Pagini de istorie – Familia Văcărescu / Ienăchiță
| 23/01/2014 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Începuturi
Familia Văcărescu apare in istoriografia romaneasca in secolul al XVII-lea cu primul boier al familiei Enache (Ienache sau Ianache) despre care avem dovezi scrise. Stim ca provenea dintr-o veche familie de boieri munteni, cu proprietăţi în satul Văcăreşti de lângă Târgovişte; tatăl său era Negoiţă Văcărescu, iar mama, Neacşa din Bucşani, era originară tot dintr-o veche familie boierească. În 1685, deci în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, Enache era postelnic, iar între 1688 şi 1690, vătaf de copii de casă la curtea domnească.
Ascensiunea lui pe scena vieţii politice a avut loc în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, care i-a încredinţat mai multe misiuni încă din primii ani de domnie. Astfel, între anii 1691-1694 era “căpitan de lefegii” (ostaşi mercenari, n.n.), între 1695 şi 1706 era agă, deci un comandant al unităţilor de ostaşi încredinţaţi cu paza capitalei, iar între 1707 şi 1710 era mare paharnic. Cu acest ultim titlu, în anul 1709 a fost trimis de Constantin Brâncoveanu timp de şapte luni ca reprezentant al său (“capuchehaie”) pe lângă autorităţile otomane din Istanbul (Constantinopol). Din 1711 până la începutul anului 1714 apare în dregătoria de mare clucer (însărcinat cu aprovizionarea curţii domneşti) si apoi mare vistiernic. Înseamnă că a fost unul dintre sfetnicii cei mai apropiaţi şi devotaţi ai lui Constantin Brâncoveanu, fapt pentru care au fost duşi împreună la Istanbul, unde, la 15 august 1714, au avut acelaşi sfârşit tragic, Enache fiind primul dintre cei decapitaţi atunci din ordinul sultanului. Deci şi-a sfârşit viaţa ca un martir alături de familia lui Constantin Brâncoveanu, pe care îl slujise cu credinţă o viaţă întreagă, trecând împreună “din moarte la viaţă”. (SURSA – Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971, pp. 252-253.)
Enache Văcărescu a fost căsătorit cu Stanca, verişoară cu Maria (Marica), soţia lui Constantin Brâncoveanu. Au avut patru fii, care vor deţine funcţii importante în administraţia centrală de stat: Constantin, mare logofăt, Barbu, spătar, Ştefan, mare ban, şi Radu, mare vornic; a avut şi patru fete: Maria, Ilinca, Bălaşa şi Neacşa, toate căsătorite cu mari boieri.
Unul dintre fiii lui Ştefan a fost Ienăchiţă Văcărescu (deci purta numele bunicului său, c. 1740-12 iulie 1797), poet liric, filolog şi istoric, autorul unei gramatici româneşti tipărite (Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti, Râmnicu Vâlcea şi Viena, ambele ediţii în 1787), iar în manuscris i-au rămas o Istorie a preaputernicilor împăraţi otomani, cu 31 de biografii de sultani, precum şi un Dicţionar român-german şi german-român, un Dicţionar româno-turc şi turco-român, dar şi numeroase poezii. Este cunoscut tabloul său în ulei lucrat de Anton Chladek, după o frescă din Biserica Sf. Spiridon Nou din Bucureşti, ceea ce ne face să credem că s-a numărat printre “binefăcătorii” ei, având în mână o foaie pe care era scris acel “testament” al său: Urmaşilor mei Văcăreşti/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbii româneşti/ Şi-a patriei cinstire. (SURSA – Cf. Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 223.) Personajul nostru principal al acestui mic articol este Ienăchiță Văcărescu, figura speciala in literatura romaneasca, mare intelectual, ciudat prin afilierile lui politice, poet inzestrat si unul din marii amorezi ai epocii lui.
Ienăchiță Văcărescu
Ienăchiță, fiul lui Stefan, nepotul lui Enache, a fost un pro-otoman activ si destul de militant, desi cel putin 3 dintre stramosii lui au fost ucisi de turci, inclusiv bunicul sau. I-a urat profund pe rusi, preferandu-i pe “turcii care desi ticalosi isi iau banii si te lasa in pace, rusii dorind sa te inghita si sa te mistuiasca”. Cartea lui Ienăchiță Văcărescu, “Istoria Othomanicească”, numita la origine “Istorie a prea puternicilor împărați otomani” este dovada acestei ciudate filii. Aceasta carte tiparita postum a fost atacata cu furie de genaratii de critici de la Alexandru Odobescu si pana aproape de zilele noastre, cand a ramas in patrimoniul celor foarte putin cititori. Va recomand cu caldura sa cititi o versiune destul de exacta publicata in 1994. Aveti linkul la PDF-ul respectiv.
