Stratfor: PRISM – Origini defensive, viitor periculos
| 17/07/2013 | Autor theophyle Categorii: GeoPolitica, International, Magazin Politic, Politeia Digest |
Vezi versiunea originala in limba engleza. În cel de-Al Doilea Război Mondial, avantajul spargerii codurilor japoneze şi germane, i-a învăţat pe americani despre necesitatea informaţiilor secrete. În cazul în care nu s-ar fi decriptat codurile, finalul războiului ar fi arătat altfel. Deşi la început se ghidau după principiul că „un domn nu deschide scrisorile altcuiva“, într-un final americanii au devenit obsedaţi de furtul şi cercetatul comunicaţiilor.
Agenţia Naţională de Securitate (NSA) a evoluat din diverse organizaţii postbelice care se ocupau de această sarcină. În 1951, toate aceste eforturi disparate s-au organizat sub NSA pentru a capta şi a decripta comunicaţiile altor guverne, în special ale Uniunii Sovietice care era condusă de Iosef Stalin şi ale Chinei, ţară cu care SUA se lupta în 1951. Cât de departe ar ajunge NSA cu urmărirea comunicaţiilor ţine doar de cât de multe dintre aceste comunicaţii sunt electronice şi cât de multe pot fi interceptate şi decriptate de NSA, notează George Friedman, fondator şi director al platformei de analize „Stratfor“. Pentru a strânge date despre atacuri, nucleare sau nu, trebuie să strângi cantităţi de date imense care nu au nicio legătură cu aceste atacuri. Războiul Rece cu Uniunea Sovietică a avut legătură nu doar cu schimburile de informaţii nucleare, ci şi cu orice informaţie despre acţiunile ruşilor, ce guverne au infiltrat şi cine lucra pentru ei, lucruri de interes global. Însă nu se putea decide ce era important sau nu decât după citirea mesajelor. Astfel, tehnica adunării datelor de frica atacurilor a evoluat rapid într-un sistem global de colectare de date, în care cantităţi vaste de informaţii erau strânse, fără a se ţine seama de legătura lor cu Războiul Rece. Însă la adunarea datelor nu se limitau doar SUA. Uniunea Sovietică, China, Marea Britanie, Franţa, Israel, India şi orice altă ţară cu interese externe au petrecut o grămadă de timp cu strângerea informaţiilor electronice. Multe dintre aceste informaţii adunate au rămas necitite deoarece cantitatea era mult prea mare pentru personalul serviciilor secrete, dar totuşi datele au fost strânse. A devenit o intruziune imensă atenuată doar de ineficienţă sau de criptarea de care se folosea guvernul ţintă.
Teamă justificată.
Americanii au fost şocaţi de atacurile din 11 septembrie 2011, nu doar din cauza magnitudinii lor, ci şi din cauză că au fost complet neaşteptate. Atacuri teroriste au mai avut loc, însă acesta din septembrie a dat naştere unei întrebări spinoase: ce urmează? Al Qaeda părea capabilă şi de alte acte teroriste, poate mult mai mari. Teama a acaparat ţara, dar era o teamă justificată şi, deşi rezona şi în restul lumii, în SUA s-a resimţit cel mai rău. O parte din această teamă era că serviciile secrete nu au reuşit să prezică atacul. Oamenii nu ştiau ce urmează şi credeau că nici serviciile secrete nu ştiu nimic. În zilele acelea, prima eşecul serviciilor secrete. CIA (agenţia serviciilor secrete din SUA) a recunoscut că nu avea surse în Al Qaeda, aşadar, singurul mod de a urmări Al Qaeda era prin comunicaţiile lor şi asta era treaba NSA. Al Qaeda era o reţea globală, împrăştiată prin toate ţările. Părea să fie ţinută laolaltă de o reţea de comunicaţii vastă: Internetul. La un moment dat, Al Qaeda comunica prin încorporarea mesajelor în imagini trimise pe Internet, folosind conturi anonime de Hotmail. Deci, pentru a găsit comunicaţiile Al Qaeda trebuia să cauţi pe Internet. Era ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân. Acul poate fi găsit doar dacă eşti dispus să treci prin tot fânul. Şi asta a condus la PRISM şi la alte programe concepute de NSA, continuă „Stratfor“. Nimic nu era exclus şi oricine era suspect. Aceasta era realitatea, nu paranoia. Asta însemna că NSA nu putea exclude comunicaţiile cetăţenilor americani, deoarece unii membri Al Qaeda erau cetăţeni americani. Acesta era un atac asupra drepturilor civile ale americanilor, însă nu era un atac fără precedent. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, SUA au impus cenzura poştală asupra personalului militar şi FBI (Biroul Federal de Investigaţii) intercepta scrisori trimise în ţară de peste ocean. Guvernul a creat un sistem de cenzură media voluntară care nu prea era voluntară în anumite privinţe. Una dintre cele mai faimoase acţiuni a fost când SUA a abrogat drepturile civile ale cetăţenilor de origine japoneză prin desproprietărirea lor şi mutarea oamenilor în alte zone. Problema cu războiul împotriva terorismului este că nu are sorţi de izbândă. Definiţia spune că niciun nivel de terorism nu este tolerat şi are ca scop eliminarea tuturor actelor teroriste, nu doar din partea lumii islamice, ci din toate lumile. Acest lucru, pur şi simplu, nu se va întâmpla, aşadar PRISM şi alte programe nu vor avea sfârşit, adaugă Friedman pentru „Stratfor“.
Origini defensive, viitor periculos
Naşterea acestor programe, cum este şi PRISM, nu a fost rezultatul tiranilor care încearcă să controleze lumea. Originea lor a fost mult mai clară, mai logică şi cu un scop defensiv născut din experienţa războaielor anterioare şi având la bază o frică legitimă de pericole reale. NSA a fost însărcinată cu stoparea terorismului, aşadar a conceput un plan care nu a fost chiar atât de secret pe cât susţin unii. Evident că nu a fost nici la fel de eficient pe cât se spera, altfel n-ar fi avut loc atacul de la Maratonul din Boston. Multe scurgeri de informaţii, încă dinaintea lui Edward Snowden, au arătat că NSA adună informaţii. Poate că ar fi fost o adevărată ştire faptul că nu face asta, însă dezvăluirile ne dau nouă ocazia de a lua în considerare ce s-a întâmplat şi dacă este tolerabil sau nu, notează Friedman. Aceasta nu este o problemă simplă despre tăierea acestui program de către SUA. America nu este singura ţară care are un asemenea program, însă un prim pas rezonabil spre o direcţie bună este ca ţara, care susţine sus şi tare că este cea mai liberă din lumea civilizată şi ţine cu dinţii de drepturile civile, să fie şi cea mai dedicată propriei Constituţii şi nu să o interpreteze cum îi convine. Însă acest drum este foarte periculos. După cum spunea şi Benjamin Franklin: „Cei care pot renunţa la libertatea esenţială pentru a obţine puţină siguranţă temporară, nu merită nici libertate, nici siguranţă“, conchide George Friedman pentru „Stratfor“. In limba romana aduce Adevarul.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
