, slăbirea capacităţii lui de ripostă în faţa ofensivei din exterior.
După reunificarea ţării sub dominaţia shogunilor din casa Tokugawa, la începutul secolului al XVII-lea, shogunii au aplicat o politică de izolare a Japoniei pentru a împiedica pătrunderea influenţei economice şi politice a Europei. Shogunii Tokugawa îşi mută capitala la Edo (azi Tokyo) care, dintr-un mic sat de pescari, devine centrul politic al ţării. În timpul domniei primilor shoguni Tokugawa – Ieyasu (1603-1605), Hidetada (1605-1623) şi Iemitsu (1623-1652) – atât străinii cât şi japonezii convertiţi la creştinism au fost persecutaţi cu multă asprime, până în anul 1640 fiind expulzaţi toţi europenii din Japonia. Faptul a dus la declanşarea unor mişcări de revoltă între anii 1637 şi 1638. Perioada Edo a fost epoca în care s-au creat instituţiile politice, economice şi sociale, într-un mediul cultural specific, care au influenţat (şi chiar au determinat) evoluţia societăţii japoneze până în zilele noastre.
Ultimul shogun, Tokugawa Yoshinobu (1867-1867), după abdicare, nu şi-a făcut seppuku, aşa cum ar fi cerut tradiţia, ci a trăit un timp în obscuritate, iar mai apoi a fost primit la curtea imperială.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Interesanta perioada shogunatului. Fascinanta istoria Japoniei in intergralitate!
Multumesc pentru continuitate.
O seara in pace si liniste sufleteasca alaturi de cei dragi.