Magnum opus al creatiei lui literare a fost fara indoiala prima gramatica româneasca tipărita (1787), care, pe lângă diversele categorii gramaticale, cuprinde și un capitol de prozodie, ilustrat cu exemple din lucrarile lui. Poezia lui Ienăchiță Văcărescu a fost destul de sumara, dar cu impact emotional profund, bineinteles predominant erotică.
Cartea a aparut, asa cum am mentionat, in 1787 sub titlul “Observații sau băgări de seamă asupra regulilor și orînduielilor gramaticii rumânești”. De mentionat ca aceasta carte va servi ca model lui Ion Heliade–Rădulescu pentru Gramatica sa. Capitolul intitulat “păntru poetică” poate fi considerat primul studiu românesc despre versificare. Definiția pe care a dat-o poeziei va rezista 80 de ani: „cugetele frumoase, cu poetice faceri”. După ce prezintă utilitatea gramaticii si complexitatea ei in limba romana, încheie glumeț: „Siliți-vă a o învăța, sau faceți cum vă place”.
Fara indoiala, Ienăchiță Văcărescu a fost un precursor al folosirii limbii române culte, pe care a folosit-o cu multa dragoste. A fost erudit și poliglot, cunostea: slava veche, greaca veche și modernă, turca, araba, persana, franceza, germana și italiana. El a fost si mare dregător domnesc și a îndeplinit cateva misiuni diplomatice peste hotare.
Ienăchiță Văcărescu a fost unul dintre cei mai cunoscuti amorezi ai vremii lui. Democrat din fire a iubit tot ce se putea iubi de la tigancile din curtea sa si pana la inaltele doamne si chiar nevasta domnitorului. Cu timpul, bineinteles, a deveni mai molcom, iubind mai mult spiritual decat trupeste.
Mihai Fotino scria in ” Sfarsit de veac in Bucuresci” ca prin anii 1780-1790 nimeni nu-si impresiona mai mult musafirii decat spatarul Ienachita Vacarescu, inalt, intelept, bonom, un galant boier muntean. Ienachita Vacarescu era insa o fire nesupusa ca toti Vacarestii, a fost un mare diplomat, a fost marele spatar in timpul domniei fiorosului domn Nicolae Mavrogheni. Se lupta mereu cu domnitorii, cu puterea instaurata. Nu numai el, ci toata familia. Se pare ca tatal lui Ienachita ar fi murit otravit de bucatarul domnitorului si tot asa si Ienachita, tot otravit si tot la o masa. Planeaza asupra mortii sale otrava. De ce nu? Motive ar fi fost destule. In felul de a trata domnia, Vacarestii erau mereu in fronda cu puterea domnitorului, desi erau amenintati de exil sau temnita. (probabil ca nu este adevarat, omul murind de o indigeste acuta, transformata in peritonita). La o intalnire la Palat, la chemarea Domnului, care avea mare nevoie de el, Ienachita a pus conditia sa stea cu islicul pe cap (lucru de neacceptat) pretinzand ca-l dor dintii. Dar cate si mai cate, toate culminand cu un “menage a trois” – personaje fiind Zoe Doamna, de 33 ani, Al. Moruzzi, Domnul – cam tot asa si Ienachita, de aproape 55 de ani.
Zoe Ruset (Rosetti), sotia Domnitorului, era atat de inamorata de batranul Ienachita incat zilnic pleca tulburata cu careta domneasca de la Palatul Cotrocenilor si cutreiera strazile-n lung si lat, suspina pe malurile Dambovitei, dar se oprea ganditoare adesea prin fata casei de pe Antim a Dudestilor – case cu parc englezesc – casa de unde “in foisorul cu priveala” o sageta cu privirea boierul Ienachita.
Prin fata casei de pe Podul Mogosoaiei (Calea Victoriei) de-ar fi trecut, s-ar fi compromis. Domnitorul Alexandru Moruzzi stia de aceasta poveste perversa, dar a fost foarte discret, urandu-l. Se spune ca dupa ce a plecat de la tron Al. Moruzzi ar fi spus: «Daca nu voi avea streang, cand imi va cadea Ienachita-n mana voi lua pletele domniei mele pentru a-l sugruma».
Bibliografie, note si citat:
- Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971, pp. 252-253.
- Idem Repertoriul bibliografic, p. 223
- Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Humanitas, 1995, p. 345
- Dan Berindei, “Precursorii României moderne”, in Magazin Istoric, August 2001
- Un Don Juan pe Podul Mogoșoaiei, Jurnalul Național, 30 iulie 2011.
- Ienăchiță Văcărescu – Poezii – WikiSource
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
